ICCJ. Decizia nr. 1643/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1643/2010

Dosar nr. 3324/1/2011

Şedinţa publică din 21 aprilie 2011

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 171 din 24 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 20 C. pen., art. 174-175 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.N.M., la pedeapsa de 7 ani si 6 luni închisoare si 3 ani interdicţia drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), d), e) C. pen., conform art. 65 C. pen.

Totodată, a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) dedusă prevenţia de la 10 iunie 2010, la zi.

S-a reţinut astfel că, inculpatul C.N.M., în data de 9 iunie 2010 în locuinţa comună din Bucureşti, sector 5, cu un cuţit a înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone vitale, cauzându-i leziuni grave.

Prin raportul de constatare tehnico ştiinţifică traseologică nr. 396169 din 14 iulie 2010 (filele 141-149) s-a stabilit că obiectul de vestimentaţie purtat de victimă în momentul săvârşirii faptei prezintă în regiunea scapulară stânga un orificiu înţepat-tăiat, cu dimensiunea de 17 mm, creat de un obiect înţepător-tăietor, probabil cuţit. S-a mai arătat că acest obiect poate fi cuţitul ridicat din chiuveta aflată în bucătăria apartamentului inculpatului.

Din concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. Al/l 0392/2010 (filele 55-56) reiese că partea vătămată C.D.F. prezintă o leziune traumatică obiectivată prin plagă înjunghiată hemitorace stâng penetrantă intrapleural cu hemopneumotorax stâng postraumatic, care poate data din 9 iunie 2010, a fost produsă prin lovire cu corp tăietor-înţepător, posibil un cuţit, necesită 25-30 de zile de îngrijiri medicale şi a pus în primejdie viaţa victimei.

Intenţia inculpatului de a aplica lovitura intr-o zona vitala care sa pună in primejdie viata victimei a rezultat din regiunea anatomica vizata, obiectul folosit apt sa producă o astfel de leziune, iar încetarea acţiunii întreprinsa de inculpat fiind datorata intervenţiei martorelor P.A.V. si I.M.A. Victima a fost salvata urmare transportării rapide a acesteia la spital si a efectuării de urgenta a unei intervenţii chirurgicale.

La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere circumstanţele reale în care s-a săvârşit fapta, modalitatea şi împrejurările comiterii acesteia, circumstanţele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a avut o atitudine de recunoaştere parţială a faptei precum şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C.N.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 52985/3/2010.

Prin încheierea de şedinţă din data de 6aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 52985/3/2010, în baza art. 3002 raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive faţă de inculpatul C.N.M.

Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri şi nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanţa a constat că în speţă există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispoziţiile art. 300/2 C. proc. pen., raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite şi exigenţele art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul C.N.M. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 aprilie 2011, sub numărul 3324/1/2011.

La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului C.N.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 alin. (1) – art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., constând în aceea că inculpatul C.N.M. în data de 9 iunie 2010 în timp ce se afla locuinţa comună din Bucureşti, sector 5, cu un cuţit a înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone vitale, cauzându-i leziuni grave, punându-i viaţa în pericol.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei.

Cu referire la cauză, Înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.

Fată de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N.M. împotriva încheierii din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 52985/3/2010 (955/2011).

Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 aprilie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1643/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs