ICCJ. Decizia nr. 1947/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1947/2009
Dosar nr. 5862/1/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2009
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin rezoluţia nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 246 şi art. 249 C. pen., reclamate de numitul V.M., faţă de chestor general de poliţie (în rezervă) B.N., chestor de poliţie (în rezervă) V.P.C. şi chestor de poliţie F.C.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că petiţionarul V.M. este funcţionar public cu statut special, cu grad de comisar şef de poliţie, ocupând la momentul formulării plângerii funcţia de ofiţer specialist principal în cadrul Direcţiei Generale Informare şi Relaţii Publice din M.A.I., unde a fost mutat prin dispoziţie a Secretarului general al M.A.I., de la Direcţia generală management resurse umane - Serviciul managementul formării iniţiale şi continue a personalului.
Dispoziţia de mutare a fost emisă la data de 15 februarie 2007, după ce prin dispoziţia nr. 11/286 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., ce ocupa atunci funcţia de director general al Direcţiei generale management resurse umane din cadrul M.A.I., comisarului şef V.M. i s-a aplicat sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 17 lit. d) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor (O.M.A.I.) nr. 400/2004 cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 58 lit. c)1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, şi anume „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv de ofiţer specialist, corespunzătoare gradului de comisar şef”, pentru comiterea abaterii disciplinare constând în „comportare necorespunzătoare în familie şi în societate, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei”. Astfel, comisarul şef V.M. a fost trecut din funcţia de ofiţer specialist principal în aceea de ofiţer specialist, fapt ce a condus la o diminuare a salariului de bază.
De menţionat că, potrivit declaraţiei luată în cauză petentului, acesta a fost repus în funcţia de ofiţer specialist principal în luna ianuarie 2009, iar începând cu data de 01 mai 2009 se află în stare de autosuspendare din funcţie, la cerere, datorită obţinerii unei funcţii de conducere (vicepreşedinte) în cadrul Sindicatului naţional al poliţiştilor şi vameşilor P.L.
Plângerea penală, depusă de V.M. la data de 16 martie 2009, vizează aspecte legate de procedura aplicării sancţiunii administrative sus-menţionate, de care petentul este nemulţumit şi pe care le consideră a fi infracţiuni în legătură cu serviciul, pretins a fi comise de unele persoane cu competenţă în cadrul procedurii disciplinare şi a gestionării efectelor legale ulterioare aplicării acesteia. Concret, petentul reclamă următoarele:
a) Respingerea contestaţiei sale (procedurale) împotriva dispoziţiei de aplicare a sancţiunii (nr. 11/286/2007) de către Ministrul Administraţiei şi Internelor (prin Ordinul nr. 157646 din 28 februarie 2007, semnat V.B.) şi nu de către chestorul general de poliţie B.N., care ocupa funcţia de Secretar general al M.A.I. fiind şef ierarhic imediat superior al celui care a emis dispoziţia de sancţionare (chestorul V.P.C., director al Direcţiei generale management resurse umane) şi deci ar fi trebuit să fie cel care soluţionează contestaţia.
Se susţine în plângere că „fapta chestorului B.N. de a nu se supune obligaţiei legale de a răspunde, în termen de 15 zile, contestaţiei formulate de subsemnatul, se circumscrie dispoziţiilor art. 246 C. pen., acesta neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu nici până astăzi ” .
b) Punerea în aplicare efectivă a sancţiunii disciplinare, prin plata salariului diminuat (corespunzător încadrării ca ofiţer specialist şi nu ca ofiţer specialist principal) înainte de expirarea perioadei de formulare a contestaţiei (termen procedural de 5 zile) şi a celei de soluţionare a contestaţiei de către şeful ierarhic superior (termen procedural de 15 zile) în condiţiile în care „conform art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, aplicarea sancţiunilor disciplinare se face […] după expirarea termenului de contestaţie”. Pentru acest pretins abuz contra intereselor persoanelor este „acuzat” chestorul V.P.C., care, aşa cum afirmă petentul, „în graba sa de a mă sancţiona şi-a depăşit atribuţiile de serviciu”, precum şi chestorul F.C., ce ocupa în perioada de referinţă, cu grad de comisar şef, funcţia de Director general adjunct al Direcţiei generale management resurse umane din M.A.I., despre care petentul afirmă că „a dat dovadă de neglijenţă în modul în care a pus în aplicare demersul chestorului V.P.C.”.
