ICCJ. Decizia nr. 1001/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1001/2010
Dosar nr. 9018/2/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 306/F din data de 5 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului M.C.V. împotriva Rezoluţiei nr. 1508/P/2009 din 17 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care, în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii-judecători M.A., M.G.D. şi V.V.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la această instanţă sub nr. 9018/2/2009, petentul M.C.V. la solicitat instanţei infirmarea rezoluţiei procurorului cu privire la intimaţii M.G.D., M.A. şi V.V.
Legal citat, petentul nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a o susţine.
Au fost ataşate Dosarele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 1508/P/2009 şi 1365/II/2/2009.
Examinând actele şi lucrările de la dosar, Curtea reţine următoarele:
Prin Adresa nr. 1/5662/1154/2009 din 24 februarie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii - Serviciul relaţii cu publicul, registratură, secretariat şi arhivă a înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, plângerea numitului M.C.V. înregistrată la acest organ sub nr. 251/VIII/1/2009 la 02 martie 2009.
Solicitat expres să dea lămuriri asupra cererii sale, petentul nu s-a prezentat la procuror astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 13 iulie 2009 însă la 14 iulie 2009 când a dat curs invitaţiei nu a dat explicaţii suplimentare, nu a depus înscrisuri doveditoare precizând însă că va recuza pe procurorul I.N. care a mai cercetat sesizări de-ale sale.
Din petiţia olografă analizată în aceste condiţii a rezultat că sus-numitul s-a plâns împotriva magistraţilor judecători M.A., M.G.D. şi V.V. - judecători la Tribunalul Bucureşti - secţia I penală, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, favorizarea infractorului şi neglijenţa în serviciu, prevăzute şi pedepsite de art. 246, 264 şi respectiv art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) susţinând că la data de 3 februarie 2009 a depus cerere de recuzare a judecătorilor C.I. şi M.G.D. cu privire la care a formulat plângeri şi la Consiliul Superior al Magistraturii.
Din cuprinsul petiţiei, puţin lizibilă şi inteligibilă, s-a desprins fraza „mă aflu în faţa unui grup infracţional de crimă organizată” şi mai departe că … Consiliul Superior al Magistraturii nici nu îi verifică pe judecătorii corupţi în – ... .
Faţă de cele expuse mai sus a rezultat, în mod cert, că petiţionarul M.C.V. este nemulţumit de hotărârile judecătoreşti pronunţate de magistraţii judecători M.A., M.G.D. şi V.V. şi faţă de judecătorul M.G.D. a formulat şi cerere de recuzare.
S-a reţinut că petentul invocă motive subiective de nemulţumire şi, pentru fiecare soluţie, care îi este nefavorabilă, respectivul formulează cereri de recuzare.
A reţinut procurorul că o plângere penală nu poate nici să înlocuiască şi nici să suplinească căile de atac, pe care petentul are dreptul să le uziteze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, iar soluţiile acestora exprimă convingerea creată de probele interpretate în strânsă legătură cu respectarea prevederilor legale.
Întrucât fapta unui judecător de a adopta o soluţie, ca urmare a propriei activităţi de evaluare şi apreciere a stării de fapt şi de drept ale cauzei respective, este o faptă impusă de normele procesuale şi, nu poate constitui infracţiune nici în situaţia în care s-ar stabili, cu titlu definitiv, prin hotărâre judecătorească, neregulile, insuficienţele şi greşelile soluţiilor pot fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac.
În ceea ce priveşte independenţa judecătorului în adoptarea unei soluţii, aceasta nu se poate limita prin instituirea răspunderii de orice fel pentru o soluţie greşită.
Mai mult decât atât, din examinarea plângerii, atât cât se poate înţelege, a rezultat că aceasta nu conţine toate elementele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nefiind descrise în concret faptele imputate magistraţilor judecători şi, citat fiind, petiţionarul M.C.V. nu a vrut să mai dea declaraţie.
