ICCJ. Decizia nr. 3656/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3656/2010
Dosar nr. 5177/2/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 202/F Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă contestaţia la executare promovată de contestatorul M.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 179/F din 22 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a recunoscut sentinţa penală din data de 18 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătorul pentru Anchete Preliminare din cadrul Tribunalului din Roma, rămasă irevocabilă la data de 13 octombrie 2007. Totodată s-a dispus transferarea condamnatului M.I. din Republica Italiană într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare şi emiterea unui mandat de executare a pedepsei. De asemenea s-a dedus perioada deja executată în detenţie de condamnat începând cu data de 18 iulie 2006.
S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de un stat străin în sensul că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, faptele inculpatului au corespondent în legislaţia română, iar condamnatul şi-a exprimat consimţământul scris la transferarea sa într-un penitenciar din România.
Împotriva acestei sentinţe a formulat condamnatul M.I. contestaţie la executare prin care acesta a solicitat emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei care să cuprindă toate reducerile de pedepse de care a beneficiat cât timp a fost încarcerat în Italia.
Examinând sentinţa penală prin prisma criticilor formulate şi a cazului de casare invocat, Înalta Curte constată:
Prin Sentinţa penală nr. 179/F din 22 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a recunoscut sentinţa penală din data de 18 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătorul pentru Anchete Preliminare din cadrul Tribunalului din Roma, rămasă irevocabilă la data de 13 octombrie 2007. Totodată s-a dispus transferarea condamnatului M.I. din Republica Italiană într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare şi emiterea unui mandat de executare a pedepsei. De asemenea s-a dedus perioada deja executată în detenţie de condamnat începând cu data de 18 iulie 2006. Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.
Ca urmare a acestei hotărâri s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 245/2009 iar condamnatul M.I. a fost transferat în România în vederea executării pedepsei. La data de 14 septembrie 2010 a fost liberat condiţionat din Penitenciarul Jilava.
Este adevărat că nici în dispozitivul Sentinţei penale nr. 179/F şi nici în conţinutul mandatului de executare nr. 245/2009 nu se face vorbire despre acordarea liberării anticipate de 135 zile comunicate de către statul italian însă instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că ordonanţele de reducere a pedepsei nu sunt hotărâri de condamnare astfel că ele nu se supun procedurii instituite de Legea nr. 302/2004, însă atâta timp cât condamnatul a solicitat să fie transferat în România în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare vor fi aplicate dispoziţiile legii române. Ordonanţele de reducere a pedepselor (5 la număr) anexate contestaţiei la executare formulată nu au corespondent în legislaţia română.
La fel de adevărat este şi faptul că la solicitarea instanţelor române, statul italian a trimis o singură ordonanţă de reducere a pedepsei, respectiv cea din 08 martie 2008 referitoare la perioada de 135 zile. În absenţa celorlalte 4 ordonanţe ale autorităţilor italiene, instanţele române nu puteau face vorbire în nicio hotărâre despre celelalte 180 zile (4 x 45 zile) aspecte cu care nu au fost sesizate.
Ordonanţele de reducere efectivă a pedepsei închisorii neavând corespondent în legislaţia română nu pot constitui incidente ivite în cursul executării pedepsei aşa cum prevede art. 461 lit. d) C. proc. pen. şi nici nelămuriri cu privire la executarea hotărârii sau cauză de împiedicare la executare în sensul prevederilor art. 461 lit. c) C. proc. pen.
De altfel contestaţia promovată de contestatorul M.I. este îndreptată împotriva mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 245/2009 şi nicidecum împotriva vreunei hotărâri judecătoreşti.
Faţă de motivele arătate, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul condamnat contestator la plata cheltuielilor de judecată către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 202/F din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat contestator la plata sumei de 275 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 1313/2010. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 1329/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
