ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1468/2010
Dosar nr.2797/1/2010
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 martie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 744/33/2007 a respins cererea de ridicare a controlului judiciar formulată de inculpaţii C.C. şi L.E. şi cererea de ridicare a interdicţiei de a părăsi ţara formulată de inculpatul K.V.P.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată oral la termenul de judecată din 23 martie 2010 inculpaţii C.C. şi L.E. au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună ridicarea controlului judiciar impus fiecăruia prin Decizia penală nr. 1087/R din 13 octombrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 3327/30/2006 a Curţii de Apel Timişoara şi respectiv 1086/R din 13 octombrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 3325/30/2006 a aceleiaşi instanţe.
La acelaşi termen de judecată inculpatul K.V.P. a solicitat în scris ridicarea interdicţiei de a părăsi ţara impusă prin încheierea penală din 25 octombrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 3668/112/2006 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, definitivă prin Decizia penală nr. 625/R din 13 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
În motivarea cererii inculpaţii L.E. şi C.C. au arătat că măsura preventivă nu se mai justifică, scopul procesului penal a fost atins şi există garanţia că procesul penal se va putea desfăşura în bune condiţii cu atât mai mult cu cât inculpaţii s-au prezentat de fiecare dată la fiecare termen de judecată. S-a mai arătat că de la data instituirii controlului judiciar a trecut un interval de timp destul de mare, perioadă în care au fost privaţi de libertatea efectivă de mişcare şi deplasare, de a avea o viaţă de familie normală, fiind astfel încălcat termenul rezonabil pentru care pot fi supuşi interdicţiilor şi obligaţiilor instituite de către instanţă.
Inculpatul K.V.P. a arătat, la rândul său, că măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara îl privează de dreptul de a beneficia de un control oftalmologic în străinătate, precum şi de un tratament specific în afara ţării, că durata măsurii este mare, că nu prezintă nici un pericol social şi şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale instituite, s-a prezentat în mod regulat conform programului de supraveghere la organele de poliţie şi la şedinţele de judecată.
Procedând la soluţionarea cererilor, Curtea a constatat următoarele:
Prin încheierea penală nr. 261/CC/2006 a Tribunalului Timiş s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei L.E. sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus şi arestarea inculpaţiior C.C. şi K.V.P., fiecare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Faţă de inculpaţi s-a constatat incidenţa temeiului prevăzut de art. 143 C. pen. şi art. 148 lit. f) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în data de 1 septembrie 2006 inculpata L.E., avocat în Baroul Timiş, a pretins de la denunţătorul G.G. suma de 15.000 euro pentru a determina membrii completului de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara să menţină în recurs soluţia de achitare favorabilă denunţătorului pronunţată în apel de Tribunalul Caraș Severin sau că îi va determina să aplice o amendă penală, dându-i astfel de înţeles că are influenţă, prin relaţiile sale, asupra acestora.
Faţă de inculpatul C.C. s-a reţinut că acesta, la rândul său avocat în cadrul aceluiaşi barou, a ajutat-o în data de 9 septembrie 2006 pe inculpata L.E. să primească suma de 5000 euro, constituind prima tranşă din suma pretinsă denunţătorului, în scopul arătat mai sus şi respectiv a ajutat pe aceeaşi inculpată să îşi asigure toate măsurile de precauţie şi siguranţă, în vederea realizării activităţii infracţionale, primind de la sus-numita suma de 5.000 euro care a remis-o inculpatului K.V.P.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul K.V.P. s-a reţinut că participarea acestuia a constat în faptul că a realizat activităţi de supraveghere a zonei în care s-a întâlnit cu denunţătorul şi prin intermediul inculpatului C.C. sau direct de la inculpata L.E. a primit suma totală de 13.500 euro pentru ca banii să nu se afle asupra inculpatei.
