ICCJ. Decizia nr. 2744/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2744/2010
Dosar nr.2517/89/2010
Şedinţa publică din 22 iulie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 5 iulie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 2517/89/2010, în baza art. 160b alin. (1)1 C. proc. pen., raportat la art. 3002 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor P.I. şi D.G.G.
În baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor P.I. şi D.G.G., urmând a fi verificată până la expirarea termenului de 60 zile.
S-a reţinut că baza factuală care constituie premisa arestării preventive a inculpaţilor nu s-a modificat pentru aceasta existând probe şi indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care sunt judecaţi în prezenta cauză, în sensul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen.
Temeiul de arestare iniţial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent şi continuă să fundamenteze măsura arestării preventive a inculpaţilor, atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât şi sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor o reprezintă pentru ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpaţilor
Pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că s-au săvârşit a faptele, modalitatea şi circumstanţele reale ale comiterii lor, natura şi gradul de pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvenţa comiterii unor infracţiuni de acelaşi gen.
Măsura arestării preventive nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor în comiterea infracţiunilor, elementele de fapt şi de drept ce trebuie examinate şi analizate în cazul măsurilor preventive, nefiind aceleaşi cu cele care trebuie examinate şi care fundamentează faptele şi vinovăţia inculpaţilor, în urma cercetării judecătoreşti şi care constituie obiect al judecăţii. în cazul măsurii arestării preventive se examinează indicii şi probe care justifică bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum şi incidenţa cazurilor de arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc. pen. care nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie.
Raportat la durata arestării preventive a inculpaţilor, Curtea de Apel a reţinut că raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal cât şi la complexitatea cauzei, ansamblul probatoriu administrat şi celeritatea desfăşurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de arestare a inculpaţilor.
Dispoziţiile art. 350 C. proc. pen. nu obligă instanţa să pună în discuţie măsura arestării preventive, ci instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa prin hotărâre asupra măsurilor preventive.
Instanţa de fond s-a pronunţat prin sentinţa penală de condamnare asupra măsurii arestării preventive a inculpaţilor în temeiul disp. art. 350 C. proc. pen., examinând această măsură preventivă prin prisma dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., pe care a dispus-o după condamnarea inculpaţilor şi în interiorul termenului legal de 60 de zile, menţinerea măsurii arestării preventive dispunându-se la termenul de judecată din data de 6 aprilie 2011.
Cum temeiul iniţial de arestare preventivă, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă şi în prezent, nu s-a modificat şi nu s-a schimbat aşa încât să devină incidente dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen. privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, pentru considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpaţilor, în desfăşurarea procedurilor penale intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte, ca şi dispoziţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Măsura arestării preventive a inculpaţilor fiind menţinută în cursul judecăţii cauzei la fond nu mai târziu de 60 de zile, această măsură nu a încetat de drept conform dispoziţiilor art. 140 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.G.G., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât inculpatul nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică, astfel încât temeiurile avute iniţial în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă şi nici nu au apărut altele noi.
Recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de viol , constând în aceea că, în noaptea de 23/24 mai 2010, prin exercitarea de violenţe şi ameninţări, împreună cu coinculpatul P.I., a întreţinut acte sexuale cu minora M.G., în vârstă de 14 ani şi jumătate, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa.
Inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 27 mai 2010, fiind condamnat în primă instanţă pentru fapta dedusă judecăţii la o pedeapsă de 14 ani închisoare (s.pen. 73 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui).
Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu au încetat, ci dimpotrivă ele subzistă şi impun în continuare privarea de libertate.
Este astfel de observat că, prin pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă, chiar nedefinitivă, în cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat, iar natura acesteia, împrejurările în care se reţine că ar fi fost comisă (fiind vorba despre o infracţiune comisă prin violenţă, împreună cu o altă persoană şi împotriva unei minore), ca şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, justifică aprecierea că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata arestării nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil.
Cum, în intervalul scurs de la precedenta verificare a măsurii arestării nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puţin restrictivă de libertate, legal şi temeinic instanţa de apel, pe rolul căreia cauza se află în prezent, a dispus în baza art. 160/b rap. la art. 300/2 C. proc. pen. menţinerea stării de arest a inculpatului, astfel încât recursul acestuia este nefondat şi va fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.G.G. împotriva încheierii din 5 iulie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 2517/89/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2735/2010. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2748/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
