ICCJ. Decizia nr. 3176/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3176/2010
Dosar nr.12310/2/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a III-a C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul persoană vătămată K.G., în contradictoriu cu intimaţii făptuitori N.I. (procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) şi A.N. (notar public), împotriva Rezoluţiei nr. 456/P/2010 din data de 13 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (menţinută prin Rezoluţia nr. 2435/II/2/2010 din data de 22 noiembrie 2010 a Procurorului General al aceluiaşi parchet), menţinându-se rezoluţia atacată.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul persoană vătămată la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Rezoluţia nr. 456/P/2010 din data de 13 octombrie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) şi g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă. de magistratul N.I. (procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Bucureşti), pentru infracţiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât fapta nu există şi respectiv faţă de numita A.N.(fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în prezent notat public), pentru infracţiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Procurorul care a instrumentat cauza în faza actelor premergătoare a constatat că, prin Ordonanţa nr. 187/P/2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul V.G.(fost prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în prezent procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar, în temeiul art. 38 rap. la art. 45 alin. (1) şi art. 42 alin. (2) C. proc. pen., disjungerea şi declinarea către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a cauzei privind pe autori necunoscuţi, în vederea identificării lor şi efectuării de cercetări faţă de aceştia sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.242 alin. (1) şi (3) C. pen.
Petentul persoană vătămată K.G. a sesizat că, din dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti (care a fost pierdut, iar ulterior, conform susţinerii acestuia, găsit), lipsesc mai multe acte, respectiv rechizitoriul întocmit de procurorul A.N., referatul de terminare a urmăririi penale întocmit de către organul de poliţie şi concluziile unui test poligraf.
În urma cercetărilor efectuate, s-a stabilit următoarea situaţie de fapt:
În anul 1996, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a fost înregistrat dosarul nr. 614/P, având ca obiect plângerea penală formulată de petentul persoană vătămată K.G. împotriva numitului T.I., cel dintâi susţinând că, în anul 1991, a cumpărat un apartament în Bucureşti, pe numele celui de-al doilea, întrucât, fiind cetăţean străin, nu putea achiziţiona imobile în România, iar, în anul 1993, când această interdicţie a fost înlăturată, cel din urmă a refuzat să transcrie pe numele său dreptul de proprietate asupra apartamentului respectiv.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Ordonanţa nr. 614/P/1996 din data de 18 decembrie 1997, a dispus, în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) rap. la art. 11 pct. 1 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului T.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Împotriva acestei soluţii, petentul persoană vătămată a formulat plângere la prim procurorului Parchetului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Ordonanţa nr. 2721/VIII-1/2002 din data de 11 martie 2003.
De asemenea, în anul 2009, petentul persoană vătămată a formulat plângere la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, care a respins-o, ca tardivă, prin sentinţa penală nr. 2095/F din data de 11 noiembrie 2009, rămasă definitivă la data de 18 decembrie 2009, prin respingerea, ca nefondat, de către Tribunalul Bucureşti, a recursului declarat de acesta.
Referitor la sesizarea petentului persoană vătămată, prin care acesta a susţinut că dispariţia Dosarului nr. 614/P/1996 a determinat în fapt soluţia de scoaterea de sub urmărire penală anterior menţionată, s-au constatat următoarele aspecte:
Prin Ordonanţa nr. 614/P/1996 din data de 23 ianuarie 2003, procurorul N.I. a dispus, în temeiul art. 509 alin. (1) C. proc. pen., reconstituirea dosarului respectiv, privind pe învinuitul T.I., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.
Din referatul întocmit de procurorul N.I. la data de 24 ianuarie 2003, a rezultat că, în urma verificării registrului penal pe anul 1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a constatat că acel dosar a fost finalizat prin ordonanţa din data de 18 decembrie 2007, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului anterior menţionat, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Ca urmare a ordonanţei din data de 23 ianuarie 2003, procurorul N.I. a efectuat mai multe acte de urmărire penală, care au fost consemnate în procesul verbal din data de 24 februarie 2003.
În urma studierii acestui proces verbal, s-a constatat că actele despre care petentul persoană vătămată pretinde că au dispărut nu sunt menţionate în cuprinsul său, astfel că, printr-o interpretare logică, s-a concluzionat că, în dosarul reconstituit, actele respective (rechizitoriul procurorului A.N., referatul organului de poliţie şi concluziile testului poligraf) nu au existat, astfel că procurorul N.I. nu avea posibilitatea sustragerii lor, motiv pentru care, în privinţa acestuia din urmă, s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, întrucât fapta nu există.
S-a mai constatat, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit de procurorul S.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a emis Ordonanţa nr. 187/P/2010), că în registrul dosarelor penale al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, nu este consemnată găsirea Dosarului nr. 614/P/1996, după cum susţine petentul persoană vătămată şi, de asemenea, că, în dosarul respectiv, s-a dispus o singură soluţie, şi anume scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului T.I., conform ordonanţei din data de 18 decembrie 1997, semnată de procurorul A.N.
În aceste condiţii, presupunând că fapta sesizată de petentul persoană vătămată ar fi fost săvârşită de către cel din urmă procuror, ea nu putea fi decât concomitentă sau anterioară datei de 18 decembrie 1997, momente în raport cu care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., motiv pentru care, şi în privinţa acestuia, s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Împotriva rezoluţiei procurorului de caz, la data de 12 noiembrie 2010, petentul persoană vătămată a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, conform art. 278 C. proc. pen.
