ICCJ. Decizia nr. 2153/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2153/2009
Dosar nr. 1324/35/2008
Şedinţa publică din 9 iunie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 24/PI din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta B.O. împotriva Rezoluţiei din 29 octombrie 2008 emisă în Dosarul nr. 150/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menţinută prin Rezoluţia din 5 decembrie 2008, dată în Dosarul nr. 601/II.2/2008 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Petenta a fost obligată să plătească statului 50 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita, prin Ordonanţa nr. 652/P/2008 din data de 23 iunie 2008, a dispus, în temeiul art. 45 C. proc. pen. raportat la art. 42 C. proc. pen., declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe numiţii F.I.P. şi Ş.F., executor judecătoresc, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, conform art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În cauză s-au efectuat acte premergătoare faţă de sus-numiţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin. (2) C. pen., constând în pătrunderea fără drept în curtea petentei B.O., fără consimţământul acesteia.
Din plângerea şi declaraţia petentei, precum şi din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă că aceasta a cumpărat, în data de 16 martie 2004, de la numiţii F.I.P. şi T.L. (fostă F.), o casă şi terenul aferent, părţile stabilind ca o sumă de 60 milioane lei vechi din preţul integral de 450 milioane să fie achitată ulterior, respectiv până la 2 aprilie 2004, când va fi eliberat imobilul. De asemenea, pentru această sumă s-a înscris în foaia de sarcini ipotecă în favoarea vânzătorilor.
Datorită unor neînţelegeri apărute, legate de obiectul vânzării, suma de 6.000 RON nu a mai fost achitată de petenta B.O., aceasta motivându-şi atitudinea prin lipsa din ţară a vânzătoarei T.L. şi prin neconcordanţa între terenurile avute în vedere în momentul încheierii contractului şi terenurile care efectiv i-au aparţinut numitului F.I.P. şi fostei sale soţii.
Numitul F.I.P. s-a adresat în luna decembrie 2006 executorului judecătoresc Ş.F. pentru executarea sumei de 6.000 RON, datorată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat, iar la data de 13 decembrie 2006, prin executor, a trimis o notificare petentei, somând-o să achite suma respectivă de bani.
În data de 12 mai 2008, în jurul orelor 1300, numitul F.I.P., însoţit de executorul judecătoresc Ş.F., s-a prezentat la domiciliul petentei şi, după ce au împins poarta la stradă, au pătruns în curtea imobilului, iar executorul judecătoresc a bătut la fereastră. În aceste condiţii, petenta B.O. a solicitat prin apel telefonic sprijinul organelor de poliţie.
Numitul F.I.P. şi executorul judecătoresc au ieşit în stradă auzind că sunt chemate organele de poliţie, iar după sosirea acestora au fost conduşi, împreună cu petenta, la sediul poliţiei, unde li s-au luat declaraţii.
Cu această ocazie, numita B.O. a depus o plângere, solicitând cercetarea sus-numiţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu.
În mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de numiţii F.I.P. şi Ş.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen.
Totodată, prim procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a procedat cu justeţe la respingerea plângerii petentei B.O. ca neîntemeiată.
Fapta numitului F.I.P. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, lipsind, sub aspectul laturii subiective, intenţia. Acesta s-a adresat executorului judecătoresc pentru recuperarea creanţei sale şi l-a însoţit pe acesta la domiciliul debitoarei pentru a-i indica unde locuieşte şi a discuta despre modul de rezolvare a situaţiei.
În ce priveşte fapta executorului judecătoresc Ş.F., acesta şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, conform normelor legale, astfel că faptei sale îi lipseşte atât latura subiectivă, sub aspectul intenţiei, cât şi latura obiectivă, pătrunderea în curtea petentei efectuându-se cu drept.
Astfel, conform prevederilor art. 7 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, acesta are ca atribuţii şi comunicarea actelor de procedură, precum şi recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe.
Conform prevederilor art. 66 din Legea nr. 36/1995 „actul autentificat de notarul public, care constată o creanţă certă şi lichidă, are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia”, iar în conformitate cu prevederile art. 3741 C. proc. civ. „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie.”
Prin urmare, executorul judecătoresc era îndrituit să înmâneze somaţia către petenta B.O., având în vedere că se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, respectiv era sesizat cu executarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile, avea un titlu executoriu (contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public) şi nu mai era necesară, conform art. 3741 C. proc. civ., învestirea cu formulă executorie pentru a-l pune în executare.
Actele premergătoare administrate confirmă concluzia la care a ajuns procurorul în soluţia de neîncepere a urmării penale, motiv pentru care rezoluţiile atacate sunt legale şi temeinice.
Susţinerile petentei din plângere nu au un suport legal şi nu pot duce la reformarea soluţiilor date de procurori.
Plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen. învesteşte instanţa cu controlul temeiniciei şi legalităţii rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, în raport cu actele premergătoare sau după caz actele de urmărire efectuate, cu referire exclusivă la infracţiunea pentru a cărei pretinsă săvârşire organul competent a fost sesizat în condiţiile art. 221 C. proc. pen. Ca atare, stabilirea existenţei şi a altor infracţiuni, a căror săvârşire este invocată direct în faţa instanţei, excede competenţei instanţei de judecată sesizate cu plângere împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta B.O.
Prin motivele de recurs, petenta B.O. a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei menţineri a rezoluţiei procurorului în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.
Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, sentinţa fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte constată că soluţia de neurmărire penală dată de către parchet şi menţinută de către prima instanţă este corectă, întrucât actele premergătoare efectuate în cauză nu conduc la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu.
Pentru a se putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune.
Cea de a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale este înscrisă în art. 228 alin. (1) şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia oricărui caz dintre cele prevăzute în art. 10, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 192 C. pen., pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia constituie infracţiunea de violare de domiciliu.
Corect s-a reţinut în cauză, pe baza actelor premergătoare efectuate, că fapta celor doi intimaţi nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu.
Faptei intimatului F.I.P. îi lipseşte, sub aspectul laturii subiective, intenţia, întrucât acesta s-a adresat executorului judecătoresc pentru recuperarea creanţei de la debitorul său, petenta B.O., pe care l-a însoţit la domiciliul acesteia pentru a-i indica unde locuieşte şi pentru a încerca rezolvarea problemei litigioase.
Executorul judecătoresc Ş.F. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu respectarea dispoziţiilor legale, faptei lipsindu-i atât latura subiectivă, sub aspectul intenţiei, cât şi latura obiectivă, întrucât pătrunderea în curtea locuinţei petentei s-a efectuat „cu drept”, Înalta Curte însuşindu-şi considerentele primei instanţe sub aceste aspecte, astfel că nu vor mai fi reluate.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara B.O. împotriva Sentinţei penale nr. 24/PI din 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2009. Penal. Infracţiuni la legea... | ICCJ. Decizia nr. 2895/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