Prin Decizia penală nr. 1086/R din 13 octombrie 2006 şi Decizia penală nr. 1087/R din 13 octombrie 2006, ambele ale Curţii de Apel Timişoara s-a dispus punerea în libertate sub control judiciar a inculpaţilor L.E. şi C.C. şi s-a stabilit în sarcina acestora respectarea următoarelor obligaţii: să nu depăşească limitele teritoriale ale statului român decât în condiţiile impuse de instanţă; să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz la instanţa de judecata ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă - Poliţia Municipiului Lugoj, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea Curţii de Apel Timişoara; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se apropie de persoana denunţătorului G.G., membrii familiei acestuia, de coinculpaţii cu care au comis fapta şi nici între ei şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect; să nu se afle în locuinţa persoanelor menţionate mai sus; să nu exercite profesia de avocat.
Ulterior, prin încheierea penală din 20 iunie 2007, pronunţată în acest dosar, s-au admis în parte cererile formulate de sus-numiţii inculpaţi şi s-a dispus ridicarea interdicţiei de exercitare a profesiei de avocat.
Această încheiere a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 4476 din 28 septembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 6375/1/2007 înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, prin Decizia penală nr. 4091 din 10 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile inculpaţilor C.C. şi L.E. şi s-a înlăturat obligaţia de a nu se apropia între ei şi de a nu comunica unul cu altul.
Faţă de inculpatul K.V.P., prin încheierea penală din 25 octombrie 2006 a Tribunalului Bistriţa Năsăud pronunţată în Dosarul nr. 3668/112/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 625/R din 31 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, impunându-se inculpatului şi respectarea următoarelor obligaţii: să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte conform programului de supraveghere întocmit de acest organ; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în motivarea încheierii atacate a reţinut că motivele invocate în susţinerea cererilor de ridicare a controlului judiciar, respectiv a interdicţiei de a părăsi ţara nu sunt întemeiate.
S-a arătat că obligaţiile şi limitările impuse inculpaţilor au ca principală raţiune asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Având în vedere faptul că în cauză inculpaţii sunt acuzaţi de fapte deosebit de grave comise în complicitate, existând deci un interes comun a acestora de a se sprijini reciproc, ridicarea controlului judiciar ar putea aduce atingere scopului menţionat mai sus.
Referitor la motivul prezentat de inculpatul K.V.P., acela de a se deplasa în străinătate pentru un control de specialitate oftalmologic, instanţa a constatat că inculpatul nu a făcut dovada că acest fel de investigaţie medicală nu poate fi efectuată în ţară pentru a justifica astfel necesitatea ridicării interdicţiei de a părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri au declarat recursuri inculpaţii C.C., L.E. şi K.V.P.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul K.V.P., se constată că recursul său este inadmisibil urmând a fi respins ca tare pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
În speţă se constată că printre altele, prin încheierea atacată Curtea de Apel Cluj, secţie penală şi de minori, a respins cererea de ridicare a interdicţiei de a părăsi ţara formulată de inculpatul K.V.P.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus-menţionate această încheiere prin care s-a respins cererea de ridicare a interdicţiei de a părăsi ţara formulată de inculpat nu este supusă nici unei căi de atac.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul K.V.P. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi L.E. se constată că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Obligaţiile şi limitările impuse inculpaţilor au ca principală raţiune asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Având în vedere că în cauză inculpaţii sunt acuzaţi de fapte deosebit de grave comise în complicitate existând deci un interes comun al acestora de a se sprijini reciproc, ridicarea controlului judiciar, în acest moment al derulării procesului penal, ar putea aduce atingere scopului menţionat mai sus.
Susţinerea inculpaţilor potrivit căreia buna lor credinţă şi interesul în a asigura derularea procesului penal în bune condiţii nu poate fi pusă la îndoială deoarece şi-au îndeplinit toate obligaţiile stabilite şi au respectat întocmai interdicţiile impuse de instanţă nu poate fi primită ca şi temei în sprijinul ridicării controlului judiciar deoarece această conduită este de esenţa menţinerii liberării provizorii sub control judiciar.
Pe de altă parte se constată că cercetarea judecătorească s-a realizat cu dificultate ca urmarea numeroaselor cereri sau situaţii invocate de inculpaţi (excepţii de neconstituţionalitate formulate succesiv, starea de sănătate).
