ICCJ. Decizia nr. 374/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 374/2010

Dosar nr. 926/104/2008

Şedinţa publică din 2 februarie 2010

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 6 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 926/104/2008, în baza art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul Z.M.F., fiul lui G. şi E., cetăţean român, studii 10 clase, cu antecedente penale, serviciul militar satisfăcut, necăsătorit, la 7 ani şi 6 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) – (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata detenţiei.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei timpul arestării preventive din zilele de 26 februarie 2008 şi 27 februarie 2008.

S-a admis acţiunea părţii civile Spitalul municipal Caracal şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3430,42 lei, cu titlul de despăgubiri pentru daune, reprezentate de cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate A.L., către această parte civilă.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă a părţii civile A.L. cu domiciliul în municipiul Caracal, şi a fost obligat inculpatul la plata sumelor de 40.000 lei, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale, şi de 3.000 lei, despăgubiri pentru daune materiale, către această parte civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt cu nr. 624/P/2007 din 20 martie 2008, a fost trimis în judecată inculpatul Z.M.F., pentru săvârşirea faptei penale prev. de art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.

Astfel, s-a reţinut în fapt că între familia inculpatului şi aceea a părţii vătămate A.L., au existat relaţii vechi de duşmănie, concretizate prin procese intentate în mod reciproc, în urma cărora părţile au fost sancţionate cu amenzi penale, iar în cazul inculpatului şi cu amenzi contravenţionale.

S-a mai reţinut că părţile din proces sunt vecini în municipiul Caracal, iar inculpatul desfăşoară activităţi de tăiere a materialului lemnos prin folosirea unui fierăstrău electric.

Întrucât inculpatul nu a respectat prevederile legale ce reglementează desfăşurarea acestei activităţi, prin aceea că nu a respectat distanţa minimă de 15 m. faţă de locuinţa părţii vătămate, s-a reţinut că aceasta a sesizat Comisariatul Judeţean Olt al Gărzii Naţionale de Mediu, prin care a reclamat faptul că acesta, în activitatea menţionată, a depăşit limita maximă admisibilă de zgomot, şi a deranjat-o, iar, ca urmare, s-a efectuat un control la firma SC R.C. SRL, având ca administrator pe Z.E., mama inculpatului, în urma căruia i s-a aplicat o amendă contravenţională în sumă de 3.000 lei.

În aceste condiţii, dar şi pentru faptul că este o fire răzbunătoare inculpatul, în după amiaza zilei de 2 noiembrie 2007, după ce a observat-o pe partea vătămată că a plecat de la domiciliu, s-a hotărât să o agreseze pe aceasta, scop în care s-a înarmat cu un ciomag, apoi a aşteptat-o la intersecţia străzilor M.V. şi D.S. din municipiul Caracal, jud. Olt.

După ce partea vătămată s-a deplasat la locuinţa martorei R.M., din acelaşi municipiu, pentru a ajuta la pregătirea unui parastas, în jurul orei 21,30, aceasta a fost chemată telefonic de către fiul său, martorul A.C.P., să vină înapoi acasă pentru a-i pregăti masa.

Pe drumul de întoarcere, atunci când a ajuns la intersecţia celor două străzi menţionate, unde o aştepta inculpatul, într-un loc neluminat, profitând de întuneric, acesta a aplicat părţii vătămate, în mod repetat, lovituri care vizau zona capului.

Pentru a se apăra, partea vătămată a ridicat mâinile deasupra capului în care ţinea un capac metalic. Inculpatul a continuat să aplice lovituri victimei, o parte din acestea fiind parate cu capacul metalic, însă cea mai mare parte a acestora au produs leziuni la nivelul membrului superior drept, pe treimea inferioară a antebraţului drept şi la nivelul membrului superior stâng, cu producerea pentru acesta din urmă de fracturi la cele două oase ale antebraţului, dar şi occipital paramedian, sub forma unei plăgi cu margini neregulate.

