ICCJ. Decizia nr. 3213/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3213/2010
Dosar nr. 366/42/2011
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 92 din 9 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului I.N. împotriva rezoluţiei nr. 8/P/2010 din 5 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
S-a menţinut rezoluţia atacată.
A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin rezoluţia nr. 8/P/2010 din 05 ianuarie 2011 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., faţă de magistraţii C.E. - fost procuror, C.V. - procuror, M.C. - procuror, C.C. - procuror şi I.C.C. - judecător, deoarece faptele reclamate nu există.
Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut de către procuror în această rezoluţie că, în urma verificărilor efectuate că aspectele semnalate nu au corespondent în realitate.
Astfel, soluţiile adoptate de procurori şi judecători au fost dispuse cu bună credinţă, în temeiul dispoziţiilor legale, fără să existe probe sau indicii care să formeze convingerea că aceştia au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi în prezenta cauză.
Astfel, în dosarele nr. 668/P/2009 şi nr. 518/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, soluţiile adoptate de procuror nu au fost infirmate, motivat şi de lipsa plângerilor împotriva soluţiilor, pe care persoana vătămată ar fi putut să le facă.
Sentinţa penală nr. 434/2009, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 6830/315/2009 a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea ca tardiv a recursului declarat.
Împotriva rezoluţiei de mai sus, s-a formulat plângere, conform art. 3789 C. proc. pen., de către petentul I.N., iar prin rezoluţia nr. 365/11/2/2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a fost respinsă această plângere.
Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că, verificările efectuate nu au constatat că magistraţii respectivi au comis faptele pentru care să justifice începerea urmăririi penale şi ca atare, în cauză, s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de aceştia.
Ca atare, s-a apreciat de către procurorul ierarhic superior că rezoluţia atacată este temeinică şi legală.
În plus, petiţionarul a inserat în conţinutul plângerii şi aspecte ce se referă la modul în care judecătoarea P.S. a instrumentat dosarul nr. 6061/2005 al Judecătoriei Târgovişte (sentinţa civilă nr. 2587/2006).
Aceste aspecte au fost verificate în cadrul dosarului cu nr. 163/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Plângerile formulate, în temeiul art. 275-278 C. proc. pen. şi art. 278/1 C. proc. pen. împotriva soluţiei din acest dosar fiind respinse şi menţinute prin rezoluţia nr. 163/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Curtea de Apel, examinând plângerea formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost ataşat, de dispoziţiile legale incidente în materie, a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în continuare:
Petentul a solicitat antrenarea răspunderii penale a magistraţilor procurori şi a magistratului judecător, pentru aspecte ce ţin de măsurile dispuse de către aceştia în cadrul soluţionării unor cauze în care petentul a figurat ca parte.
În concret, nemulţumirea petentului are drept fundament o sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în materie civilă de către Judecătoria Târgovişte, mai exact sentinţa civilă nr. 2587 din 03 iulie 2006 pronunţată în completul compus de către magistratul judecător P.S.C., procesul având ca obiect partajarea masei succesorale rămasă de pe urma defuncţilor autori ai petentului de faţă.
Nemulţumit de compunerea lotului care i-a fost atribuit, petentul s-a adresat în repetate rânduri organelor de urmărire penală abilitate, formulând plângeri penale prin care a solicitat antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au soluţionat cauza civilă, plângerile fiind soluţionate de către intimaţii din prezenta cauză.
Practic, şi la acest moment, petentul contestă componenţa lotului atribuit, susţinând că hotărârea judecătorească de partaj a fost pronunţată prin fals şi uz de fals, deşi în cauză este vorba despre o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, la a cărei respectare este datoare orice persoană cetăţean al statului în care s-a pronunţat sentinţa.
Curtea constată în această situaţie că ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, text de lege potrivit căruia desfiinţarea şi reformarea hotărârilor judecătoreşti sau a măsurilor şi actelor dispuse de către procuror, sunt permise doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
Altfel spus, nu este permisă imixtiunea în actul de justiţie la intervenţia uneia din părţile pretins defavorizate prin hotărârile pronunţate, aceasta având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare şi/sau extraordinare, cenzura unei hotărâri judecătoreşti şi respectiv a măsurilor şi actelor dispuse de către procuror realizându-se numai de către instanţele de judecată, sau de către procurorul ierarhic superior, conform procedurii prevăzute în art. 278 C. proc. pen., şi nu în cadrul unei anchete penale.
În cauzele aflate spre soluţionare, magistraţii judecători şi procurori se supun numai legii pronunţând soluţiile în funcţie de probele administrate şi în raport de propria convingere, iar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia adoptată şi etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui element solid de natură să susţină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraţilor ce au pronunţat-o.
Din examinarea soluţiilor adoptate de către intimaţi se observă că acestea sunt amplu motivate în fapt şi în drept, astfel că întrunesc toate condiţiile cerute de lege în acest sens, iar susţinerea petentului în sensul caracterului abuziv al acestora reprezintă o simplă speculaţie, insuficientă pentru a da naştere unui raport juridic de drept penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunţate în procedura prevăzută de art. 278/1 C. proc. pen.
În acest sens, potrivit art. 278/1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, este definitivă.
În speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 9 mai 2011, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi dispozitivul sentinţei atacate.
În această situaţie,întrucât petentul a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 385/15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligându-l totodată pe petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul I.N. împotriva sentinţei penale nr. 92 din 9 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3211/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3319/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
