ICCJ. Decizia nr. 1003/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1003/2010
Dosar nr. 207/59/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 207/59/2010, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010, petiţionarul P.G. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraţilor C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., M.M.R., R.R., G.M., O.C., L.L., P.T., C.C., P.A., B.G., a executorilor judecătoreşti D.D. şi S.V. a avocaţilor R.A.M. şi M.G., precum şi a numiţilor O.S. şi O.A.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înşelăciune, trafic de influenţă, evaziune fiscală, tâlhărie şi furt.
Magistraţii judecători şi procurorii sunt acuzaţi în legătură cu modul abuziv în care şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu cu ocazia soluţionării unor dosare civile şi penale în care petiţionarul a fost parte.
Avocaţilor li se impută faptul că au acţionat în complicitate cu O.S. şi O.A.M. şi magistraţi care au instrumentat dosarele în favoarea clienţilor lor.
Executorii judecătoreşti sunt acuzaţi pentru fapte de a fi distrus ori de a fi creat posibilitatea sustragerii unor documente sau bunuri cu ocazia evacuărilor silite din imobilul în care locuia.
Prin ordonanţa din 2 noiembrie 2009 dată în dosarul nr. 468/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii judecătoreşti D.D. şi S.V., avocaţii R.A.M. şi M.G., precum şi faţă de numiţii O.S. şi O.A.M. ş.a. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înşelăciune, trafic de influenţă, evaziune fiscală, tâlhărie şi furt.
Disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe magistraţii M.M.R., R.R., G.M., O.C., L.L., P.T. şi B.G. în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul cauzei împreună cu un exemplar al prezentei ordonanţe s-a înaintat unităţii de parchet menţionate, spre cele legale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a apreciat că nu există indicii privind săvârşirea faptelor de către magistraţi, de către avocaţi şi executori judecătoreşti şi nici de către numiţii O.S. şi O.A.M.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere la procurorul general, care prin rezoluţia nr. 1279/II/2/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a respins plângerea, ca neîntemeiată, în temeiul art. 278 C. proc. pen.
Nemulţumit de modul de soluţionare al plângerilor sale, petiţionarul s-a adresat instanţei de judecată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., respectiv Curtea de Apel Timişoara, care prin sentinţa penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010 şi-a declinat în baza art. 42 alin. (1) raportat la art. 40 alin. (2) C. proc. pen., combinat cu art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., competenţa de soluţionare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât judecătorii B.L. şi C.C. au promovat la Curtea de Apel Timişoara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând plângerea petiţionarului o consideră nefondată, pentru următoarele considerente:
Din conţinutul actelor premergătoare rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 7739 din 08 septembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Timişoara a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul O.S. împotriva petiţionarului P.G. şi a numitei S.B.A.R. şi, în consecinţă, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Timişoara. Hotărârea a fost pronunţată de judecătorul C.M.. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii şi prin decizia civilă nr. 589 din 27 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, calea de atac a fost respinsă. Apelul a fost soluţionat de judecătorii A.A. şi B.C. Petiţionarul pârât şi numita S.B.A.R. au declarat recurs care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1009 din 15 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. Recursul a fost soluţionat de judecătorii: M.M.P., R.R., M.G. S-a formulat împotriva hotărârii pronunţate în recurs, contestaţie în anulare de către petent şi numita S.B.A.R., care a fost soluţionată prin decizia civilă nr. 437 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Timişoara. Contestaţia în anulare a fost soluţionată de completul de judecată format din judecătorii: C.O., L.L., T.P.
Petiţionarul a mai formulat o acţiune în justiţie prin care 1-a chemat în judecată pe numitul O.S. pentru nerestituirea unui împrumut în sumă de 4000 dolari SUA şi prin sentinţa civilă nr. 985 din 31 ianuarie 2006 a fost respinsă acţiunea ca nedovedită. Cauza a fost soluţionată de judecătorul C.G. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul, care a fost respins prin decizia civilă nr. 1344 din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş. Completul de judecată a fost format din judecătorii: D.D., H.Z., C.R.
Cu privire la procurorul P.A., aceasta a soluţionat dosarul nr. 6828/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul O.S. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208, art. 209 C. pen. Această soluţie a fost contestată şi prin rezoluţia nr. 1345/11/2/2006 emisă de prim-procurorul unităţii B.G., plângerea petiţionarului a fost respinsă ca neîntemeiată. În conformitate cu prev. art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat Judecătoriei Timişoara şi a solicitat desfiinţarea plângerii. Prin sentinţa penală nr. 235 din 29 ianuarie 2007, a fost respinsă ca fiind nefondată plângerea. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul şi prin decizia penală nr. 310 din 28 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, recursul a fost respins. Completul de judecată a fost alcătuit din judecătorii: M.M., B.L., C.C.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petiţionarului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petiţionarului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului. în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penate este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reţinut, cu privire la respectarea dispoziţiilor procedurale în cauza penală invocată de petiţionar, că hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispoziţiilor legii procesual-penale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Legea procesual-penală a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, astfel încât toate aspectele privind nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii să fie supusă cenzurii instanţelor de control judiciar.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor şi procurorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În privinţa executorilor judecătoreşti, nu s-a dovedit că aceştia au avut ă conduită abuzivă în cazul executării silite a hotărârii de evacuare.
De asemenea, apărătorii care s-au implicat în cauzele în care petentul a fost parte şi-au îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile ce le-au revenit, petiţionarul nedovedind în niciun fel manevrele abuzive ale acestora, aşa cum susţine că ar fi săvârşit.
Plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petiţionarul susţine că s-ar fi încălcat unele dispoziţii procedurale.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petiţionar, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, va respinge plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul P.G. împotriva ordonanţei nr. 468/P/2009 din 02 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Menţine ordonanţa atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs în 10 zile de la pronunţare comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 75/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 835/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
