ICCJ. Decizia nr. 2006/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2006/2010
Dosar nr. 4298/1/2010
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 04 mai 2010 Curtea de Apel Piteşti a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului G.S.R., apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se menţin, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, a declarat în termen legal, recurs inculpatul G.S.R., solicitând punerea sa în libertate, întrucât arestarea sa preventivă s-a transformat în detenţie, iar temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată recursul declarat de inculpat ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2000.
Prin sentinţa penală nr. 224 din 4 iunie 2009 Tribunalul Argeş a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007 inculpatul, împreună cu I.M.G. şi T.V. prin răpire au transportat pe părţile vătămate S.A.M., B.I.E. cât şi pe M.A.M., din localităţile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 04 mai 2010 în mod corect.
Potrivit art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuşi de la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
În art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiuni ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Dispunerea măsurii arestării preventive, cât şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului G.S.R. respectiv, infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii, aceasta fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum ar fi libertatea de voinţă şi de acţiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franţa).
În cauză există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapte grave care, prin modalitatea de comitere şi urmările produse, duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 paragr. 3 C.E.D.O. se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul:probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 paragr. 1 C.E.D.O., astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs Franţa).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).
În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă, adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin c. Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a recurentului inculpat nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.
Autorităţile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport şi de complexitatea cauzei, pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.
De altfel, aşa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.
Ori, în cauză s-a pronunţat de instanţa de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului.
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul este actual şi persistent, Curtea de Apel Piteşti reţinând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii din 04 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii nr. 48/A din 04 mai 2010 Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1987/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 205/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
