ICCJ. Decizia nr. 3422/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3422/2009
Dosar nr. 5070/1/2009
Şedinţa publică din 26 octombrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 11 iunie 2009, invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., condamnatul M.C.L. (fiul lui C. şi D., născut în Bacău, în prezent deţinut în Penitenciarul Bacău) a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1169 din 31 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs, în Dosarul nr. 3.2/110/2006.
Prin decizia penală mai sus-menţionată a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.L. împotriva Deciziei penale nr. 13 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie, apreciindu-se ca neîntemeiate criticile formulate de acesta în motivele de recurs.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, contestatorul M.C.L. a invocat, pe de o parte, faptul că, procedura sa de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza, de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii, fiind citat cu numele de M. în loc de M., iar pe de altă parte că, neprimind citaţie, nu a cunoscut termenul la care s-a soluţionat recursul, fiind astfel în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei şi de a o înştiinţa despre această imposibilitate.
A mai susţinut că, pentru motive întemeiate, în perioada 12 februarie 2009 - 31 martie 2009 nu s-a aflat în ţară, fiind plecat în Italia.
Înalta Curte, examinând motivele invocate de contestatorul condamnat, prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi urm. C. proc. pen., constată că, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.C.L. este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) Cod procedură penală, contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Potrivit art. 388 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen. poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării.
În cauză condamnatul M.C.L. a început executarea pedepsei la data de 7 aprilie 2009 şi a introdus contestaţie în anulare pe data de 11 iunie 2009, respectiv după mai mult de două luni de la începerea executării pedepsei de 5 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin Decizia penală nr. 1169 din 31 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atacată prin această cale extraordinară, încălcând astfel dispoziţiile art. 388 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 185 C. proc. pen. ";când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen";.
Astfel, potrivit formalismului legii procesual penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune, satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea acestuia.
Întrucât condamnatul M.C.L. a introdus contestaţie în anulare cu depăşirea termenului de 10 zile de la începerea executării pedepsei, încălcând astfel prevederile art. 388 C. proc. pen., Înalta Curte va constata că este inadmisibilă, conform art. 391 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., contestaţia în anulare formulată de acesta.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, contestatorul condamnat M.C.L. a mai formulat o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii, ce i-a fost respinsă tot ca inadmisibilă prin Decizia penală nr. 1792 din 14 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3084/1/2009.
Examinând actele Dosarului nr. 3084/1/2009 se constată că la soluţionarea respectivei contestaţii în anulare au fost avute în vedere aceleaşi cazuri prevăzute de art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., invocate de M.C.L. în prezenta contestaţie în anulare formulată.
Astfel, deşi contestatorul, în prima contestaţie în anulare, a invocat neîndeplinirea procedurii sale de citare la termenul la care s-a judecat cauza în faţa instanţei de recurs, s-a constatat că adresa la care a fost citat pentru termenul din 31 martie 2009 este cea din Bacău, str. D.C., unde a fost citat pe toată durată procesului, acesta prezentându-se atât la fond cât şi la apel şi neindicând o altă adresă de citare -, procedura fiind îndeplinită prin afişare la domiciliu, cât şi la Consiliul local Bacău - conform dovezilor existente la dosarul instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că acesta are în vedere ipoteza când o parte din proces are cunoştinţă de termen însă, din motive obiective, nu se poate prezenta şi nu poate înştiinţa instanţa despre această împiedicare; or, în speţă, contestatorul a susţinut că nu a avut cunoştinţă de termen, astfel că, în raport de aceste susţineri, s-a apreciat că nu poate fi incident cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că, deşi contestaţia a fost formulată în termenul prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., nu este incident nici unul dintre motivele prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., cu privire la care să existe dovezi la dosarul cauzei, astfel că, văzând şi dispoziţiile art. 391 din acelaşi cod, a respins contestaţia în anulare ca inadmisibilă, prin Decizia penală nr. 1792 din 14 mai 2009.
Întrucât hotărârea pronunţată în această primă contestaţie în anulare este definitivă, ea capătă autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur).
Autoritatea lucrului judecat are drept efect imposibilitatea formulării unei noi contestaţii în anulare având acelaşi obiect, conform principiului non bis in idem.
De aceea, în cauză, respectiv, în prezenta contestaţie în anulare operează de plin drept şi principiul autorităţii de lucru judecat, existând identitate de obiect, de persoană, de calitate procesuală, inclusiv în ce priveşte cazurile de contestaţie în anulare invocate.
Având în vedere cele menţionate mai sus şi întrucât, în prezenta cauză, condamnatul M.C.L. a introdus contestaţia în anulare cu depăşirea termenului de 10 zile de la începerea executării pedepsei, încălcând prevederile art. 388 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 391 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.C.L. împotriva Deciziei penale nr. 1169 din 31 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.2/110/2006.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.C.L. împotriva Deciziei penale nr. 1169 din 31 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.2/110/2006.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2875/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3426/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
