ICCJ. Decizia nr. 3136/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3136/2010
Dosar nr.6099/99/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 113 din 24 februarie 2011 Tribunalul Iaşi, secţia penală, a dispus condamnarea inculpatului C.F. după cum urmează:
- s-au aplicat pedepsele de 22 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol urmat de moartea victimei, infracţiune prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.; 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP);
- s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare.
În baza art. 62 alin. (2) C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate a inculpatului pentru restul de pedeapsă de 993 zile de închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 337/2002 a Tribunalului Iaşi, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa rezultantă din prezenta hotărâre, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 22 ani închisoare.
S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata prev. de art. 71 C. pen.
A fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) pe o durată de 3 ani.
A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 26 mai 2010 la zi.
S-a luat act că numita M.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului C.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de „viol urmat de moartea victimei" prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. şi violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 37 lit. a) C. pen.
In fapt, prin actul de inculpare s-au reţinut următoarele:
Inculpatul a locuit, din 2009, când a fost liberat condiţionat, în satul şi comuna Tătăruşi, împreună cu mama sa.
Pe data de 22 mai 2010 inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, a mers la domiciliul victimei P.V., cu scopul de a întreţine relaţii sexuale cu aceasta. Ajuns la locuinţa victimei, inculpatul a pătruns cu forţa în locuinţa sa, a prins victima în braţe, însă a scăpat-o din strânsoare pe scările casei, aceasta fugind în grădină. Inculpatul a pătruns în holul casei şi a aşteptat ca victima să revină în locuinţă. După aproximativ 10 minute victima a revenit în locuinţă şi inculpatul a prins-o în braţe, a trântit-o pe holul locuinţei şi a întreţinut relaţii sexuale cu aceasta, deşi victima se opunea. Raportul sexual a durat câteva minute, timp în care, deşi victima gemea de durere, inculpatul a continuat să o violeze. După terminarea raportului sexual, inculpatul s-a ridicat de pe victimă, şi-a ridicat chiloţii şi pantalonii şi a plecat acasă. Datorită leziunilor suferite, victima a decedat. Inculpatul, după ce a ajuns acasă, s-a schimbat, şi-a făcut bagajul şi a plecat de acasă. în timp ce aştepta un mijloc de transport s-a întâlnit cu martorul U.I.
Victima a fost descoperită întâmplător de martorul minor F.A.I., care a anunţat-o pe mama sa, martora F.T. Aceasta din urmă a solicitat ajutorul martorei C.F.C. şi au mers la domiciliul victimei, pe care au găsit-o decedată în hol, cu faţa în sus, având capotul şi furoul ridicate până la mijlocul corpului. Au fost anunţate organele de poliţie care au venit la faţa locului.
Audiat în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, arătând că motivul pentru care a acţionat în acest mod este acela că, deşi nu are voie să consume băuturi alcoolice, a băut în ziua respectivă. Inculpatul nu a propus probe în apărare, ci a solicitat doar audierea unui martor în circumstanţiere.
De asemenea, în faţa instanţei, au fost audiaţi şi martorii: S.C., U.C., C.F.C., F.A.I., F.T., precum şi martorii I.I. şi P.V., aceştia din urmă fiind martori în circumstanţiere.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut ca temeinic dovedită situaţia de fapt aşa cum a fost expusă în rechizitoriu.
Astfel, declaraţiile inculpatului şi cele ale martorilor se coroborează cu concluziile raportului de necropsie care a stabilit că moartea victimei P.V. a fost violentă, s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui traumatism toracic cu fracturi costale bilaterale. S-a mai precizat că există echimoze şi excoriaţii faciale care au putut fi produse prin loviri cu mijloace contondente sau cădere şi fractură coloană vertebrală lombară. între leziunile de violenţă şi deces exista o legătură directă de cauzalitate. S-a menţionat că săvârşirea faptelor şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite cu următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, de reconstituire, planşele foto, declaraţiile părţii civile, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor, raportul de necropsie, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere circumstanţele reale ale faptei: modalitatea de săvârşire a faptei, vârsta victimei, consecinţele deosebit de grave ale acesteia, precum şi cele personale ale inculpatului: starea de recidivă postcondamnatorie, starea psihică a inculpatului, precum şi faptul că acesta a recunoscut săvârşirea faptei.