În declaraţia dată în faţa procurorului, petentul adaugă la acest punct al sesizării şi susţine că sancţiunea disciplinară nu ar fi trebuit aplicată înainte de soluţionarea definitivă a cauzei în faţa instanţelor de contencios administrativ, cale de atac prevăzută de lege şi de care comisarul şef V.M. a uzat, cu menţiunea că atât Curtea de Apel Bucureşti (Sentinţa nr. 1809 din 11 iunie 2008, dosar nr. 341/2/2008 al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal) cât şi Curtea Supremă de Justiţie (Decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009, Dosar nr. 341/2/2008 al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă) s-au pronunţat în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii sancţiunii disciplinare aplicate contesta torului prin dispoziţia nr. 11/286 din 17 februarie 2007.
c) Refuzul (implicit) al chestorilor V.P.C. şi F.C. de a aproba/ dispune, în calitate de director general/ director general adjunct al Direcţiei generale management resurse umane, radierea din dosarul de personal a sancţiunii administrative aplicate la data de 14 februarie 2007, după trecerea unui an calendaristic de la aplicare, demers la care făptuitorii ar fi fost obligaţi de dispoziţiile art. 70 lit. b) din O.M.A.I. nr. 400/2004.
d) Faptul că sancţiunea disciplinară de „trecere într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv de ofiţer specialist, corespunzătoare gradului de comisar şef, nu este prevăzută de lege, în sensul - explicat în cuprinsul declaraţiei ulterioare - ca nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege, ci s-au adăugat la acesta elementele de individualizare a sancţiunii pentru cazul său concret şi anume: „respectiv de ofiţer specialist corespunzătoare gradului de comisar şef.
Din explicaţiile solicitate pentru clarificarea plângerii mai rezultă că V.M. a contestat în instanţă inclusiv dispoziţia de mutare a sa (începând cu 15 februarie 2007) la o altă direcţie din cadrul M.A.I., fără a avea câştig de cauză nici în acest demers, după cum nu a avut nici în acţiunea de contestare a sancţiunii şi procedurii disciplinare, ceea ce l-a determinat, după cum declară, să se adreseze C.E.D.O. întrucât „procesul în contencios administrativ a fost soluţionat ca toate în România lui 2009, în favoarea statului”.
Comisarul şef V.M. a mai arătat că îşi menţine plângerea sub toate cele patru aspecte, pe care le consideră în continuare rezultatul unor infracţiuni de abuz sau neglijenţă în serviciu îndreptate împotriva sa, constituindu-se parte civilă în cauză cu sume reprezentând atât daune materiale (diferenţe de salarizare), cât şi daune morale al căror cuantum exact le va preciza ulterior.
Se mai reţine în speţă, ca element de stabilire a cadrului general în care s-a ajuns la formularea plângerii penale, că faptele considerate abateri disciplinare şi pentru care a fost sancţionat comisarul şef V.M. prin dispoziţia nr. 11/286 din 14 februarie 2007 au fost comise de acesta în legătură cu un conflict de ordin personal, cu soţia cu care se află în proces de divorţ şi pentru încredinţarea copilului minor rezultat din căsătorie, proces care în prezent este suspendat până la soluţionarea unei plângeri penale formulată de V.M. împotriva unui martor din cauza civilă.
Deşi se face menţiune şi în prezenta plângere penală despre reţinerea ilegală a sporului salarial de 15% pentru doctorat, din actele depuse de V.M. rezultă că acest aspect face obiectul unui dosar penal separat, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.
Analizând punctual chestiunile reclamate, în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează materia răspunderii disciplinare a poliţiştilor şi cu înscrisurile - copii conforme cu originalul reprezentând dosarul cercetării disciplinare şi acte din dosarul de personal al comisarului şef V.M. - puse la dispoziţie de M.A.I. - Direcţia generală resurse umane, nu rezultă nici un aspect sau element de natură penală în conduita persoanelor faţă de care este formulată plângerea penală.
Astfel,
1. Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancţiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de poliţistul cercetat şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea ..” iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol „asupra contestaţiei, şeful ierarhic superior se pronunţă prin decizie motivată ..în termen de 15 zile”.
Se observă că dispoziţia normativă foloseşte noţiunea de „şef ierarhic superior” şi nu pe aceea de „şef ierarhic imediat superior” (sau alte detalieri în exprimarea aceleiaşi limitări categoriale); de unde rezultă că nimic nu interzice aplicarea principiului de drept unanim recunoscut conform căruia „cine poate mai mult poate şi mai puţin” şi astfel un şef din structura ierarhică a M.A.I., care respectă condiţia de a fi ierarhic superior celui care a aplicat o iniţială sancţiune disciplinară să fie competent să soluţioneze o contestaţie de felul celei discutate în speţă indiferent de cât de sus pe scară ierarhică este plasat ca funcţie în cadrul structurii specifice instituţiei.
