ICCJ. Decizia nr. 902/2009. Penal. Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile geografice (Legea 84/1998). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 902/2009
Dosar nr. 24085/3/2007
Şedinţa publică din 13 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 658 din 6 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului H.V.A., administrator al SC V.G.C. - Bucureşti, sector 4, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 83 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 297 alin. (l) C. pen.
În baza art. 91 lit. c) şi art. 181 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1000 lei.
În baza art. 84 din Legea nr. 84/1998 s-a dispus confiscarea de la inculpat a pieselor din aur ce au făcut obiectul material al infracţiunii din prezenta cauză şi identificate prin procesul - verbal de predare-primire nr. 10260 din 12 aprilie 2007 şi depozitate la D.G.F.P. - A.T.C. a Municipiului Bucureşti.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 – art. 999 C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.G.C. I.F.N. SRL la plata sumei de 500 euro în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea părţii civile G.V. S.P.A., cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 192 alin. (l) lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat şi la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată, la data de 27 iunie 2007, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, petenta G.V. S.P.A. a formulat plângere împotriva ordonanţei nr. 676/P/2007 din data de 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o prin aceea că pericolul social concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului H.V. este ridicat, astfel încât nu se impune aplicarea unei amenzi administrative.
Prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, plângerea petentei a fost admisă în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., reţinându-se cauza spre rejudecare.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, tribunalul a reţinut în fapt că, la data de 28 februarie 2007, organele de poliţie au efectuat un control la SC V.G.C. I.F.N. SRL, societate care se ocupa în principal cu amanetarea bijuteriilor şi vânzarea acestora, şi care are ca administrator pe inculpatul H.V.A.
Cu această ocazie au fost descoperite expuse la vânzare mai multe bijuterii din aur şi argint având însemnele distinctive ale mărcii V. Organele de poliţie au constatat că respectivele bijuterii aveau expusă titulatura (sigla) V.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, bijuteriile sunt imitaţii ale modelelor V., fără a avea inscripţionat acest lucru pe ele. Nu sunt copii identice, având elemente de diferenţiere minore.
Inculpatul a pretins că nu ştia despre faptul că ar fi imitaţii V., instanţa apreciind însă că, în calitate de administrator, ar fi trebuit să depună minime diligente, pentru a expune la vânzare doar produse pe care avea dreptul să le comercializeze.
S-a considerat că fapta inculpatului de a pune în circulaţie în scopul comercializării bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., prejudiciind aceste marcă, întruneşte elementele constitutive ale faptelor prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 297 alin. (l) C. pen.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel inculpatul H.V.A., criticând-o prin aceea că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererile şi apărările formulate, nu s-a avut în vedere faptul că marca V. nu este protejată pe teritoriul României, au fost ignorate concluziile raportului de expertiză din care rezultă că bijuteriile prezintă similitudini cu marca V. sau însemne similare cu această marcă, nu s-a avut în vedere principiul „in dubio pro reo", iar despăgubirile civile acordate sunt nejustificate.
Prin Decizia penală nr. 305 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva sentinţei penale nr. 658 din 6 iunie 2008pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că motivele de apel care vizează latura penală, tinzând la reformarea pe fond a soluţiei din sentinţa apelată, în sensul achitării inculpatului conform art. 10 lit. a) C. pen., nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar întrucât faţă de împrejurările şi modalitatea în care s-a ajuns ca instanţa de fond să fie sesizată, precum şi faţă de natura juridică a plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată, îşi găseşte incidenţă în principiul „non reformatio in pejus", din această perspectivă, apelul inculpatului, fiind practic inadmisibil.
A arătat că plângerea în faţa judecătorului, împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., a fost impusă de necesitatea conformării faţă de exigenţele instituite de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 par. l din C.E.D.L.F., care garantează dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept sau interes legitim, de a avea acces neîngrădit la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil.
Fiind investită cu soluţionarea unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţa este ţinută să respecte principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, situaţie ce trebuie acceptată şi recunoscută şi în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu numai în cazul apelului sau recursului, întrucât numai în felul acesta îşi poate găsi expresie deplină principiul garantării accesului neîngrădit la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
Faţă de cele expuse, instanţa de apel a observat că sesizarea instanţei de fond, potrivit art. 2781 C. proc. pen., s-a realizat prin plângerea părţii vătămate SC G.V. S.P.A., constituită parte civilă în procesul penal, care a considerat că drepturile şi interesele sale legitime nu au primit o reparaţie suficientă, astfel că a înţeles să supună controlului jurisdicţional al instanţei legalitatea şi temeinicia ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror.