Inculpatul a încetat să lovească victima deoarece de locul incidentului se apropia un autovehicul cu farurile aprinse, ceea ce l-a făcut, ca de teamă, să nu fie identificat, să fugă spre domiciliul său. În continuare, la locul unde se găsea victima, au sosit soţul acesteia, A.M., şi fiica sa A.L., cărora le-a relatat că autorul agresiunii este inculpatul.

Victima a fost transportată la Spitalul municipal Caracal, unde a suferit o intervenţie chirurgicală şi a rămas internată până la data de 16 noiembrie 2007.

În ce priveşte ciomagul folosit la agresiune de către inculpat, s-a constatat că acesta nu a mai putut fi găsit, şi, în consecinţă, nu a putut fi înaintat instanţei în vederea confiscării.

După agresiune şi după ce faţă de inculpat s-a dispus măsura arestării preventive prin încheierea nr. 2 din 25 februarie 2008, în Dosarul nr. 490/104/2008, în prezenta cauză, această măsură preventivă a fost revocată de către Curtea de Apel Craiova prin încheierea nr. 15 din 27 februarie 2008, prin care, faţă de inculpat s-a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 zile, şi anume de la 27 februarie 2008 până la 27 martie 2008.

În acest context, s-a constatat însă că, după aplicarea măsurii preventive restrictive de libertate a obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul a continuat să aibă faţă de partea vătămată o atitudine ostilă, concretizată prin proferarea de injurii.

Ca probe cu caracter concludent în sensul constatărilor de mai sus, instanţa de fond a reţinut pe cele rezultând din declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor A.C.P., R.M., D.M., D.D. şi A.M., care au susţinut afirmaţiile victimei în legătură cu autorul agresiunii.

În acelaşi sens, instanţa a mai reţinut că, în privinţa mobilului agresiunii, sunt convingătoare probele menţionate mai sus cu privire la starea conflictuală a părţilor, concretizată în numeroase litigii, multe din acestea fiind deduse judecăţii şi finalizate cu acte de sancţionare penală a părţilor, şi respectiv contravenţională a inculpatului.

Tot relevante pentru soluţionare cauzei au fost probele rezultând din declaraţia martorei R.M., care a relatat că a fost alarmată de strigăte ce proveneau de afară la data la care a avut loc incidentul şi, ieşind, a desluşit ţipete care proveneau de la victimă, ce implora să nu fie omorâtă de o persoană pe care o chema Z., aşa cum este porecla dată inculpatului de cei din cartier.

În acelaşi sens, a fost şi declaraţia martorei B.F., care, în legătură cu locul şi timpul la care a avut loc incidentul, a relatat că, după ce a văzut-o trecând pe victimă, a auzit un strigăt care putea proveni de la aceasta, fără însă a înţelege sensul acestuia, cât şi faptul că, la scurt timp după aceasta, a auzit vorbind pe cei din cartier, că victima a fost internată în spital şi că părţile au fost implicate într-o agresiune fizică.

Mai mult, în cauză a existat şi recunoaşterea mediată şi implicită a comiterii faptei penale de către inculpat, prin relatarea făcută de acesta martorului P.N., căruia, cu ocazia unei discuţii despre starea victimei, care se află cu mâna în ghips, s-a exprimat prin cuvinte obscene şi în sensul că nu-i va da nici un ban şi nu îi este frică de nimeni.

Aceste probe s-au coroborat cu acelea rezultând din actele medico legale, între care, împrejurările vizând constatările leziunilor şi mecanismul producerii acestora, şi anume prin lovire cu corpuri contondente, aşa cum sunt consemnate în certificatul medico legal nr. 1418/C din 19 noiembrie 2007 al S.J.M.L. Olt şi respectiv în raportul de constatare medico legală nr. 1911/V2 din 14 ianuarie 2008, al aceluiaşi serviciu.

Concluziile actelor medico legale amintite, fiind în sensul că leziunile suferite de victimă, pot fi considerate leziuni de autoapărare, cele de la nivelul antebraţului stâng (fractură ambele oase cu deplasare în focarul cubital).

Apărarea formulată de inculpat, în sensul că nu a participat la comiterea agresiunii, a fost înlăturată de către instanţa de fond, cu motivarea că aceasta nu a fost susţinută de nici o probă administrată în cele două faze ale procesului.

