ICCJ. Decizia nr. 1086/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1086/2010
Dosar nr. 10094/1/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie sub nr. 10094/1/2009 din 23 decembrie 2009, astfel cum a fost precizată la termenul de dezbateri din 8 februarie 2010, condamnatul V.V.A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând prevederile art. 386 lit. e) C. proc. pen.
S-a arătat de către condamnat că judecata în recurs nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, prin aceea că, fără a fi audiat de instanţa supremă şi fără a fi asistat de avocatul său ales, i-a fost menţinută pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată de prima instanţă, după ce fusese achitat în apel.
S-a arătat că instanţa de recurs era obligată, potrivit dispoziţiilor art. 38514 alin. (1)1 C. proc. pen., să procedeze la audierea nemijlocită a acuzatului înainte de a pronunţa verdictul de vinovăţie, având în vedere soluţia de achitare din apel şi faptul că acesta nu fusese ascultat în cauză decât la judecata în primă instanţă.
S-a mai arătat că instanţa de recurs trebuia să facă propria sa cercetare judecătorească şi să asculte condamnatul în prezenţa avocatului ales.
În speţă, condamnatul nu numai că nu a fost audiat, dar nici nu a fost asistat la dezbateri de apărătorul său ales, ci de către un avocat din oficiu, în substituirea altui avocat numit tot din oficiu, fără să existe la dosar împuternicire avocaţială de substituire.
A fost menţionată şi imposibilitatea legală de asistare a condamnatului de un avocat desemnat din oficiu pentru situaţia în care există apărător ales în cauză.
S-a concluzionat că la judecata în recurs condamnatul nu a beneficiat de o apărare efectivă şi nu au fost lămurite pe deplin toate aspectele ce ţineau de fondul acuzaţiilor pentru ca instanţa să se poată pronunţa cu privire la vinovăţia condamnatului.
Pentru toate aceste motive, dezvoltate pe larg şi notele de concluzii scrise, susţinute şi cu argumente vizând jurisprudenţa Curţii Europene, s-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare pentru incidenţa cazului prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., desfiinţarea deciziei pronunţate în recurs şi, în rejudecare, casarea deciziei pronunţate în apel şi menţinerea sentinţei primei instanţe, prin care condamnatul fusese achitat pentru acuzaţia de trafic de droguri de mare risc.
Examinând cauza în raport de motivele invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cererea de contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Cauza penală privind pe contestatorul condamnat V.V.A., trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de droguri de mare risc prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost soluţionată în primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 673 din 5 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia II -a penală.
Prin respectiva hotărâre, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
La judecata în primă instanţă, contestatorul a fost asistat de apărător ales şi şi-a exprimat acordul de a fi audiat în cauză.
Cu ocazia ascultării sale, contestatorul s-a declarat nevinovat şi a negat orice participare la săvârşirea faptelor de care era acuzat.
Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către contestator şi alţi coinculpaţi.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia II a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar prin Decizia penală nr. 291/ A din 5 decembrie 2008 pronunţată de această instanţă, contestatorul a fost achitat pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, pe temeiul prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Şi la judecata în apel, contestatorul a fost asistat de avocatul său ales, dar a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul de a nu mai fi ascultat în cauză.
Audierea contestatorului în apel nu era obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (1)1 C. proc. pen., având în vedere că acesta fusese ascultat la instanţa de fond, iar împotriva sa nu se pronunţase o hotărâre de achitare.
Cu toate acestea, instanţa de apel a întrebat contestatorul dacă înţelege să dea o nouă declaraţie în cauză, acesta arătând că nu doreşte să o facă, cu precizarea că îşi menţine declaraţia de la instanţa de fond şi nu are de relatat aspecte noi şi nu formulează alte apărări.
Despre toate acestea se face menţiune în încheierea de şedinţă a Curţii de Apel Bucureşti, de la termenul din 13 noiembrie 2008, care consemnează şi faptul că contestatorul fusese asistat de avocatul său ales.
Împotriva deciziei din apel, M.P. şi alţi inculpaţi faţă de care se menţinuse condamnarea pronunţată în primă instanţă au formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu referire la situaţia contestatorului, recursul parchetului s-a întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocându-se greşita apreciere a faptelor de către instanţa de apel.
Procedura în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, în perioada 25 februarie 2009 - 21 octombrie 2009; amânările în cauză au fost determinate, în principal, de neprezentarea în instanţă a unora dintre inculpaţi ori a apărătorilor aleşi, formularea motivelor de recurs şi depunerea de înscrisuri în probaţiune.
În timpul procedurii în recurs, contestatorul a fost asistat de avocatul său ales, cu excepţia termenului din 21 octombrie 2009, când au avut loc dezbaterile în fond.
Contestatorul a fost prezent la dezbateri şi a beneficiat de serviciile unui avocat din oficiu.
