ICCJ. Decizia nr. 3500/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3500/2010
Dosar nr. 7893/1/2011
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra recursului penal de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului retine următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 26 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 22526/3/2011, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor F.G. şi T.G. şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestora.
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea a reţinut, în esenţă, că măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor. S-a arătat că, din materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale şi al judecăţii in faţa primei instanţe, rezultă în continuare presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele de care au fost acuzaţi, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani, iar natura şi gravitatea faptelor, modalitatea concretă în care se retine că au fost comise, circumstanţele reale existente în cauză constituie împrejurări din care rezultă că inculpaţii prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică ceea ce impune menţinerea măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpaţi.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi aspectele de ordin personal ale inculpaţilor, reţinând că ambii sunt cunoscuţi cu antecedente penale, chiar dacă pentru alt gen de infracţiuni, fapt ce relevă perseverenţa lor infracţională, dar şi împrejurarea că aceştia nu au înţeles că trebuie să respecte legea penală şi nici consecinţele nerespectării ordinii sociale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul T.G., criticând-o pe motive de netemeinicie, sub aspectul greşitei menţineri de către instanţa de fond a măsurii arestării preventive.
Cu ocazia dezbaterilor în recurs, inculpatul a arătat că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, în sensul că lăsarea sa în libertate nu ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică şi nu ar influenţa buna desfăşurare în continuare a procesului penal, raportat la faptul că a avut o contribuţie minimă la comiterea faptelor, a recunoscut faptele reţinute în actul de sesizarea la instanţei şi are copil minor în întreţinere.
Înalta Curte, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază recursul declarat de inculpat ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Din actele dosarului, se reţine că inculpatul a fost arestat şi trimis în judecată prin rechizitoriul emis în dosarul nr. 5258/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi introducerea de droguri de mare risc pe teritoriul României, prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 391 din 04 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 22526/3/2011, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului inculpat, că acestea se menţin şi impun, în continuare, privarea sa de libertate, aşa cum în mod întemeiat a apreciat şi instanţa de apel.
În acest sens, materialul probator administrat în cauză justifică şi în prezent presupunerea rezonabilă că inculpatul T.G. a comis faptele penale pentru a fost cercetat şi condamnat în primă instanţă, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 148 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 681 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte constată că subzistă şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., acesta fiind cercetat pentru mai multe infracţiuni pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare, existând probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunilor, modalitatea de săvârşire, consecinţele ce se pot produce prin comercializare substanţelor stupefiante, faptul că inculpatul urmărea prin comercializarea şi introducerea de droguri de mare risc pe teritoriul ţării obţinerea unor venituri materiale în timp scurt şi în mod ilicit.
Prin urmare, natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului (trafic de droguri de mare risc şi introducerea de droguri de mare risc pe teritoriul României), modalitatea de comitere a faptelor (împreună cu alte persoane), cantitatea şi natura drogului traficat (500, 82 grame heroină în amestec cu cafeina şi paracetamol), starea de nesiguranţă creată în rândul populaţiei şi consecinţele asupra stării de sănătate a populaţiei, datele care circumstanţiază persoana inculpatului (nu este la prima abatere de la legea penală însă pentru faptele comise a intervenit reabilitarea judecătorească, are o ocupaţie - taximetrist) demonstrează pericolul concret pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f) teza finală C. proc. pen., avut în vedere la luarea măsurii preventive, pericol care subzistă şi în prezent şi impune menţinerea în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Circumstanţele personale favorabile invocate în apărare de inculpat (contribuţia acestuia la comiterea faptelor, atitudinea adoptată în cursul procesului până la acest moment procesual, situaţia familială şi faptul că are un copil minor în întreţinere) nu pot conduce prin ele însele la aprecierea că lăsarea acestuia în libertate nu ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică ci sunt apreciate de judecător în contextul temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, acestea constituind totodată criterii de care instanţa de fond a ţinut seama la aplicarea pedepsei în primă instanţă, respectiv, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Totodată, menţinerea măsurii arestării preventive se impune şi în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, scop prev. de art. 136 C. proc. pen., în vederea justei soluţionări a cauzei şi lămuririi acesteia sub toate aspectele, în vederea aflării adevărului.
Aşa fiind, instanţa de recurs apreciază că, la acest moment procesual, se impune menţinerea stării de arest a inculpatului, luarea unei măsuri alternative, mai puţin restrictivă, fiind insuficientă în cauză şi având ca efect deturnarea de la scopul instituit în alin. (1) al art. 136 C. proc. pen.
Într-adevăr pericolul pentru ordinea publică se diminuează pe măsura trecerii timpului, însă raportându-se la timpul scurt scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive (17 martie 2011), Înalta Curte, constată că acesta nu este totuşi de natură a atenua, în mod semnificativ, impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate în condiţiile în care, deşi prezumţia de nevinovăţie, de care se bucură acesta conform art. 5 C. proc. pen. nu a fost definitiv răsturnată, inculpatul a suferit deja o condamnare în fond, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
Ca urmare, Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpat, soluţie în raport de care, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 22526/3/2011 (1947/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 07 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3464/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 353/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