Astfel, declaraţia martorului G.I. potrivit căruia, inculpatul în timpul agresiunii s-ar fi aflat numai în domiciliul său unde au efectuat lucrări de montaj tocuri şi geamuri, a fost înlăturată şi pentru faptul că, de circa 12 ani, acesta este concubinul mamei inculpatului, iar, pentru argumente similare, s-a înlăturat declaraţia martorei G.A., cu privire la acelaşi alibi invocat de inculpat, întrucât aceasta este concubina sa.

De asemenea, declaraţia martorei D.L., prin care s-a încercat a se acredita ideea că leziunile părţii vătămate din cursul lunii noiembrie 2007, a avut drept cauza autoaccidentarea, prin cădere, involuntară, s-a înlătura ca nefiind concludentă, întrucât nu s-a coroborat cu probele menţionate mai sus, între care, în primul rând, cu acelea rezultând din actele medico legale care atestă mecanismul leziunilor, ca fiind produse prin lovirea cu corpuri contondente, iar nu prin cauze de natura celei invocate de martoră.

De asemenea, apărarea invocată de către inculpat prin apărător, în sensul că există contradicţii între cele menţionate în denunţul fiicei părţii vătămate şi declaraţia ulterioară a acesteia, s-a constatat a fi nefondată, întrucât pe de o parte, a fost contrazisă de probele menţionate mai sus, care atestă pentru inculpat calitatea de autor al infracţiunii.

Pe de altă parte, referirea la faptul că prin încheierea nr. 15 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Craiova a pus în libertate pe inculpat pe baza constatării că nu sunt probe suficiente de vinovăţie, a fost, la rândul său, apreciată ca nefondată, întrucât, în urma cercetării judecătoreşti, situaţia de fapt s-a clarificat în mod deplin, atât cu privire la existenţa infracţiunii, cât şi cu privire la comiterii acesteia de către inculpat.

Chiar dacă în mod direct martorii la care s-a făcut trimitere în această încheiere nu au observat incidentul, totuşi, nu au putut fi înlăturate ca probe concludente, relatările acestora în care prezintă mediat declaraţiile victimei imediat după incident, ce s-au coroborat cu celelalte probe rezultând din actele medico legale, celelalte înscrisuri şi martori, cu privire la starea conflictuală a părţilor şi la conduita inculpatului care, implicit, a recunoscut comiterea infracţiunii, aşa cum aceasta este descrisă în declaraţia martorului P.N.

În drept, s-a stabilit că fapta comisă de către inculpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., forma calificată a acestei infracţiuni fiind dată de comiterea sa într-un loc permanent accesibil publicului prin destinaţia sa.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut elementul material al infracţiunii, constând în acţiunea inculpatului, de punere în executare a rezoluţiei infracţionale, cu menţiunea că rezultatul - decesul victimei - nu s-a produs datorită actelor de autoapărare ale victimei şi îngrijirilor medicale de care a beneficiat aceasta.

Actele materiale ale inculpatului, a reţinut prima instanţă, au constituit acţiunea de suprimare a vieţii victimei, în raport de o serie de elemente de fapt, între care, folosirea la agresiune a unui corp contondent - ciomag, intensitatea deosebit de mare a loviturilor, care au fost de natură să producă fracturi ale antebraţului şi occipital paramedian, pe lângă faptul că zona vizată de actele de violenţă era una vitală, şi anume capul victimei.

Sub aspectul laturii subiective a acestei infracţiuni, s-a reţinut vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe, din punct de vedere intelectiv, inculpatul, în raport de elementele de fapt de mai sus, în condiţii de discernământ, a avut reprezentarea faptei penale de omor calificat, şi a urmărit producerea rezultatului, adică decesul victimei.

Din punct de vedere volitiv, conduita inculpatului a denotat în aceleaşi condiţii de discernământ, că a urmărit scopuri ilicite, adică suprimarea vieţii victimei în condiţiile unui mobil având la bază răzbunarea.

La individualizarea pedepselor principală şi complementară, aplicate inculpatului, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât cu caracter real cât şi personal.