Pe de altă parte, în împrejurările în care atât procedura cercetării disciplinare cât şi documentele de dispoziţie emise în cadrul acesteia au respectat condiţiile de fond şi de formă, precum şi termenele impuse de normele legale (speciale) aplicabile, dublate de faptul că există o hotărâre judecătoreasă definitivă şi irevocabilă ce confirmă legalitatea şi temeinicia sancţionării disciplinare a poliţistului, se constată lipsa oricărei vătămări reale produse petentului prin faptul că însuşi ministrul a respins contestaţia împotriva unei dispoziţii de sancţionare disciplinară emisă de un şef de direcţie generală din cadrul M.A.I.
De altfel, întrebat fiind care consideră a fi vătămarea suferită prin implicarea ministrului, V.M. susţine un aspect ce poate fi lesne înlăturat ca lipsit de obiectivitate, şi anume că „s-a simţit umilit” şi că „s-a încercat intimidarea lui” prin soluţionarea contestaţiei în modul arătat.
Se mai reţine la acest punct şi faptul că, în structura ierarhică a M.A.I., superior ierarhic secretarului general (la acea dată chestorul general B.N., despre care petentul susţine că trebuia obligatoriu să soluţioneze contestaţia şi „a refuzat” să o facă) nu este decât ministrul. Ori, în speţă, după depunerea contestaţiei împotriva dispoziţiei de sancţionare nr. 11/286 din 14 februarie 2007 semnată de directorul general al Direcţiei generale management resurse umane, aceasta (contestaţia) împreună cu toate documentele ce au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare au fost trimise, procedural, la Corpul de control al ministrului (condus de directorul general - chestor M.C.) pentru analiza motivelor contestaţiei şi verificarea imparţială a respectării procedurii disciplinare.
Rezultatul acestor verificări s-a materializat în raportul motivat întocmit de Corpul de control, înregistrat cu nr. 113261 din 26 februarie 2007 (şi cu nr. 5232 din 26 februarie 2007 la Secretariatul general al M.A.I.), semnat de chestorul M.C. şi aprobat prin semnătura Secretarului general al M.A.I. - chestor general B.N.
Pe baza acestui raport a emis M.A.I. ordinul de respingere a contestaţiei formulate de comisarul şef V.M., fiind evident că tocmai ministrului îi revenea această competenţă şi nu secretarului general, care se pronunţase anterior, prin aprobarea raportului motivat conţinând constatările verificărilor în legătură cu contestaţia, şi deci nu putea fi în acelaşi timp şi cel care decide - abia atunci încălcând regulile subordonării ierarhice şi competenţelor de decizie.
2. În cazul comisarului şef V.M., aplicarea efectivă a sancţiunii disciplinare, prin plata unui salariu diminuat, corespunzător încadrării ca ofiţer specialist (şi nu ca ofiţer specialist principal - funcţia din care a fost trecut în cea inferioară, conform nivelului de bază al gradului profesional deţinut), s-a produs începând cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziţiei de sancţionare (14 februarie 2007) cât şi a ordinului prin care s-a respins de către şeful ierarhic superior contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare (28 februarie 2007). Acest aspect rezultă atât din declaraţia petentului cât şi dintr-un înscris depus de acesta, reprezentând „detalierea salariului brut pe componente privind pe domnului V.M.”, pentru anul 2007.
Este adevărat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul corespunzător lunii februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru perioada 01-14 februarie (cu coeficient 4,95 corespunzător funcţiei de ofiţer specialist principal) faţă de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70 corespunzător funcţiei de ofiţer specialist). Modul de calcul este riguros şi are la bază dispoziţia nr. 11/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., director general al Direcţiei generale M.R.U.; această dispoziţie, separat de dispoziţia nr. 11/286 din 14 februarie 2007 (cea de sancţionare disciplinară a cms. şef V.M.), are rolul de aplicare efectivă, de temei pentru punerea în practică a sancţiunii disciplinare de către direcţia generală/ direcţia financiară, şi în cuprinsul ei se menţionează, în esenţă, că schimbarea din funcţie operează începând cu data de 14 februarie 2007.