Învinuitul H.V.A. nu a formulat o astfel de plângere împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, gestul său având semnificaţia că a acceptat măsurile dispuse de procuror.
În atare situaţie, s-a apreciat că judecătorul fondului avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală doar din perspectiva criticilor formulate de partea vătămată.
Pentru a nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, nici instanţa de apel nu poate exercita controlul judiciar asupra sentinţei apelate prin prisma aspectelor care vizează constatarea existenţei faptelor, realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunilor pentru care iniţial s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi apoi achitarea sau stabilirea vinovăţiei inculpatului H.V.A.
S-a mai arătat că efectul devolutiv al apelului declarat de inculpat, prin aplicarea regulii „tantum apelatul, tantum devolutum" poartă exclusiv asupra întinderii sancţiunii cu caracter administrativ stabilită în sarcina sa prin sentinţa apelată şi asupra modului de rezolvare a acţiunii civile exercitată de partea vătămată.
În ce priveşte cuantumul amenzii administrative aplicată inculpatului de către instanţa de fond, aspect necriticat de inculpat prin apelul declarat, instanţa de apel a apreciat că aceasta este o sancţiune justă, care corespunde gravităţii faptei comise.
S-a arătat că singurul motiv de apel, dintre cele invocate în mod expres de către inculpat, prin prisma căruia poate fi exercitat controlul judiciar, este acela vizând greşita soluţionare a laturii civile, prin acordarea de daune morale în favoarea părţii civile.
Cu privire la acesta, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a soluţionat în mod corect latura civilă, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzutăde art. 998 – art. 999 C. civ. şi art. 1000 alin. (3) C. civ., în cauză fiind dovedită existenţa faptei ilicite, existenţa vinovăţiei inculpatului, producerea unui prejudiciu de imagine SC G.V. S.P.A. şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
De asemenea sa arătat că, cuantumul daunelor morale acordate părţii civile constituie pentru aceasta o satisfacţie echitabilă pentru repararea prejudiciului de imagine rezultat din confuzia şi neîncrederea ce se putea crea în rândul consumatorilor cu privire la marca protejată, folosită în mod neautorizat asupra unor bijuterii neoriginale.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs inculpatul H.V.A., criticând-o prin aceea că în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa comiterea infracţiunii prevăzută de art. 83 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 84/1998 atâta vreme cât marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerinţă esenţială pentru existenţa ca infracţiune a faptei reţinute în sarcina sa.
Recursul inculpatului este fondat.
Urmare a plângerii formulată de petenta G.V. S.P.A. împotriva ordonanţei nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului H.V.A., prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a admis plângerea petentei în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., s-a desfiinţat ordonanţa atacată şi s-a reţinut cauza spre judecare.
Ca atare, actul de sesizare al instanţei îl constituie plângerea formulată de petentă, devenită parte civilă în cauza penală, iar instanţa a procedat la efectuarea cercetării judecătoreşti şi la rezolvarea acţiunii penale, conform normelor procedurale, întocmai ca şi când ar fi fost sesizată cu rechizitoriu, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi în căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.
Deci motivarea instanţei de apel în sensul că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluţiei din sentinţa apelată, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar întrucât faţă de modalitatea în care a fost sesizată instanţa şi de natura juridică a plângerii în faţa judecătorului, îşi găseşte incidenţă principiul „non reformatio in pejus", considerând apelul inculpatului inadmisibil din acest punct de vedere, este greşită.
Pornind de la această motivare, instanţa de apel în mod greşit a procedat doar la examinarea motivului de apel vizând greşita soluţionare a laturii civile, prin acordarea de daune morale în favoarea părţii civile.
Fiind investită cu apelul declarat de inculpat, instanţa de apel era obligată, potrivit dispoziţiilor privind judecata în apel, să examineze toate cererile formulate de inculpat şi motivele invocate, răspunsurile urmând să se regăsească în hotărârea pronunţată, indiferent că acestea vizau latura civilă sau penală a cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, unul din motivele de apel invocate vizează inexistenţa certificatului eliberat de O.S.I.M. din care să rezulte că marca V. este protejată pe teritoriul României, cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Potrivit art. l din Legea nr. 84/1998 „Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României în condiţiile prezentei legi", iar potrivit art. 4 din aceeaşi lege „Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci."
Ca atare, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul H.V.A. este fondat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmează a fi admis, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va achita din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul inculpat H.V.A. împotriva deciziei penale nr. 305 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei se va achita din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 13 martie 2001.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 903/2009. Penal. Infractiuni la legea privind... → |
|---|