Chiar dacă inculpatul a avut conduita de mai sus şi prezintă antecedente penale, care nu atrag starea de recidivă, instanţa s-a orientat totuşi către o pedeapsă principală reprezentată de minimul special în raport de celelalte criterii referitoare la vârsta tânără a acestuia, cât şi conduita procesuală activă, prin prezentarea celui în cauză în faţa organelor judiciare.

În ce priveşte pedeapsa complementară, aceasta a fost reprezentată în cauza de faţă de interzicerea pe durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în raport de infracţiunea de faţă ce a vizat o valoare esenţială apărată de normele de incriminare şi anume viaţa omului, s-a constatat a fi necesar să i se aplice inculpatului, cu titlul de pedeapsă complementară, şi aceea de interzicere a dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.

Asta întrucât, în condiţiile arătate, aceasta nu mai poate avea drept de opţiune cu privire la alcătuirea autorităţilor publice ori a celor ce ocupă funcţii elective publice. În acest sens, s-a constatat că speţa de faţă constituie excepţie de la regula instituită prin jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Hirst contra Marii Britanii, hotărârea din 30 martie 2004, prin care s-a stabilit că, în general, nu operează cu caracter de pedeapsă complementară ori accesorie interzicerea dreptului de a alege.

Sub aspectul laturii civile a procesului, instanţa a constatat că acţiunea părţii civile Spitalul municipal Caracal este fondată pe dovedirea condiţiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ., cât şi pe dovedirea calităţii procesuale şi a drepturilor materiale pretinse de către această parte prin subrogarea prin plată în drepturile părţii vătămate, pentru cheltuielile de spitalizare avansate părţii vătămate.

În ce priveşte acţiunea civilă a părţii civile A.L., s-a constatat că aceasta este fondată, în parte, sens în care, s-a reţinut că sunt dovedite condiţiile răspunderii delictuale în ce priveşte despăgubirile pentru daune morale, întrucât prin fapta ilicită a inculpatului s-a produs un prejudiciu moral acesteia, constând în suferinţele fizice şi psihice încercate, iar suma pretinsă este, totodată, de natură a compensa acest prejudiciu.

În ce priveşte daunele materiale, reprezentate de cheltuielile făcute de această parte civilă prin sumele plătite unor persoane care s-au ocupat de îngrijirea sa, instanţa a stabilit că nu s-a făcut dovada existenţei şi a câtimii acestora.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel inculpatul, invocând atât în motivele scrise - depuse la dosar, cât şi prin cele susţinute de apărătorul său ales, nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei, sub aspectul că greşit a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., întrucât întregul probatoriu administrat în cauză nu demonstrează participaţia sa (în calitate de autor) la săvârşirea acestei fapte.

Apelul declarat de inculpat este fondat, însă nu pentru criticile invocate, ci pentru aspectul de netemeinicie vizând greşita stabilire a pedepsei principale.

Potrivit art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., constituie omor calificat uciderea unei persoane în public.

În cauza de faţă, probatoriul, apreciat în ansamblul său, a stabilit că inculpatul, în după amiaza zilei de 2 noiembrie 2007, a observat pe partea vătămată că a plecat din domiciliul său, împrejurări în care a hotărât să o agreseze, scop în care s-a înarmat cu un ciomag, apoi, a aşteptat-o la intersecţia străzilor M.V. şi D.S. din mun. Caracal, judeţul Olt.

La întoarcere, profitând de întunericul ce se instalase în locul unde o aştepta, inculpatul a aplicat părţii vătămate, în mod repetat, mai multe lovituri care vizau zona capului, iar pentru a se apăra aceasta a ridicat deasupra un capac metalic, o parte din lovituri fiind parate cu obiectul respectiv, iar o altă parte a acestora producându-i leziuni de autoapărare la nivelul membrului superior drept, pe treimea inferioară a antebraţului drept şi la nivelul membrului superior stâng, cu producerea pentru acesta din urmă de fracturi la cele două oase ale antebraţului, dar şi occipital paramedian, sub forma unei plăgi cu margini neregulate, pentru vindecarea cărora s-au făcut necesare 70 - 75 zile îngrijiri medicale, potrivit concluziilor raportului de constatare medico-legală.