În cauză, la primirea dosarului, fusese desemnat un avocat din oficiu, pentru ipoteza în care contestatorul nu ar fi apelat la serviciile unui apărător ales.
Întrucât apărătorul ales al contestatorului a lipsit din instanţă la termenul de dezbateri din 21 octombrie 2009 şi nu a fost prezent nici avocatul numit din oficiu, asistenţa juridică a fost asigurată de alt avocat din oficiu, în substituirea avocatului titular.
Contestatorul nu a formulat obiecţii cu privire la asistarea sa de către avocatul din oficiu şi nu a solicitat amânarea procesului pentru lipsa apărătorului ales.
Conform menţiunilor înscrise în încheierea de şedinţă de la termenul din 21 octombrie 2009, contestatorul a fost informat cu privire la dreptul de a fi audiat în recurs, că poate refuza să dea o nouă declaraţie şi că cele declarate pot fi folosite şi împotriva sa.
Contestatorul personal a arătat că nu are de făcut declaraţii suplimentare şi că le menţine pe cele date anterior în cauză.
Prin Decizia nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul parchetului, casată în parte Decizia instanţei de apel şi menţinută condamnarea contestatorului dispusă prin sentinţa instanţei de fond.
Invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., condamnatul susţine că instanţa de recurs ar fi examinat cauza în fapt şi s-ar fi pronunţat cu privire la vinovăţia sa, fără ca în prealabil să-l audieze personal.
Apreciind asupra motivului invocat, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie conform art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1)1 C. proc. pen.
În caz, ascultarea condamnatului era obligatorie, având în vedere dispoziţiile art. 38514 alin. (1)1 teza a ll-a C. proc. pen. şi soluţia de achitare pronunţată în apel.
Instanţa de recurs a dat eficienţă acestor dispoziţii legale, solicitând expres condamnatului prezent la dezbateri să precizeze dacă doreşte să fie audiat în cauză, informându-l cu privire la drepturile sale în proces şi consecinţele decurgând din formularea unei declaraţii.
Condamnatul s-a prevalat însă de dreptul de a nu da declaraţii, situaţie în care corelativ şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei de recurs a încetat să mai existe.
Se constată, aşadar, că instanţa de recurs a depus diligentele necesare în vederea respectării dreptului la apărare, informând condamnatul că are dreptul de a fi audiat, dar şi de a păstra tăcerea cu privire la faptele de care este acuzat, iar în exercitarea acestui drept, condamnatul a decis să nu dea declaraţii, renunţând expres la dreptul de a fi audiat nemijlocit de către judecătorii instanţei de recurs.
Este adevărat că renunţarea condamnatului la dreptul de a fi audiat a fost consemnată în absenţa avocatului ales însă această împrejurare este lipsită de relevanţă în contextul aplicării dispoziţiilor art. 38514 alin. (1)1 C. proc. pen.
Opţiunea acuzatului de a fi sau nu ascultat constituie un drept strict personal, al cărui exerciţiu nu poate fi condiţionat de asistarea sa juridică şi nici nu poate fi exercitat prin mandatar; prezenţa apărătorului în momentul ascultării acuzatului sau a exprimării poziţiei de a nu fi ascultat nu are un rol de autorizare a opţiunii acuzatului, ci are rolul mai larg de a asigura prevenirea săvârşirii de abuzuri sau nereguli în modul în care se ia declaraţia sau în care se ia act de refuzul de a declara, acest rol fiind întrutotul îndeplinit şi de avocatul din oficiu.
De altfel, condamnatul a avut posibilitatea de a se consulta cu avocatul din oficiu care îl asista, iar în ceea ce priveşte modul în care a fost consiliat de apărătorul său ales în faţa instanţei de apel se constată cu uşurinţă că rezultatul consultării a fost acelaşi, respectiv de a nu declara în cauză.
De asemenea, este de menţionat că judecata în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, derulate în majoritate în prezenţa condamnatului şi în mod constant a avocatului său ales.
Aceasta înseamnă că persoana condamnată a avut posibilitatea de a se consulta cu avocatul său, inclusiv în ceea ce priveşte modul de exercitare a dreptului de audiere în proces.
Prin urmare, se constată că Decizia instanţei de recurs de a lua act de refuzul condamnatului de a fi audiat în timpul dezbaterilor nu a încălcat drepturile apărării, având în vedere că exprimarea opţiunii nu era condiţionată de asistarea juridică a condamnatului.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte în raport de care s-a invocat inechitatea procedurii în recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu necesită o examinare separată, având în vedere limitele învestirii sale, prin cererea de contestaţie în anulare.
Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 392 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare introdusă pe temeiul prevederilor art. 396 lit. e) C. proc. pen. şi a dispus obligarea contestatorului la plata cheltuielilor judiciare către stat potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat V.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 37015/3/2007.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 106/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3596/2010. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