Deşi instanţa de fond a avut în vedere atitudinea de recunoaştere a faptei de către inculpat, pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. a fost orientată spre maximul prevăzut de lege din următoarele considerente:
Inculpatul a fost condamnat anterior tot pentru săvârşirea infracţiunii de viol, precum şi pentru alte infracţiuni legate de viaţa sexuală, fiind liberat condiţionat la 31 octombrie 2009. Deşi inculpatul fusese pus în libertate de puţin timp, acesta a recidivat, fapta săvârşită fiind de o gravitate deosebită. Aceste aspecte, prin prisma tulburărilor psihice de care suferă inculpatul, conduc la concluzia că acesta prezintă un grad sporit de periculozitate socială faţă de repetabilitatea comportamentului antisocial.
La stabilirea cuantumului pedepselor, instanţa a avut în vedere, de asemenea, dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., inculpatul C.F. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, inculpatul C.F. a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. arătând că a recunoscut fapta de la început şi nu a negat nimic din cele expuse în rechizitoriu. Pe de altă parte, inculpatul a arătat că el nu a lovit victima P.V., ci aceasta a căzut pe treptele din faţa casei, realizate de beton, fiindcă era sub influenţa alcoolului, având o alcoolemie de 2,8%o. De asemenea, inculpatul arată că este bolnav psihic, suferind de epilepsie şi, în final, a solicitat reducerea pedepsei întrucât regretă foarte mult fapta comisă.
Prin Decizia penală nr. 79 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.F., deţinut în Penitenciarul Iaşi, împotriva sentinţei penale nr. 113 din 24 februarie 2011 a Tribunalului Iaşi.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus la zi arestarea preventivă de la 24 februarie 2011.
A obligat apelantul să achite statului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 lei către Baroul de Avocaţi Iaşi, reprezentând onorariu avocat desemnat din oficiu pentru inculpat se avansează din fondurile statului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Examinând actele şi lucrările cauzei instanţa de apel a constatat că în mod corect şi în concordanţă cu materialul probator administrat instanţa de fond a reţinut că inculpatul C.F. a comis o infracţiune de viol urmată de moartea victimei şi o infracţiune de violare de domiciliu, fapte prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 192 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 37 lit. a) C. pen. Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este temeinic stabilită şi corespunde probelor administrate care au fost judicios evaluate constând în aceea că în ziua de 23 mai 2010 inculpatul C.F. a pătruns fără drept în curtea locuinţei victimei P.V. şi apoi în holul casei acesteia. Inculpatul C.F. a prins victima de braţe cu scopul de a o aduce cu forţa în casă şi să întreţină relaţii sexuale cu ea, însă victima s-a smuncit şi a scăpat din prinsoarea inculpatului, căzând pe scările din faţa uşii, căzându-i un ŞIap din picior, însă s-a ridicat şi a fugit pe lângă casă în grădină. Inculpatul a intrat în casă şi a aşteptat victima acolo, după uşă, iar când aceasta s-a întors după 10 minute, a prins-o în braţe, a trântit-o în holul locuinţei, şi-a dat pantalonii şi chiloţii jos, iar victimei i-a ridicat capotul şi furoul şi a început să întreţină raport sexual cu aceasta, cu toate că victima se opunea şi ţipa, iar pentru a nu fi auzită, el a început s-o sărute. După consumarea raportului sexual inculpatul C.F. a plecat acasă şi apoi a părăsit localitatea de domiciliu. Victima a rămas în hol şi, acolo, a fost descoperită la 24 mai 2010 decedată. Coroborând probele administrate în cauză instanţa de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost comise de inculpat şi s-a reţinut în mod corect vinovăţia acestuia. Din probele administrate rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a comis faptele cu discernământ şi a conceput anterior modul de acţionare, urmărind să găsească victima singură acasă şi ferindu-se să nu fie văzut de vreo persoană intrând în curtea locuinţei victimei, dând dovadă de multă minuţiozitate, ferocitate, ceea ce denotă un grad extrem de ridicat de pericol social al acestuia.
Reţine instanţa de apel că Codul de procedură penală prevede în art. 3201, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, că până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Faţă de aceste prevederi, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în mod corect instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen., întrucât aceste dispoziţii nu retroactivează, putând fi aplicate în cauzele în care cercetarea judecătorească nu a început încă, şi nu în orice fază procesuală, chiar dacă inculpatul C.F. a recunoscut parţial faptele, în cauza de faţă efectuându-se cercetare judecătorească nemijlocită de către instanţa de fond.
Or, constată instanţa de apel, în aceste împrejurări individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului s-a făcut în mod temeinic de instanţa de fond, care a ţinut cont atât de criteriile generale, prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social ridicat al faptelor comise, modalitatea concretă a săvârşirii faptelor, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului care este recidivist, a recunoscut parţial faptele însă a dat dovadă de persistenţă infracţională în acelaşi gen de infracţiuni, deşi fusese pus în libertate condiţionat abia în octombrie 2010.