Forma de vinovăţie cu care inculpatul a acţionat, este intenţia directă de a ucide, întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind producerea acestuia, poziţia subiectivă avută în momentul producerii faptei, decurgând din examinarea tuturor împrejurărilor, a elementelor ce privesc intensitatea cu cares-au aplicat loviturile (reflectată în numărul mare de zile îngrijiri medicale), regiunea corpului vizată, obiectul vulnerant folosit, cât şi a altora referitoare la urmările ce se puteau produce.

Într-adevăr probatoriul, valorificat de prima instanţă în planul adoptării soluţiei, a fost unul indirect, însă aprecierea lui coroborată, a dus la concluzia, judicios stabilită de către prima instanţă, că inculpatul este autorul infracţiunii de tentativă de omor asupra victimei A.L., faptă prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Cât priveşte pedeapsa principală aplicată inculpatului, Curtea a apreciat că în cauză prima instanţă a făcut o greşită individualizare.

Astfel, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa este obligată ţină seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă arătate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, cât şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În cadrul operaţiunii concrete de individualizare judiciară a pedepsei, aceste criterii mai sus enunţate, au importanţă egală, nesocotirea unuia ori supraestimarea altuia, antrenând netemeinicia şi, implicit, nelegalitatea soluţiei.

Ori, din observarea lucrărilor dosarului, se desprinde existenţa unor împrejurări, cum ar fi relaţiile vechi de duşmănie dintre familia inculpatului şi aceea a părţii vătămate, concretizate în purtarea a numeroase litigii judiciare, împrejurări cărora, Curtea, a recunoscut semnificaţia de circumstanţe reale, cu consecinţa acestora în sensul coborârii pedepsei principale, sub minimul special prevăzut de lege, cum astfel stabileşte art. 76 C. pen.

Prin urmare, doar sub acest aspect, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat, iar după desfiinţarea sentinţei, consecinţă a aplicării dispoz. art. 74, 76 C. pen., a fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., la 5 ani închisoare, apreciindu-se că în aceste limite sunt îndeplinite scopurile arătate în art. 52 C. pen.

Faţă de cele menţionate, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 201 din 19 octombrie 2009, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat sentinţa atacată numai cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei principale în sensul că - prin reţinerea unor circumstanţe atenuante - a redus la 5 ani închisoare pedeapsa aplicată acestuia.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei, în termen legal, au declarat prezentele recursuri inculpatul Z.M.F. şi partea vătămată-parte civilă A.L.

I) Asupra recursului declarat de partea vătămată-parte civilă A.L.:

Partea vătămată-parte civilă A.L. nu a atacat cu apel sentinţa primei instanţe.

În principiu, potrivit art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen., aceasta poate să declare recurs, însă numai cu privire la modificările aduse sentinţei de către instanţa de apel.

Or, aşa cum s-a arătat, singura modificare în apel a sentinţei a fost cea referitoare la reducerea pedepsei aplicate inculpatului.

Cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte a solicitat părţii vătămate-parte civilă să precizeze care este motivul de recurs, aceasta menţionând că singura critică se referă la neluarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului (casă şi teren). Aceeaşi critică este menţionată şi în cererea de recurs (f. 2).

Înalta Curte constată însă că prin sentinţă nu au fost luate măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului, iar partea civilă nu a declarat apel cu privire la neluarea acestor măsuri, astfel încât recursul acesteia este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) raportat la art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte vătămată-parte civilă va fi obligată la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

II) Asupra recursului declarat de inculpatul Z.M.F.:

Prealabil examinării recursului inculpatului, înalta Curte constată următoarele:

- cu acordul inculpatului, acesta a fost ascultat de instanţa de fond (f. 70 şi f. 163) şi de instanţa de apel (fii. 18);