Tocmai acest aspect concret este reclamat de V.M., susţinând ca o dispoziţie de natura celei cu nr. 11/291 din 14 februarie 2007 nu ar fi trebuit emisă decât după soluţionarea eventualelor contestaţii, atât la şeful ierarhic superior cât şi ulterior la instanţele de contencios administrativ.
Aşa cum rezultă din alin. (1), (5) şi (6) ale art. 65 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, coroborate cu toate celelalte articole (64-70) din Capitolul V Secţiunea a 2-a ale aceluiaşi act normativ, actul administrativ de sancţionare a unui poliţist produce efecte fie la expirarea termenului de contestaţie de 5 zile, dacă cel sancţionat nu îl contestă la şeful ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea, fie la data actului administrativ prin care şeful ierarhic superior dispune una din soluţiile prev. de art. 66 alin. (3) din O.M.A.I. nr. 400/2004, cu excepţia cazului prev. de art. 66 alin. (3) lit. d) - acela de admitere a contestaţiei şi de anulare a dispoziţiei de sancţionare.
Pe de altă parte, din economia textelor menţionate nu rezultă că atacarea în faţa instanţei de contencios administrativ a actelor administrative de aplicare/ menţinere a unei sancţiuni disciplinare ar suspenda sau ar amâna în vreun fel producerea efectelor actelor administrative atacate.
Aşadar, în cazul din speţă, o dispoziţie cu conţinutul celei cu nr. 11/291 din 14 februarie 2007 ar fi trebuit emisă cel mai devreme la data de 28 februarie 2007, data actului prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 11/286 din 14 februarie 2007.
Nu există însă nici un impediment legal pentru cazul în care o asemenea dispoziţie, emisă nu mai devreme de 28 februarie 2007, să prevadă că urmarea concretă a aplicării sancţiunii, operaţionalitatea acesteia sau punerea efectivă în practică să se producă de la o dată anterioară, care să corespundă datei şi conţinutului dispoziţiei iniţiale de sancţionare (în situaţia din speţă nr. 11/286 din 14 februarie 2007), dar în nici un caz să nu fie anterioară şi acesteia din urmă.
Faptul că, în speţă, s-a emis dispoziţia nr. 11/291 din 14 februarie 2007, ca efect al dispoziţiei de sancţionare cu nr. 11/286 din 14 februarie 2007, înainte de expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare concretă intereselor legale ale petentului, nu a condus la o situaţie sau urmări diferite de cele care s-ar fi produs dacă această dispoziţie ar fi fost emisă ulterior.
Nerespectarea, în împrejurările arătate, a unei condiţii cerută de procedura aplicabilă, conduce la o nulitate relativă a actului, care ţine de dovedirea unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea acelui act, ori o asemenea vătămare nu poate fi reţinută ca existând în cauză. Mai mult, se constată că deficienţa de ordin procedural, defectuozitatea îndeplinirii actului de către funcţionarul public competent, a fost acoperită, în primul rând prin menţinerea sancţiunii disciplinare prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, iar în cele din urmă - şi totodată ca cel mai important criteriu - prin hotărârile instanţelor de contencios administrativ, care analizând contestaţia formulată de V.M. inclusiv pentru acest motiv, au respins acţiunea ca nefondată.
În concluzie, având în vedere lipsa unei vătămări (şi cu atât mai puţin a unei vătămări importante) aduse intereselor legale ale unei persoane, precum şi lipsa vreunui element care să contureze intenţia ca formă a unei pretinse vinovăţii cu care să se fi acţionat în cauză împotriva comisarului şef V.M., de către superiorii ierarhici competenţi în cadrul desfăşurării procedurii disciplinare, se constată lipsa unora din elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau de neglijenţă în serviciu în legătură cu aspectul reclamat la acest punct al sesizării.
3. Cu privire la radierea sancţiunii disciplinare din dosarul de personal, o primă observaţie este aceea ca O.M.A.I. nr. 400/2004 face distincţie între radierea - care operează de drept, la trecerea termenelor prevăzute de art. 70 lit. a) şi b) din actul normativ menţionat - şi ridicarea sancţiunii disciplinare, care poate fi dispusă motivat, înainte de împlinirea termenului pentru radierea de drept, potrivit disp. art. 68-69 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004.
În cazul din speţă, sancţiunea disciplinară nefiindu-i ridicată motivat comisarului şef V.M., de către şeful care a aplicat-o sau la propunerea şefului nemijlocit al poliţistului, de către un şef ierarhic superior, se pune problema termenului la care trebuia constatată şi operată în documentele de personal radierea de drept a sancţiunii, cu încetarea efectelor acesteia.