Aşadar, a rezultat că, în legătură cu prezenta petiţie, nu există indicii din care să rezulte o suspiciune rezonabilă privitoare la comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală de către magistraţii judecători M.A., M.G.D., V.V., după cum, în sarcina acestora nu se pot reţine nici infracţiunile specificate de către petiţionar şi anume abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului şi neglijenţă în serviciu, prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen. şi respectiv art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât faptele nu există, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În această situaţie, procurorul de caz a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători M.A., V.V. şi M.G.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului şi neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), 264 C. pen. şi respectiv art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii petentul M.C.V. a formulat, în termen, plângere la procurorul ierarhic superior, soluţionată prin Rezoluţia 1365/II/2/2009 din 10 septembrie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a analizat soluţia adoptată în cauză şi s-a constatat că neînceperea urmăririi penale faţă de cei trei judecători a fost corect dispusă.
Prin urmare, s-a respins, ca neîntemeiată plângerea petiţionarului.
Nici în faţa acestei instanţe, sesizată de petent, nu s-au adus lămuriri suplimentare, întrucât citat fiind la două termene consecutive acesta a lipsit nejustificat.
Analizând soluţia procurorului de netrimitere în judecată, instanţa constată că actul de dispoziţie al procurorului este legal şi temeinic.
În mod corect procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în cauză, văzând şi dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, a stabilit că infracţiunile imputate intimaţilor nu există.
Împrejurarea că hotărârea judecătorească pronunţată de intimaţi în cadrul atribuţiilor de serviciu este nefavorabilă petentului, nu constituie un indiciu care l-ar îndreptăţi pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care intimaţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, acesta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele cunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunile analizate numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori cu referire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de serviciu).
În consecinţă, atâta timp cât obiectul plângerii se referă la nemulţumirea legată de soluţia pronunţată de intimaţi în calitate de judecători într-o cauză penală, soluţia de netrimitere în judecată dispusă de procuror este legală şi temeinică.
Prin urmare plângerea petentului M.C.V. se vădeşte nefondată şi în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. va fi respinsă cu această menţiune.
Vor fi păstrate rezoluţiile procurorului din prezenta cauză.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei, petentul a declarat prezentul recurs.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- legal citat, petentul nu s-a prezentat la cele 2 termene acordate la judecarea plângerii de către prima instanţă;
- în recurs, la primul termen de judecată (2 februarie 2010), recurentul, care nu s-a prezentat la instanţa de recurs, a recuzat completul de judecată printr-o cerere depusă la registratură, cererea de recuzare fiind respinsă prin Încheierea din data de 19 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia penală.
La noul termen de judecată (16 martie 2010), recurentul nu s-a prezentat, recuzând din nou completul de judecată printr-o cerere depusă prin registratură, cererea de recuzare fiind respinsă potrivit celor arătate în partea introductivă a deciziei.
În cererea de recurs, petentul nu a menţionat nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei atacate rezumându-se la exprimarea „... declar recurs împotriva ...";. Ulterior declarării recursului, petentul nu s-a prezentat la instanţa de recurs pentru a expune motivele de recurs şi nici nu a depus motive scrise de recurs pentru a fi examinate de instanţa de recurs.
În lipsa unor critici concrete ale recurentului cu privire la nelegalitatea ori netemeinicia sentinţei atacate, Înalta Curte - conform art. 3856 alin. ultim C. proc. pen. - va examina întreaga cauză sub toate aspectele.
Recursul petentului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi art. 52 din C. proc. pen., precum şi cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziţii legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr. 1508/P/2009.
În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petiţionar, dar şi pentru a se stabili eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 681 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care s-au efectuat acte premergătoare a săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.
Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existenţa cazului prevăzut de art. 10 lit. a) din C. proc. pen., caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Aşa cum corect a menţionat prima instanţă, nemulţumirea părţilor într-un proces, cu referire concretă la modul de soluţionare a cauzei (interpretarea şi aplicarea normelor de drept, interpretarea probelor, adoptarea soluţiei etc), poate îmbrăca forma căilor de atac, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, iar nu prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au soluţionat cauza respectivă.
Potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Accesul oricărei persoane la justiţie şi, respectiv, posibilitatea desfiinţării ori modificării hotărârilor judecătoreşti numai în căile de atac prevăzute de lege sunt principii ale organizării judiciare (art. 6 şi art. 17 din Legea nr. 304/2004).
În raport cu cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.C.V. împotriva Sentinţei penale nr. 306/F din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar să plătească statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1446/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Penal. Revocarea măsurii... → |
|---|
