ICCJ. Decizia nr. 3552/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3552/2010
Dosar nr.5138/120/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 319 din 5 octombrie 2010, a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul P.D.S. a fost condamnat la :
- 5 (cinci) ani închisoare şi 5 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41-42 C. pen.
S-au aplicat disp. art. 71-64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În soluţionarea laturii civile a cauzei, inculpatul P.D.S. a fost obligat, în baza art. 14 şi art. 346 rap. la art. 17 alin. (1) C. proc. pen., la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, către partea vătămată şi civilă S.E.F.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul P.D.S. a întreţinut relaţii de concubinaj pe o perioadă de aproximativ cinci ani cu numita S.M., mama victimei, cei doi locuind împreună în apartamentul acesteia din Târgovişte, aceasta având o fiică minoră dintr-o relaţie anterioară.
La data de 23 februarie 2008, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, după ce mama victimei, numita S.M. a plecat din locuinţă împreună cu martorul M.M., inculpatul a întreţinut raport sexual normal cu minora S.E.F., în vârstă de 13 ani, prin constrângere morală, afirmând însă că aceasta a fost de acord.
Fiind audiată, partea vătămată S.E.F. a recunoscut că a locuit împreună cu mama sa şi cu inculpatul încă de la o vârstă foarte fragedă, că nu îl cunoaşte pe tatăl său natural şi l-a considerat pe inculpat ca fiind adevăratul său tată, precizând că o perioadă de timp a locuit la bunica, că nu mai frecventează cursurile şcolare, având numai două clase primare, şi că nu are fraţi.
Minora a mai relatat că relaţiile sexuale pe care Ie-a întreţinut cu inculpatul au început, iniţial, ca o joacă, la iniţiativa acestuia, când mama sa era plecată împreună cu martorul M.M. la un magazin din zonă, şi, tot în joacă, inculpatul a dezbrăcat-o, că nu a refuzat întreţinerea actului sexual şi că nu i-a mărturisit mamei sale cele întâmplate ci numai după ce a fost examinată medical când s-a descoperit fapta inculpatului.
Inculpatul a recunoscut că a întreţinut un raport sexual cu minora dar nu la data când se reţine în rechizitoriu, ci cu mult timp în urmă, că, pe parcursul convieţuirii cu concubina şi fiica acesteia a avut o relaţie de prietenie cu minora iar la momentul când a întreţinut raportul sexual cu aceasta nu consumase băuturi alcoolice.
Astfel instanţa a reţinut că fapta inculpatului, constând în aceea că a întreţinut relaţii sexuale cu minora în vârstă de numai 13 ani, prin constrângere şi profitând de împrejurarea că, datorită vârstei şi handicapului, aceasta nu se putea apăra şi nici nu putea să-şi exprime voinţa, nedându-şi seama de ceea ce i se întâmplă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, în modalitatea prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.
Totodată, se arată că inculpatul a săvârşit fapta în modalitatea prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a ţinut seama de urmările produse asupra psihicului şi dezvoltării psihice a minorei, de conduita inculpatului, care, deşi avea obligaţia morală de a supraveghea educaţia acesteia, a profitat de handicapul , precum şi de atitudinea sinceră a acestuia, care a recunoscut şi regretat fapta comisă şi a apreciat că aceste aspecte constituie circumstanţe atenuante, încât, pe cale de consecinţă a stabilit pedeapsa sub minimul prevăzut de lege, cu executare efectivă, interzicându-i drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
In latura civilă s-a reţinut că mama minorei, în calitate de reprezentant legal a acesteia, nu a formulat pretenţii civile faţă de inculpat dar, potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. pen., Tribunalul, din oficiu, a apreciat că minora a fost prejudiciată moral pentru faptul că a fost constrânsă să-şi înceapă viaţa sexuală la o vârstă fragedă, de concubinul mamei sale, obligându-l pe acesta la plata daunelor morale într-un cuantum corespunzător, care să-i asigure o dezvoltare cât de cât normală.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi inculpatul P.D.S.
Critica parchetului a vizat nelegalitatea pedepsei aplicate, întrucât cuantumul acesteia se situează sub limita minimă, deşi - formal procedural - nu au fost reţinute circumstanţe atenuante, solicitându-se admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi aplicarea unei pedepse în raport de gradul cu pericol social al faptei pentru realizarea scopului sancţiunii penale prevăzut de art. 52 C. pen.