Aici intervine necesitatea interpretării şi aplicării unor texte de lege asupra cărora, aşa cum rezultă din înscrisurile dosarului penal, opiniile sunt diferite şi contradictorii. Astfel, potrivit disp. art. 70 alin. (1) lit. b) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, sancţiunile prevăzute de art. 17 lit. b), c) şi d) „din prezentul ordin” se ridică „în termen de 1 an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate”.
Comisarului şef V.M. i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară prev. de art. 17 lit. d) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, însă nici în textul legal care o reglementează şi nici în actul administrativ de aplicare a acestei sancţiuni, nu s-a prevăzut un termen pentru care sancţiunea poate fi/ a fost aplicată.
Eliminând varianta de a considera o asemenea sancţiune aplicată pe termen nedeterminat, caz în care nu ar mai exista termen sau criteriu pentru a opera radierea de drept, ca în cazul celorlalte sancţiuni disciplinare, rămân în discuţie soluţiile radierii la un an de la aplicare (variantă susţinută de petent) sau la un an de la îndeplinirea unui termen ce poate fi identificat/ stabilit prin completarea Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 (reglementare cu caracter special) cu dispoziţii legale general aplicabile în această materie, respectiv cu dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi ale Legii nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, privind Statutul funcţionarilor publici.
Cum nici Legea nr. 360/2002 (art. 58 lit. c1)) nu prevede un termen pentru care se aplică sancţiunea trecerii într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, singura trimitere poate fi făcută la dispoziţiile art. 7 alin. (3) lit. d) şi art. 82 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.
Art. 77 alin. (3) lit. d) prevede, ca sancţiune aplicabilă funcţionarilor publici, „retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pentru o perioadă de până la un an”, iar potrivit art. 82 alin. (1) lit. b), sancţiunea descrisă anterior se radiază de drept în termen de un an de la expirarea termenului pentru care a fost aplicată.
Sancţiunea prevăzută de art. 17 lit. d) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, aceeaşi cu cea prevăzută de disp. art. 58 lit. c1) din Legea nr. 360/2002, se regăseşte în reglementarea cu caracter general, are corespondent în sancţiunea prevăzută de disp. art. 77 alin. (3) lit. d) ipoteza a 2-a din Legea nr. 188/1999, astfel încât prin coroborarea textelor de lege în discuţie rezultă că nu poate fi aplicată pentru o perioadă mai mare de un an, după care curge termenul de (încă) un an la împlinirea căruia operează radierea de drept a acesteia.
Aceasta a fost şi interpretarea dată de către Direcţia generală management resurse umane din M.A.I. în cazul V.M. - din a cărui declaraţie rezultă că „a fost repus în drepturi ca ofiţer specialist principal, cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009”. Având în vedere că termenul se împlinea la data de 15 februarie 2009, e posibil să se fi dispus ridicarea sancţiunii, ceea ce nu are relevanţă întrucât s-a produs înăuntrul termenului pentru radierea de drept.
Din înscrisurile depuse la dosar, inclusiv corespondenţa internă în cadrul M.A.I., rezultă şi opinia conform căreia sancţiunea din speţă ar putea fi aplicată pe o perioadă nedeterminată, prevederile speciale (Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 şi Legea nr. 360/2002) derogând şi necompletându-se cu cele generale (Legea nr. 188/1999), precum şi aceea că trebuia radiată la 15 februarie 2008, la un an de la aplicare. Pe de altă parte, Sindicatul P.L. a acţionat în numele membrului V.M., solicitând în instanţă (Curtea de Apel Bucureşti) repunerea acestuia în drepturi corespunzător funcţiei de ofiţer specialist principal începând cu data de 15 februarie 2008; în cauză nu s-a pronunţat deocamdată o soluţie de către instanţa competentă.
Având în vedere situaţia arătata mai sus, nu se poate considera că din rea credinţă ori în mod intenţionat deci abuziv s-a refuzat repunerea comisarului şef V.M. în drepturile anterioare aplicării sancţiunii disciplinare, începând cu data pretinsă de acesta, ci respectiva conduită s-a manifestat în exercitarea atribuţiilor de serviciu cu o motivare ce face trimitere la texte legale/ o anumită interpretare a acestora, litigiul fiind supus în prezent cenzurii instanţei competente.
