ICCJ. Decizia nr. 3014/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3014/2010
Dosar nr. 7275/2/2009
Şedinţa publică din 6 septembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală 7275/2/2009 (1838/2009), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus admiterea plângerii formulate de petentul D.D. împotriva Rezoluţiilor nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 şi nr. 925/II-2/2008 din 20 iunie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea efectuării de cercetării faţă de intimatul S.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 5 martie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti plângerea formulată de D.D. împotriva comisarului S. din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Cercetări Penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 şi art. 291 C. pen.
În plângere, petentul a arătat faptul că a fost cercetat într-un dosar penal pentru uciderea din culpă a soţiei sale, iar în timpul derulării cercetărilor, S.M. a manifestat o atitudine incorectă, încercând să influenţeze soluţia din rapoartele de expertiză dispuse în cauză şi s-a folosit, în cadrul anchetei, de fotografii false, trucate.
De asemenea, s-a susţinut că S.M. a încălcat prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 66 C. proc. pen. şi obligaţia sa legală de a strânge probe, atât în defavoarea cât şi în favoarea sa, refuzând să audieze martori esenţiali, oculari, martori ce aveau să fie audiaţi abia în faza cercetării judecătoreşti.
Prin Rezoluţia nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de S.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, 291 şi 242 C. pen.
Parchetul a apreciat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare împotriva lui S.M. întrucât susţinerile petentului nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză, fiind combătute de întreg ansamblul actelor premergătoare.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluţia nr. 925/II-2 din 29 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pa lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei rezoluţii, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanţă, susţinând că în cauză nu s-au efectuat cercetări în raport de aspectele învederate în plângerea penală, arătând că în prezent cauza se află în faţa instanţei de judecată. S-a invocat că intimatul ar fi înlocuit pozele efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului cu alte fotografii, din care ar rezulta că victima ar fi fost lovită de către autoturismul condus de petent.
Instanţa de fond a constatat că petentul D.D. a fost cercetat în Dosarul penal nr. 244082/2005 al Direcţiei generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul cercetări penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la data de 12 mai 2005, a manevrat cu spatele autoturismul D., accidentând-o mortal pe soţia sa care îl dirija pentru a ieşi din parcare.
Cercetările penale au fost efectuate de comisarul S.M.
Petentul D.D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, fiind condamnat în primă instanţă de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că susţinerile făcute în prezenta plângere penală au constituit poziţia procesuală constantă a petiţionarului-inculpat şi că în cauză există 6 martori care afirmă că victima purta o altă îmbrăcăminte la momentul accidentului decât cea care apare în fotografiile de la dosar.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că pentru clarificarea împrejurărilor reclamate se impune efectuarea, în cadrul actelor premergătoare, a unei constatări tehnico-ştiinţifice care să stabilească dacă s-a intervenit sau nu asupra conţinutului digital al fotografiilor efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului.
În lipsa acestor cercetări, Curtea a constatat imposibilitatea cenzurării temeiniciei fondului soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, situaţia ce impune desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor prin efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice arătate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimatul S.M.
În recursul său, Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea plângerii ca nefondată.
S-a arătat că soluţia de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări nu este consacrată de C. proc. pen., iar pe de altă parte, hotărârea este netemeinică şi pe fondul cauzei, prin aprecierea instanţei că activitatea de cercetare penală desfăşurată de procuror este insuficientă pentru a sprijini soluţia adoptată.
Fotografiile judiciare în litigiu nu au fost efectuate de comisarul S.M., ci de lucrătorii Brigăzii de Poliţie Rutieră (identificaţi cu nume şi grad), iar ofiţerul de cercetare penală a verificat toate obiecţiunile ridicate de petent pe parcursul cercetărilor penale, dispunând expertize judiciare şi completarea acestora la cererile formulate de D.D.; de altfel, petentul nu s-a plâns pe parcursul urmăririi penale de modul în care este instrumentată cauza în care este cercetat, ci abia la cinci luni de zile de la întocmirea rechizitoriului, odată cu iminenţa condamnării sale de către instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.
Recurentul S.M. a formulat aceleaşi critici pe motivele depuse la dosar şi a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate împotriva sa.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs arătate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1. Soluţia dispusă de instanţa de fond nu se regăseşte printre modalităţile expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a), b), şi c) C. proc. pen. ca şi posibilităţi de rezolvare legală a principiilor cu care este investită instanţa în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Instanţa de fond nu a dispus soluţia de admitere a plângerii, desfiinţare a soluţiei procurorului şi de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări din necunoaşterea normei legale.
În motivarea dată, arată că soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. sunt limitate şi că în situaţia în care instanţa nu ar putea desfiinţa o rezoluţie a procurorului dată într-o cauză în care nu s-au efectuat niciun fel de cercetări sau acestea sunt incompetente, pe motivul inadmisibilităţii soluţiei dispuse, ar însemna să încalce principiul liberului acces la justiţie şi să transforme procedura de control a soluţiilor de netrimitere în judecată într-una pur formală.
Interpretarea dată de instanţa de fond textului de lege arătat este eronată şi a condus la dispunerea unei soluţii nelegale, nefiind prevăzută de lege posibilitatea trimiterii cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări.
În realitate, dispoziţiile art. 2781 alin. (1) şi (8) C. proc. pen. permit instanţei efectuarea controlului asupra soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror şi prevăd modalităţile de rezolvare a plângerilor formulate împotriva acestor soluţii, fiind o aplicare practică a accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie.
