ICCJ. Decizia nr. 1728/2010. Penal. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1728/2010
Dosar nr. 2745/2/2011
Şedinţa publică din 28 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 15 aprilie 2011, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recursul declarat de inculpatul N.A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin Decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul N.A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin aceeaşi decizie, a fost admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din data de 07 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 28104/299/2006, a fost casată, în parte, încheierea recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de inculpatul N.A. la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin încheierea din data de 07 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 28104/299/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1), (2), (3) din O.U.G nr. 43/2002 şi ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul N.A.
Pentru a dispune astfel, instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei penale nr. 1699/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către inculpat este inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs, în termen legal, inculpatul N.A., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentul a invocat cu precădere nemotivarea pertinentă a încheierii, arătând că argumentele instanţei de apel se referă la o altă persoană şi la dispoziţii legale diferite de cele a căror neconstituţionalitate a invocat-o, nefiind analizate criticile concrete formulate în prezenta cauză.
Pe parcursul primei şedinţe de judecată desfăşurate în recurs (la data de 28 martie 2011), recurentul inculpat a invocat în mod distinct o nouă excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, solicitând Curţii ca prealabil şi distinct de soluţionarea prin decizie a recursului, să dispună prin încheiere motivată sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acestei noi excepţii.
În esenţă, recurentul a precizat că dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au legătură cu soluţionarea recursului şi nu au fost declarate neconstituţionale, apreciind că ele contravin prevederilor art.21 alin. (1), (3), art. 24 alin. (1), (2), art. 129, art. 53 alin. (1), (2) şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României, dar şi principiului securităţii, protecţiei, siguranţei juridice, principiului dreptăţii şi principiului potrivit căruia drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt valori supreme şi garantate de lege.
În lumina normelor constituţionale expres invocate, recurentul a apreciat că termenul de 48 de ore pentru declararea recursului şi cel de 3 zile prevăzut de lege pentru judecarea căii de atac, prin durata lor extrem de scurtă, nu permit pregătirea temeinică a apărării şi, prin atingerea semnificativă adusă dreptului la apărare, încalcă exigenţele unui proces echitabil.
Notând solicitarea expresă a recurentului de a se dispune prin încheiere separată asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa a apreciat că o atare soluţionare distinctă nu se justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi nici din perspectiva dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen. şi art. 4082 C. proc. pen., modificate ori introduse prin Legea nr. 177/2010.
Astfel, în lumina dispoziţiilor art.29 din Legea nr. 47/1992, dar şi a considerentelor ce au stat la baza deciziei de recurs în interesul legii nr. 36/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este incontestabil dreptul părţii interesate de a recura soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, chiar în situaţia în care o astfel de soluţie aparţine instanţei de recurs. în acest sens, tocmai Decizia de recurs în interesul legii enunţată recunoaşte instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială şi derogatorie de la normele generale în materie de competenţă.
Anterior modificărilor aduse codului de procedură penală prin Legea nr. 177/2010, obligaţia instanţei de a suspenda judecata până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate impunea în mod necesar şi fără excepţie soluţionarea prin încheiere separată a unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părţii interesate dreptul la un recurs efectiv.
Odată cu abrogarea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost înlăturată obligaţia de suspendare a judecăţii în cazul sesizării Curţii Constituţionale, admiţându-se practic posibilitatea soluţionării fondului cauzei în paralel şi prealabil dezlegărilor date de instanţa de contencios constituţional excepţiilor ce îi sunt adresate în cadrul controlului a posteriori. în mod corelativ, pentru a se asigura însă armonizarea soluţiei eventual dispuse asupra fondului în baza unor dispoziţii declarate neconstituţionale cu legea în vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele şi în condiţiile prevăzute de art. 4082 C. proc. pen.
În acest context, instanţa a apreciat că pronunţarea separată, prin încheiere, asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în recurs ar constitui expresia unui formalism excesiv, derivat din interpretarea literală şi izolată a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalităţii acestor norme - şi anume asigurarea unui recurs efectiv părţii interesate. Aceasta deoarece dreptul la recurs consacrat de lege în cazul cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale rămâne efectiv chiar în situaţia în care instanţa se pronunţă prin decizie, deoarece caracterul definitiv al hotărârii sale se limitează la soluţia supra fondului, fără a putea fi extins la dispoziţii ce pot fi recurate separat în virtutea legii.
Pe de altă parte, recursul declarat de partea interesată are, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 177/2010, şi pertinenţă funcţională, eventuala constatare ca neconstituţionale a unor norme de care depinde soluţionarea cauzei deschizând posibilitatea iniţierii procedurii de revizuire.
Asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, invocată de către recurentul N.A., s-au reţinut următoarele:
Recurentul inculpat N.A. a apreciat că dispoziţiile legale criticate au legătură cu soluţionarea recursului de faţă deoarece calea de atac se judecă în baza acestor norme legale.