De asemenea, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond nu a reţinut în favoarea inculpatului C.F. circumstanţe atenuante facultative care să aibă ca efect reducerea cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru faptele comise, avându-se în vedere gradul de pericol social ridicat al faptelor comise, modalitatea concretă a săvârşirii faptelor, că acesta a mai comis acelaşi gen de infracţiuni şi nu a fost reeducat prin pedepsele executate, impunându-se aplicarea unei pedepse exemplare pentru atingerea scopului educativ, prev. de art. 52 C. pen., în vederea reeducării inculpatului C.F. şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, întrucât acesta a comis faptele cu discernământ, chiar dacă prezintă diagnosticul de „tulburare mixtă de personalitate, impulsiv-explozivă şi antisocială cu agravări onirofile.
Împotriva deciziei, inculpatul C.F. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Prealabil examinării pe fond a recursului inculpatului, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel şi, totodată, că acestea au fost susţinute - ca apărări ori cereri - cu ocazia dezbaterilor la instanţa de fond.
Aşa cum s-a menţionat anterior, ambele instanţe, cu ample argumente - de natură probatorie şi juridică - au înlăturat criticile apărării cu privire la încadrarea juridică a faptei, dar şi cu privire la nereţinerea în favoarea sa a unor circumstanţe atenuante.
În aceste condiţii, reţinând şi că argumentele juridice şi cele probatorii ale apărării inculpatului sunt identice cu cele deja expuse la cele două instanţe, Înalta Curte îşi însuşeşte integral motivările în fapt şi în drept ale sentinţei şi deciziei atacate, apreciind că nu se impune suplimentarea argumentării acestora, fiind însă necesare unele menţiuni:
Invocarea stării de beţie în care s-a aflat inculpatul este lipsită de relevanţa juridică spre care tinde apărarea - atenuarea răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei - întrucât acesta, conştient fiind de starea sa de sănătate, avea obligaţia cunoaşterii anticipate a efectelor consumului de alcool. De asemenea, modul concret în care a conceput şi realizat faptele, dar şi modul exact în care a relatat aceste fapte în declaraţiile sale, relevă că starea sa - chiar sub influenţa consumului de băuturi alcoolice - nu a fost de natură a exclude sau diminua, în condiţiile impuse de lege, factorul volitiv şi intelectiv al acestuia.
Este corect soluţionat de către ambele instanţe şi aspectul de drept referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen. întrucât procedura de judecată respectivă presupune, printre alte condiţii, ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare al instanţei. Recunoaşterea faptelor trebuie să fie, deci, totală şi necondiţionată sub toate aspectele de fapt, singura contestare admisibilă fiind numai cu privire la încadrarea juridică a faptelor. Chiar şi sub acest ultim aspect, prin contestarea încadrării juridice a faptelor nu se poate tinde la schimbarea, chiar şi parţială, a situaţiei de fapt astfel cum aceasta este expusă în actul de trimitere în judecată. Or, aşa cum au reţinut ambele instanţe, inculpatul a făcut o recunoaştere parţială a faptelor susţinând că moartea victimei nu se datorează acţiunii sale, ci chiar comportamentului acesteia, în sensul că „...el nu a lovit victima P.V., ci aceasta a căzut pe treptele din faţa casei".
În final, se constată că este neîntemeiată şi critica referitoare la individualizarea pedepsei prin nereţinerea în favoarea sa a unor circumstanţe atenuante.
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:
- „conduita bună", în sensul art. 74 lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale; de altfel, inculpatul - potrivit fişei de cazier (fil. 128 d.u.p) - nu este la prima încălcare a legii penale, dispunându-se revocarea beneficiului liberării condiţionate a acestuia pentru restul de pedeapsă de 993 zile de închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 337/2002 a Tribunalului Iaşi, inculpatul dând dovadă de persistenţă infracţională în acelaşi gen de infracţiuni;
- „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 lit. b) C. pen., nu se regăseşte concret în prezenta cauză;
- „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor", în sensul art. 74 lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii pe fondul existenţei la dispoziţia organelor judiciare a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor cercetate.
Recunoaşterea faptei de către inculpat, în prezenta cauză aceasta fiind parţială, precum şi celelalte date personale ale inculpatului, au fost avute în vedere, aşa cum s-a menţionat anterior, ca şi criterii de individualizare a pedepsei, în condiţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. l lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 79 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 26 mai 2010 la 20 septembrie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3055/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3154/2010. Penal. Omorul deosebit de grav... → |
|---|