Faptul că în cazul admiterii plângerii, desfiinţarea soluţiei date de procuror şi trimiterea cauzei la procuror se dispune, după caz, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi nu înseamnă nicio limitare a accesului la justiţie al părţilor şi nicio golire de conţinut a procedurii de control ce revine instanţei de judecată potrivit art. 2781 C. proc. pen., ci ţine doar de rigoarea şi corelarea textelor C. proc. pen. care reglementează desfăşurarea urmăririi penale (Secţiunea II a Capitolului IV Efectuarea urmăririi penale).
Astfel, potrivit art. 228 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., respectiv art. 231 şi 232 C. proc. pen., când procurorul sesizat de organul de urmărire penală potrivit art. 228 alin. (4) ori alin. (5) C. proc. pen., constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a dispune neînceperea ori scoaterea de sub urmărire penală, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale şi, deşi legea nu o prevede expres, în practică dispoziţia de restituire include faptele şi actele pe care procurorul constată că trebuie efectuate de către organele de urmărire penală.
În cazul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., instanţa este învestită prin plângerea persoanei vătămate împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată, iar nu doar a unei propuneri (ca în cazul arătat), legiuitorul impunând judecătorului, ca în cazul desfiinţării soluţiei procurorului (nu doar a organului de urmărire penală) să trimită cauza în vederea începerii urmăririi penale ori a redeschiderii acesteia; pe de altă parte, obligaţia judecătorului de a indica faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă este expres prevăzută de textul de lege.
Întreg conţinutul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. demonstrează, prin comparaţie cu cel al art. 228 alin. (4) şi (5), respectiv art. 231 - 232 C. proc. pen. că actul de control al judecătorului asupra soluţiei de netrimitere în judecată se situează pe un alt palier, la un nivel superior celui efectuat de procuror, de unde şi stabilirea altor soluţii ce pot fi luate şi a altor dispoziţii ce trebuie date de către acesta din urmă.
Judecătorul nu poate trimite cauza procurorului ca organ de urmărire penală care supraveghează efectuarea acesteia sau o efectuează nemijlocit în cauze prevăzute de lege doar „în vederea efectuării de cercetări” (stadiu care a fost depăşit în cadrul etapei actelor premergătoare pe palierul relaţiei organe de cercetare penală - procuror), ci în vederea începerii urmăririi penale (ca etapă a procesului penal care presupune inexistenţa cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen.).
În consecinţă, Curtea trebuia să pronunţe o soluţie care să se conformeze conţinutului art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., cea dispusă situându-se în afara prevederilor legale.
Pe de altă parte, investirea instanţei în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. se face exclusiv cu privire la rezoluţia ori, după caz, ordonanţa procurorului prin care s-a dispus neînceperea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală ori clasarea.
În consecinţă, instanţa nu este învestită şi nu se poate pronunţa prin desfiinţarea rezoluţiei procurorului general dispusă în condiţiile art. 278 C. proc. pen., soluţie care nu intră sub control judecătoresc şi care nu constituie un act procesual prin care să se dispună asupra urmăririi penale.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 3851 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de S.M., va casa hotărârea atacată şi va reţine cauze spre rejudecare.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că plângerea persoanei vătămate D.D. este nefondată.
Din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârşire a vreunei fapte de către comisarul S.M.
Activitatea de cercetare penală desfăşurată de acesta în instrumentarea Dosarului penal nr. 244082/2005 al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti s-a circumscris prevederilor legale şi interesului stabilirii adevărului în cauză.
Făptuitorul a administrat probele solicitate de inculpat şi considerate utile cauzei şi a interpretat materialul probator fără a urmări, cu ştiinţă, prejudicierea intereselor legale ale petiţionarului.
Prin referatul din 11 iulie 2007, comisarul S.M. a propus trimiterea în judecată a inculpatului D.D., propunere însuşită de procuror care a întocmit rechizitoriul şi de către prima instanţă care a dispus condamnarea acestuia pentru ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
Susţinerile persoanei vătămate cu privire la corectitudinea realizării unor fotografii judiciare de către lucrătorii de poliţie, fotografii folosite de către S.M. în cadrul activităţii de instrumentare şi soluţionare a dosarului penal nu constituie argumente pentru a constata existenţa indiciilor de săvârşire de către acesta a vreunei fapte penale şi să justifice admiterea plângerii; aceste susţineri pot fi valorificate în cadrul cercetării judecătoreşti ca şi cerere de probatoriu, ceea ce petiţionarul a şi făcut, după cum dovedeşte cu Încheierea din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Tot astfel, împrejurarea că faţă de martorii B.N. şi L.N. s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) (Rezoluţia nr. 2631/P/2008 din 18 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bucureşti), ca şi împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a admis apelul inculpatului D.D. şi a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. nu sunt de natură să se constituie în indicii de vinovăţie a inculpatului pentru săvârşirea vreuneia din infracţiunile sesizate în sarcina sa şi să determine desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Făptuitorul a apreciat asupra utilităţii şi pertinenţei probelor solicitate în faza de cercetare penală, iar împrejurarea că instanţa a dispus administrarea lor şi le-a interpretat ajungând la o altă concluzie decât procurorul asupra vinovăţiei inculpatului nu este de natură să conducă la înlăturarea cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 C. proc. pen., neexistând temeiuri de trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de S.M.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul D.D. împotriva Rezoluţiei nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rezoluţie ce va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimatul S.M. împotriva Sentinţei penale nr. 368 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează hotărârea atacată şi rejudecând:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul D.D. împotriva Rezoluţiei nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rezoluţie pe care o menţine.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2780/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2784/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