Inculpatul apelant nu şi-a motivat în scris calea de atac exercitată şi deşi legal citat nu s-a prezentat în instanţă pentru susţinerea orală a apelului şi pentru a i se lua declaraţie cu privire la fapta de care este acuzat, iar apărătorul desemnat din oficiu a criticat hotărârea pentru netemeinicie, susţinând că nu s-a dat eficienţă conduitei procesuale de recunoaştere a faptei şi acceptul inculpatului la plata daunelor morale, solicitând reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege şi schimbarea modalităţii de executare în sensul aplicării disp. art. 86 C. pen.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 44 din 21 martie 2011, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de inculpatul P.D.S., a desfiinţat sentinţa penală apelată, în parte, numai cu privire la latura penală şi rejudecând :
A reţinut, la încadrarea juridică a infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) săvârşită de inculpatul P.D.S., circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) rap. la art. 76 lit. a) C. pen., şi a menţinut pedeapsa de 5 ani închisoare.
A redus, totodată, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen. de la 5 la 3 ani.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a dispus ca suma de 200 lei reprezentând onorariu pentru apărătorul desemnat din oficiu, să fie plătită din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că:
Fapta comisă de inculpat este o faptă gravă, fiind o infracţiune privitoare la viaţa sexuală, asupra unei minore care nu împlinise vârsta de 15 ani şi inculpatul profitând de lipsa concubinei sale şi de handicapul minorei, prin constrângere morală a determinat-o să accepte să întreţină relaţii sexuale, legiuitorul sancţionând fapta cu pedepse severe, tocmai pentru a evidenţia gradul de pericol social ridicat, însă la individualizarea pedepsei trebuie să se ţină seama şi de persoana inculpatului, de conduita procesuală a acestuia şi de urmările produse. Inculpatul în mod constant a recunoscut săvârşirea faptei, partea vătămate a declarat că inculpatul nu a exercitat violenţe asupra sa, că a avut o atitudine protectoare şi a manifestat o oarecare afecţiune paternă la acţiunile agresive ale mamei sale, aşa cum s-a reţinut şi în referatul de evaluare al Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, filele 47- 52, aspecte care, deşi au fost avute în vedere de instanţa de fond, la individualizarea pedepsei, nu au fost reţinute în mod formal / procedural prin indicarea explicită a textelor de lege corespunzătore [art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.] ca circumstanţe atenuante judiciare.
Curtea a mai considerat că durata de 5 ani stabilită pentru pedepsele complementare este excesiv de mare, fiind egală cu pedeapsa principală, apreciind că aceasta trebuie redusă.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei în regim privativ de libertate, s-a arătat că aceasta a fost bine stabilită de instanţa de fond, întrucât scopul sancţiunii penale, de constrângere, prevenţie şi reeducare, înscris sub art. 52 C. pen. nu s-ar putea realiza prin suspendarea sub supraveghere a executării, cum a solicitat inculpatul, deoarece pedeapsa ar fi lipsită de eficienţă şi inculpatul nu ar conştientiza răspunderea penală pentru fapta comisă, încurajându-se şi alte persoane în săvârşirea unor fapte asemănătoare.
Împotriva acestei din urmă decizii, inculpatul P.D.S., în termen legal, a declarat recursul de faţă, solicitând, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., o re individualiza re a pedepsei, pe care o apreciază ca fiind prea aspră chiar şi în cuantumul stabilit de instanţa de fond (şi confirmat în apel). Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În raport cu gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite - faptă care a adus atingere relaţiilor sociale care se referă la libertate sexuală a oricărei persoane de a întreţine relaţii sexuale după propria voinţă - reflectat de modul în care inculpatul a conceput-o şi săvârşit-o ( profitând de neputinţa victimei de a-şi exprima voinţa, de vârsta acesteia - 13 ani de handicapul psihic major al victimei ( Ql-49) şi de încrederea pe care a acesta a avut-o faţă de inculpat -"considerându-l ca fiind adevăratul său tată", de numărul repetat la actelor sexuale), rezultă că instanţele au făcut o justă şi corectă individualizare a pedepsei, în condiţiile în care pedeapsa prevăzută de textul de lege încriminator este închisoarea de la 10 la 25 de ani, astfel că nu se impune reducerea acesteia.
Înalta Curte apreciază în context că pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului este suficientă pentru reeducarea acestuia şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, încât nu este cazul modificării ei, şi că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea pedepsei în regim privativ de libertate.
Aşa fiind şi neconstatându-se incidenţa vreunui caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu, urmează ca, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D.S. împotriva deciziei penale nr. 44 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 353/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3634/2010. Penal. Furtul calificat (art. 209... → |
|---|