Prin Rezoluţia nr. 2435/II/2/2010 din data de 22 noiembrie 2010, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea petentului persoană vătămată, apreciind, în urma reverificării actelor premergătoare efectuate, că soluţia dispusă este legală şi temeinică.
Rezoluţia anterior menţionată a fost comunicată petentului persoană vătămată K.G., personal, prin scrisoare recomandată, la data de 28 noiembrie 2010, iar, la data de 15 decembrie 2010, în termen legal, acesta a formulat plângere, conform art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., în faţa curţii de apel, prin care a solicitat trimiterea cauzei la procuror, „pentru a se continua ancheta penală".
Verificând rezoluţiile anterior menţionate, conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarele înaintate de Parchet (în lipsa prezentării de către petentul persoană vătămată a unor înscrisuri noi) şi în raport cu criticile care au legătură cu obiectul cauzei, curtea de apel a constatat că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată.
S-a constatat, contrar susţinerilor petentului persoană vătămată, că nu există nicio dovadă privind întocmirea, în Dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a unui rechizitoriu prin care să se fi dispus trimiterea în judecată a numitului T.I. (având calitatea de învinuit în acea cauză), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
De asemenea, curtea de apel a constatat, tot contrar susţinerilor petentului persoană vătămată, că nu există nicio dovadă privind supunerea învinuitului T.I., în cauza respectivă, la un test poligraf, al cărui rezultat să fi dispărut din Dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Pornind de la constatările anterior evidenţiate, s-a reţinut, în privinţa intimatului făptuitor N.I. (care, în calitate de procuror, în baza ordonanţei din data de 23 ianuarie 2003, a dispus şi a procedat la reconstituirea Dosarului nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 508 şi urm. C. proc. pen.), că acesta nu a săvârşit nicio faptă care să se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât, în speţă, nu există nu doar probe, dar nici măcar simple indicii că el ar fi sustras sau distrus vreun înscris al acelui dosar.
În consecinţă, s-a apreciat că atât soluţia de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce îl priveşte, cât şi temeiul juridic al acesteia, prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), sunt legale şi temeinice.
În privinţa intimatei făptuitoare A.N. (care, în calitate de procuror, a emis ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului T.I., ce nu a fost desfiinţată în plângerile formulate de petentul persoană vătămată, conform art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen.), s-a reţinut că, pentru fapta imputată acesteia, de a fi sustras sau distrus înscrisuri judiciare din acelaşi dosar (oricum, nedovedită), a intervenit într-adevăr prescrierea răspunderii penale.
Drept urmare, şi în ceea ce o priveşte, s-a apreciat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale şi temeiul juridic al acesteia, prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., sunt legale şi temeinice.
În acest sens, raportat la regimul sancţionator aplicabil infracţiunii prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. (închisoare de la 3 luni la 6 ani), s-a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale este cel reglementat de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv 8 ani şi a început să curgă, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârşirii presupusei fapte, care, în mod evident, pornind chiar de la susţinerea acuzatoare a petentului persoană vătămată, este anterioară sau cel mult concomitentă cu aceea a emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului T.I. (18 decembrie 1997), împlinindu-se astfel, conform art. 154 C. pen., cel mai târziu la data de 17 decembrie 2005.
Or, în speţă, s-a constatat că însăşi sesizarea petentului persoană vătămată, cu privire la fapta respectivă, este mult ulterioară acestei ultime date, ea fiind formulată abia în cursul anului 2009, o dată cu plângerea adresată Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 6771/4/2009 şi trimisă de instanţa respectivă, spre competentă soluţionare, către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în baza unei dispoziţii din Sentinţa penală nr. 2095/F din data de 11 noiembrie 2009, pronunţată în acel dosar.
Contrar susţinerii petentului persoană vătămată, s-a reţinut că infracţiunea imputată intimatei făptuitoare nu este nicidecum continuă, întrucât nu presupune prelungirea în mod natural a acţiunii (sustragere sau distrugere de înscrisuri dintr-un dosar judiciar) ce constituie elementul material al laturii sale obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare, ea putând fi eventual continuată, dacă s-ar fi dovedit săvârşirea repetată de către intimata făptuitoare, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a mai multor asemenea acţiuni.
De asemenea, tot contrar susţinerii petentului persoană vătămată, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 124 C. pen., ce reglementează prescripţia specială a răspunderii penale întrucât, în speţă, nu a operat nicio întrerupere a cursului prescripţiei prevăzute în art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP)
Prin urmare, constatându-se că nu există motive de desfiinţare a rezoluţiei atacate, curtea de apel a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul persoană vătămată K.G., menţinând rezoluţia respectivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul K.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul din data de 21 septembrie 2011, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţia părţilor inadmisibilitatea recursului declarat de petiţionar împotriva sentinţei penale nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Examinând cauza, Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul K.G. este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 278/1 pct. 10 C. proc. pen ., astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă".
Sentinţa penală nr. 80/F din 7 martie 2011 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în calitate de instanţă de fond, fiind rămasă definitivă potrivit art. 278/1 pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce atrage inadmisibilitatea noului control judiciar prin recurs solicitat de petiţionar.
Această sancţiune procesuală este incidenţă în cauză în raport şi cu principiul unicităţii exercitării căilor de atac, decurgând din aceleaşi dispoziţii legale anterior citate.
Pentru considerentele anterior arătate recursul în cauză se va respinge ca inadmisibil în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen ., cu consecinţa obligării recurentului petiţionar, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul K.G. împotriva sentinţei penale nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3154/2010. Penal. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 3177/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