Cu privire la termenul rezonabil al instituirii controlului judiciar, potrivit art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., modificat prin Protocolul nr. 112 „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".
Pe de altă parte, practica constată a C.E.D.O. statuează că exerciţiul drepturilor consacrate de Convenţie poate fi limitat cu îndeplinirea a trei condiţii esenţiale: limitarea să fie prevăzută de legea naţională în materie, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică. Această din urmă condiţie este supusă unei cerinţe adiacente, respectiv ca limitarea recunoscută şi aplicată să fie proporţională cu scopul legitim urmărit prin instituirea ei.
În cauză este de observat că obligaţiile şi interdicţiile impuse de instanţă după punerea în libertate a inculpaţilor constituie garanţii în sensul Convenţiei, iar proporţionalitatea între ingerinţa produsă şi scopul urmărit este respectată deoarece răspunde unei nevoi sociale, respectiv prezentarea inculpaţilor la instanţă pe toată durata procedurii astfel că menţinerea în continuare a obligaţiilor şi interdicţiilor nu poate fi considerată ca excesivă sub aspectul duratei şi nici nu aduce atingere principiului enunţat.
Nu poate fi omis nici faptul că obligaţiile instituite inculpaţilor L. şi C. au fost substanţial reduse, Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea din 20 iunie 2007 a admis în parte cererile formulate de inculpaţi, dispunând ridicarea interdicţiei de exercitare a profesiei de avocat.
De asemenea, prin Decizia penală nr. 4091 din 10 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile inculpaţilor C.C. şi L.E. şi s-a înlăturat dispoziţia de a nu se apropia între ei şi de a nu comunica unul cu altul.
Astfel cum s-a arătat şi în practicaua prezentei decizii la termenul din 16 aprilie 2010, inculpatul K.V.P. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. întrucât încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţia României referitor la egalitatea în drepturi; art. 20 din Constituţia României referitor la ratatele internaţionale privind drepturile omului; art. 21 din Constituţia României referitor la accesul liber la apărare; art. 25 din Constituţia României referitor la libera circulaţie şi art. 53 din Constituţia României referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece se încalcă dreptul constituţional la apărare al inculpatului, care potrivit textului criticat, nu poate ataca cu recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de ridicare a interdicţiei de a părăsi ţara.
Apărătorul inculpatului a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării excepţiei sus-menţionate, urmând ca potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 judecarea cauzei să se suspende.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia mai sus-menţionată, formulată de inculpatul K.V.P. este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente:
Potrivit alin. (1) al art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată în cauzele la care participă.
Potrivit alin. (3) nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În speţă, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, solicitându-se practic modificarea textului art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. în sensul că încheierile prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive să fie supuse căilor de atac.
Faptul că încheierile prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu sunt supuse căilor de atac nu constituie o încălcare sau o limitare a unui drept constituţional, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 38 din 26 februarie 1998, nr. 649 din 16 decembrie 1997, nr. 3/1992.
Este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.
Astfel, în concepţia legiuitorului măsurile de prevenţie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauză şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei.
Art. 140 C. proc. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 1401 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.
Astfel cum s-a mai arătat, prin excepţia invocată se tinde practic la modificarea textului de lege, situaţie ce vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte urmează a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. invocată de inculpatul K.V.P., reţinându-se că este inadmisibilă.
Pentru considerentele mai sus-arătate, Înalta Curte, va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul K.V.P., constatând că excepţia de neconstituţionalitate invocată privind art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 16, 20, 21, 25 şi 53 din Constituţia României, este inadmisibilă.
Totodată, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi L.E. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 744/33/2007.
Va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul K.V.P. împotriva aceleiaşi încheieri.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul K.V.P. constatând că excepţia de neconstituţionalitate invocată privind art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 16, 20, 21, 25 şi 53 din Constituţia României, este inadmisibilă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi L.E. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 744/33/2007.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul K.V.P. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă recurentul inculpat K.V.P. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Obligă recurenţii inculpaţi C.C. şi L.E. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1001/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 148/2010. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