În condiţiile date, nici cu privire la faptele reclamate la acest punct al sesizării penale, nu sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni în legătură cu serviciul, pretins a fi comise în dauna cms. şef V.M.
II. Rezoluţia mai sus menţionată a fost menţinută prin rezoluţia de respingere a plângerii formulate de petiţionarul V.M. nr. 5987/283/II/2/2009 din 15 iunie 2009 a procurorului şef al Secţiei urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
III. Împotriva rezoluţiei nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală, a formulat plângere în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. petiţionarul V.M. criticând-o ca netemeinică şi solicitând în esenţă trimiterea plângerii procurorului în vederea începerii urmăririi penale a intimaţilor B.N., V.P.C. şi F.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 249 C. pen.
Examinând plângerea de faţă prin conformare la dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. verificând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală şi în lipsa unor înscrisuri nou prezentate, Înalta Curte are în vedere că aceasta se priveşte ca nefondată şi urmează a fi respinsă ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Aceasta întrucât, urmare a examinării actelor premergătoare începerii urmăririi penale efectuate de procuror se are în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancţiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de poliţistul cercetat, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea …”, iar asupra contestaţiei, şeful ierarhic superior se pronunţă prin decizie motivată, în termen de 15 zile (alin. (5) al aceluiaşi articol).
După cum se poate observa, noţiunea folosită este de „şef ierarhic superior” şi nu „şef ierarhic imediat superior”, ceea ce nu interzice aplicarea principiului de drept potrivit căruia „cine poate mai mult poate şi mai puţin”.
În structura ierarhică a M.A.I., superior ierarhic secretarului general (la acea dată B.N.) era ministrul.
Ulterior depunerii contestaţiei împotriva dispoziţiei de sancţionare semnată de directorul general al Direcţiei generale management resurse umane, aceasta, împreună cu celelalte documente, au fost trimise la Corpul de control al ministrului pentru analiza motivelor contestaţiei.
Rezultatul verificărilor a fost materializat într-un raport întocmit de Corpul de control, semnat de chestorul M.C. şi aprobat prin semnătura secretarului general - chestor general B.N.
Pe baza raportului anterior menţionat, M.A.I. a emis ordinul de respingere a contestaţiei formulate de V.M.
În ceea ce priveşte aplicarea efectivă a sancţiunii disciplinare (prin plata unui salariu diminuat) se impune precizarea că aceasta s-a produs începând cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziţiei de sancţionare (14 februarie 2007), cât şi a ordinului prin care s-a respins de către şeful ierarhic superior contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare (28 februarie 2007).
Din examinarea cauzei a rezultat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul corespunzător lunii februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru perioada 1 - 14 februarie (cu coeficient 4,95 corespunzător funcţiei de ofiţer specialist principal) faţă de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70 corespunzător funcţiei de ofiţer specialist).
Modul de calcul a avut la bază dispoziţia nr. II/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C. - director general al Direcţiei generale management resurse umane.
Împrejurarea potrivit căreia a fost emisă dispoziţia nr. II/291 din 14 februarie 2007, ca efect al dispoziţiei de sancţionare nr. II/286 din 14 februarie 2007, înainte de expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare a intereselor legale ale petiţionarului şi nu a condus la o situaţie sau urmări diferite de cele care s-ar fi produs dacă această dispoziţie ar fi fost emisă ulterior.
Se impune precizarea că V.M. a formulat contestaţie, acţiunea acestuia fiind respinsă de către instanţele de judecată, ca nefondată.
Potrivit declaraţiei petentului, acesta a fost repus în drepturi ca ofiţer specialist principal cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009. Dispunerea ridicării sancţiunii aplicate petiţionarului s-a produs înlăuntrul termenului pentru radierea de drept.
În ceea ce priveşte susţinerea numitului V.M. potrivit căreia sancţiunea disciplinară de „trecere într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv de ofiţer specialist, corespunzătoare gradului de comisar şef, nu este prevăzută de legea penală (în sensul că nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege), în mod corect procurorul anchetator a reţinut că petentul a avut o atitudine speculativă şi subiectivă, susţinerile acestuia neconfirmându-se.
Aşa fiind în mod legal şi temeinic în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale a intimaţilor B.N., V.P.C. şi F.C. datorat incidenţei în cauză a cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi respectiv, de neglijenţă în serviciu (pentru intimatul B.N.) şi respectiv, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (pentru ceilalţi doi făptuitori).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul V.M. împotriva rezoluţiei nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs în 10 zile de la pronunţare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1901/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1964/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
