ICCJ. Decizia nr. 1570/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1570/2010
Dosar nr. 3218/1/2011
Şedinţa publică din 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 107/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău a fost trimis în judecată inculpatul C.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin încheierea nr. 143 din 3 decembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 699/32/2010 al Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în baza art. 1491 C. proc. pen. s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C.C., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dispunându-se emiterea unui mandat de arestare preventivă a inculpatului.
La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în dosarul nr. 755/32/2010, fixat pentru judecarea cauzei penale, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bacău, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri inculpatul C.C.C. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive. A mai solicitat, ca în măsura în care instanţa de recurs va aprecia necesară menţinerea unei măsuri restrictive să se dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 3218/1/2011.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bacău dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, reţinută în actul de sesizare respectiv că inculpatul a pretins de la denunţătorii C.D.M. şi C.V., suma de 1000 euro pentru a interveni pe lângă magistraţii din cadrul Judecătoriei Piatra Neamţ ce soluţionează dosarul civil nr. 3525/279/2008, în vederea obţinerii unei hotărâri favorabile şi soluţionării cu celeritate a cauzei, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
In acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
In acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara/localitatea, formulată de către inculpat personal, în ultimul cuvânt, dar şi de către apărătorul său ales, se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 şi art. 148 lit. f), art. 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat.
Cât priveşte invocarea motivului de recurs de către apărătorul ales al inculpatului potrivit căruia la data de 12 aprilie 2011 când a fost judecată prelungirea măsurii arestării preventive de către Curtea de Apel Bacău, inculpatul nu a beneficiat de apărarea sa de către apărătorul său ales, nu poate fi primit de Înalta Curte.
Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) raportat la art. 171 alin. (3) C. proc. pen. şi prin urmare incidentul invocat de apărarea inculpatului nu este supus sancţiunii nulităţii actelor procedurale realizate, întrucât instanţa de fond a dispus în temeiul art. 171 alin. (4)1 C. proc. pen. ca inculpatul să fie asistat şi reprezentat de apărător desemnat din oficiu respectiv, de către avocat S.B.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul C.C.C. împotriva încheierii din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 755/32/2010.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.C. împotriva încheierii din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 755/32/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1546/2010. Penal. înlocuirea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 1634/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