Instanţa a reţinut însă că excepţia invocată este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ceea ce determină constatarea inadmisibilităţii acesteia şi respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Este incontestabil că excepţia a fost invocată de către recurent în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează o dispoziţie dintr-o lege ce nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Admisibilitatea ei reclamă însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce nu este suficient a fi pur tangenţială, ci trebuie să fie evident semnificativă şi în strânsă corelaţie cu soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului.
Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activităţi cu implicaţii în desfăşurarea procesului penal.
Aceasta deoarece excepţia de neconstituţionalitate constituie o excepţie de procedură, prin care partea care o ridică urmăreşte împiedicarea unei judecăţi (respectiv a pronunţării unei soluţii) ce s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Or, în cauza de faţă, dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a căror neconstituţionalitate a fost invocată prevăd că „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile". Critica recurentului vizează, de altfel, doar dispoziţia referitoare la termenul de 48 de ore în care se poate ataca cu recurs încheierea şi termenul de 3 zile în care trebuie soluţionat recursul.
Norme legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată reglementează aşadar doar termenul procedural de decădere în care partea interesată poate uza de calea de atac a recursului şi termenul procedural de recomandare în care se impune soluţionarea căii de atac. Niciuna dintre aceste dispoziţii nu are vreo influenţă asupra substanţei dreptului de a beneficia de un recurs efectiv şi nici asupra soluţiei ce ar putea fi dată fondului cauzei în urma judecării recursului.
Aceasta deoarece independent de termenul în care trebuie soluţionată calea de atac, soluţia ce ar putea fi dată în cauză implică analiza altor chestiuni de drept şi se raportează la alte dispoziţii legale pertinente în materia recursului.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că argumentele invocate de către recurent în susţinerea excepţiei tind la a sublinia necesitatea recunoaşterii unor termene mai lungi pentru soluţionarea recursului. Or, stabilirea unor intervale de timp scurte pentru declararea, respectiv soluţionarea căii de atac constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Totodată, independent de inadmisibilitatea vădită a excepţiei invocate de către recurent, nu rezultă interesul său concret în abordarea acestui mijloc de apărare.
Aprecierea recurentului în sensul că ar fi aplicabile dispoziţiile mai favorabile ale art. 303 alin. (6) C. proc. pen. privind suspendarea judecăţii (normă în prezent abrogată) este eronată, deoarece principiul aplicării legii mai favorabile este limitat la normele de drept penal substanţial. Aplicarea în timp a normelor de procedură penală, cum este cazul celor analizate, este guvernată de regula imediatei şi strictei lor aplicări, ca expresie a legalităţii ce guvernează procesul penal.
Or, tocmai dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a invocat-o i-au permis inculpatului N.A. să învestească Curtea cu cenzurarea legalităţii acestei măsuri, context în care solicitarea acestuia de suspendare a judecăţii recursului pare a servi mai degrabă scopului tergiversării judecăţii, decât celui de a obţine o hotărâre legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, Curtea a concluzionat că excepţia de neconstituţionalitate invocată în recurs este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi, în consecinţă inadmisibilă, urmând a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, inculpatul a declarat recurs.
Recursul declarant de inculpat nu este fondat.
Critica recurentului vizează doar dispoziţia referitoare la termenul de 48 de ore în care se poate ataca cu recurs încheierea şi termenul de 3 zile în care trebuie soluţionat recursul, care, prin durata lor extrem de scurtă, nu permit pregătirea temeinică a apărării şi, prin atingerea semnificativă adusă dreptului la apărare, încalcă exigenţele unui proces echitabil.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că încheierea atacată este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat este inadmisibilă.
Examinând excepţia invocată de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerinţele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În cauză, dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, care reglementează termenul în care partea poate exercita calea de atac a recursului şi, respectiv, de soluţionare a acestuia în faţa instanţei de recurs, nu au legătură cu soluţionarea cauzei inculpatului, întrucât instituirea unor termene scurte şi, pe cale de consecinţă, a unei soluţionări urgente a acestui gen de cauze ţin de natura însăşi a acestei instituţii incidente în cursul judecării unei cauze.
Dispoziţiile criticate de inculpat nu au vreo influenţă asupra soluţiei ce ar putea fi dată pe fondul cauzei - asupra acţiunii penale şi civile -, întrucât dreptul la apărare în cursul procesului penal şi la un proces echitabil nu sunt încălcate, ci, dimpotrivă, asigurate prin instituirea unor termene scurte de soluţionare a oricăror incidente procedurale intervenite în cursul judecării unei cauze.
Raţionându-se altfel, s-ar încălca principiul celerităţii procesului penal şi a dreptului la un proces echitabil, ceea ce presupune, evident, egalitatea armelor între acuzare şi apărare, principiu care ar fi încălcat prin stabilirea unor proceduri mai ample în situaţia cererilor de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulate de o parte interesată.
De altfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, stabilirea unor intervale de timp scurte pentru declararea, respectiv soluţionarea căii de atac constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Pentru aceste motive, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat N.A. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat N.A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, pronunţată în dosar nr. 2745/2/2011 (1174/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1723/2010. Penal. Lovirea sau alte violenţe... | ICCJ. Decizia nr. 1732/2010. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
