ICCJ. Decizia nr. 2929/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 2929/2010
Dosar nr. 3156/2/2010
Şedinţa publică din 25 august 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 132/F din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 3156/2/2010 (895/2010) a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind pe condamnatul P.C. şi s-a dispus recunoaşterea Sentinţei penale nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă 12 mai 2007, şi transferarea persoanei condamnate P.C. pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare, într-un penitenciar din România.
Totodată, a fost dedusă din pedeapsă aplicată condamnatului, perioada executată de la 28 mai 2006 la zi.
S-a reţinut de către instanţă că, la data de 9 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată cu transferul persoanei condamnate P.C. în vederea continuării executării pedepsei într-o închisoare din România.
Sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti avea la bază adresa Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate transmisă în temeiul cererii formulate de Ministerul Justiţiei al Republicii Italiene, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate P.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată de către instanţele statului solicitant.
Din verificările efectuate de Ministerul Administraţiei şi Internelor a rezultat că numitul P.C. este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 şi art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv copii certificate de pe hotărârea de condamnare definitivă, stadiul executării pedepsei, declaraţia conţinând refuzul la transferare al persoanei condamnate, dispoziţiile legale aplicabile şi expunerea situaţiei de fapt; s-a apreciat că nu este cazul trimiterii vreunui raport medical sau social cu privire la persoana condamnată P.C.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, a rezultat că prin Sentinţa nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, rămasă definitivă la data de 12 mai 2007, P.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de transport de substanţe stupefiante prevăzută de art. 73 şi art. 80 DPR 309/90.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus expulzarea condamnatului P.C. de pe teritoriul Republicii Italia la încetarea executării pedepsei.
Cu privire la situaţia executării pedepsei, din documentele comunicate de autorităţile italiene a rezultat că numitul P.C. a fost arestat preventiv la data de 28 mai 2006, durata condamnării împlinindu-se la 27 noiembrie 2011, astfel că s-a apreciat îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004 modificată.
În fapt, s-a reţinut că, la data 28 mai 2006, pe aeroportul Malpensa, P.C. a fost depistat având asupra sa 2.475,5 gr.net substanţă stupefiantă, heroină, având un principiu activ de 47,93%.
În cadrul examenului de regularitate efectuat în cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări prevăzută de 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, modificată, şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, fapta reţinută în sarcina numitului P.C. având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa Curţii de Apel Bucureşti a constatat că au fost depuse în copie certificată hotărârile de condamnare definitive, o traducere a acestora, o traducere a dispoziţiilor legale aplicabile, o situaţie a stadiului executării pedepsei şi declaraţia persoanei condamnate din data de 11 martie 2009, prin care arata că nu este de acord cu transferul într-un penitenciar din România.
Pe baza acestor documente, instanţa a constatat că, prin Sentinţa nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, numitul P.C., cetăţean român, a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de transport de substanţe stupefiante prevăzută de art. 73 şi 80 DPR 309/90, constând în aceea că, la data de 28 mai 2006, acesta a fost depistat pe aeroportul Malpensa, având asupra sa 2.475,5 gr. de heroină.
S-a mai reţinut că infracţiunea pentru care a fost condamnat numitul P.C. are corespondent în legea română, în art. 2 din Legea nr. 143/2000, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, instanţa a constatat că, deşi persoana condamnată nu şi-a dat consimţământul la transferare, prin Sentinţa penală nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, s-a dispus expulzarea acestuia de pe teritoriul Republicii Italia la terminarea executării pedepsei.
Ca atare, s-a apreciat că este îndeplinită condiţia cerută de art. 3 lit. b) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate care permite transferarea persoanelor condamnate fără acordul acestora, dacă prin hotărârea de condamnare s-a dispus şi expulzarea.
Pentru considerentele anterior prezentate, constatându-se îndeplinite prevederile art. 129 din Legea nr. 302/2004, conform art. 149 din aceeaşi lege, prima instanţă a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut Sentinţa penală nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, privind pe P.C. şi a dispus transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare, într-un penitenciar din România, deducând prevenţia de la 28 mai 2006 la zi.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată P.C., criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei reţineri în cauză a incidenţei dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi c) din Convenţia Europeană privind transferul persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, precum şi ale art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare.
Examinând cauza în raport de critica formulată, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Transferarea persoanelor condamnate este o formă de cooperare internaţională ce are la bază în primul rând raţiuni umanitare şi ca obiectiv facilitarea reintegrării sociale a condamnaţilor care este mult mai uşor de realizat în ţara de origine.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, reglementează condiţiile în care poate avea loc transferul condamnatului în vederea continuării executării pedepsei în statul de origine.
Condiţia esenţială pentru realizarea transferului pe temeiul Convenţiei este consimţământul condamnatului.
Prin derogare de la această regulă, Protocolul adiţional la Convenţie din 18 decembrie 1997, ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, prevede că în cazul condamnaţilor împotriva cărora prin hotărârea de condamnare s-a dispus şi măsura expulzării sau de conducere la frontieră, transferul în vederea continuării pedepsei se realizează fără consimţământul condamnatului, solicitându-se numai opinia acestuia.
Prin urmare, se constată că în mod corect prima instanţă a dispus transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România, fiind îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru realizarea transferului.
Astfel, se reţine că hotărârea definitivă de condamnare pronunţată de autoritatea judiciară străină cuprinde dispoziţia de expulzare a persoanei condamnate la încetarea executării pedepsei, situaţie în care nu mai este necesară exprimarea consimţământului de către condamnat, conform art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie, aşa cum corect s-a reţinut de prima instanţă.
Totodată, se constată îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, reţinându-se că persoana condamnată este cetăţean român, iar durata pedepsei neexecutată în baza hotărârii definitive ce s-a solicitat a fi recunoscută pe teritoriul ţării este mai mare de 6 luni, pedeapsa aplicată referindu-se la fapte care, potrivit legii penale române, constituie infracţiuni.
În consecinţă, reţinând neîntemeiată critica recurentului şi, în lipsa vreunui motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată P.C. împotriva Sentinţei penale nr. 132/F din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2205/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2307/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