- la instanţa de fond, inculpatul a beneficiat de asistenţa juridică a unui apărător ales (f. 19), i s-au încuviinţat probele noi solicitate (f. 72, 85, f. 89, 87-89, f. 90, f. 112-112 verso, 127, 128, 129, f. 162 care se referă la înscrisurile şi memoriile depuse la dosar de către inculpat). De asemenea, a fost completat raportul de expertiză medico-legal al părţii vătămate (f. 134-135), apărătorul ales al inculpatului declarând că nu are obiecţiuni cu privire la aceste completări (f. 137). înainte de a se declara terminată cercetarea judecătorească, la solicitarea instanţei, inculpatul şi apărătorul său au menţionat că „nu au cereri de formulat", ceea ce a relevat împrejurarea că aceştia nu au înţeles să mai propună probe noi ori să mai formuleze alte cereri (f. 165, încheierea de dezbateri);

- în apel, inculpatul a beneficiat de asistenţa unor avocaţi aleşi (f. 17 d.a.) care, la unul dintre termene, au invocat în mod generic, ca probe noi, „audierea a trei martori" (fără să se conformeze dispoziţiilor art. 320 alin. (3) C. proc. pen.) şi efectuarea unei expertize medico legale a părţii vătămate. în urma demersurilor instanţei de apel şi a apărării, au fost obţinute înscrisuri cu caracter medical referitoare la partea vătămată (f. 34 - 63, 65-66 d.a.). Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de apel, precum şi a motivelor de apel (f. 72 d.a.) şi a părţii introductive a deciziei atacate, rezultă însă că atât apărătorul ales, cât şi inculpatul personal, nu au mai făcut precizările legale cu privire la încuviinţarea de noi probe (conform art. 320 alin. (3) C. proc. pen.), nu au mai solicitat administrarea unor probe noi, în final instanţa având în vedere şi conţinutul adresei de la f. 66 d.a. cu privire la situaţia medicală a părţii vătămate;

- în recurs, criticile aduse hotărârilor atacate au fost menţionate în 2 memorii (f. 15-18, f. 25) şi în înscrisul „motive de recurs" de la f. 30-34, înscris întocmit de apărătorii aleşi ai inculpatului. Cu ocazia dezbaterilor, cei 2 apărători aleşi ai recurentului-inculpat au susţinut motivele scrise de recurs, nefiind solicitate alte probe pe situaţia de fapt.

În principal, apărarea a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. („fapta nu a fost săvârşită de inculpat") - caz de casare, art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., criticând, de asemenea, încadrarea juridică a faptei în tentativă de omor calificat - caz de casare, art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

- asupra cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Criticile referitoare la pretinsa eroare gravă de fapt care ar fi condus, în opinia apărării, la condamnarea inculpatului (solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. „fapta nu a fost săvârşită de inculpat") sunt neîntemeiate.

Conform art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării - în sensul că instanţele ar fi interpretat greşit probele administrate, că ar fi dat prevalentă unor probe, în defavoarea altora, că „mincinoase şi neadevărate sunt şi depoziţiile martorilor D.M., D.M., A.M., A.C. şi R.M." - nu este suficientă să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.).

Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

În înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă.

În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.

Aşa cum s-a menţionat anterior, în aplicarea art. 66 alin. (2) C. proc. pen., inculpatului i-au fost încuviinţate, şi ulterior administrate, probele noi propuse în condiţiile legii, de către în apărătorii aleşi ai acestuia.

Dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen. trebuie însă corelate şi cu obligaţiile prevăzute de art. 320 alin. (3) C. proc. pen. conform cărora „în cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora".

Înalta Curte constată ca, în cursul judecăţii, inculpatul a beneficiat de asistenţa juridică a avocaţilor aleşi, astfel încât acesta, inclusiv sub aspectul oportunităţii propunerii unor probe noi, nu poate invoca nerespectarea regulilor procesului echitabil.

Aşa cum s-a mai arătat, la instanţa de fond, inculpatul a beneficiat de asistenţa juridică a unui apărător ales (f. 19), i s-au încuviinţat probele noi solicitate (f. 72, 85, f. 89, 87-89, f. 90, f. 112-112 verso, 127, 128, 129, f. 162 care se referă la înscrisurile şi memoriile depuse la dosar de către inculpat). De asemenea, a fost completat raportul de expertiză medico-legal al părţii vătămate (f. 134-135), apărătorul ales al inculpatului declarând că nu are obiecţiuni cu privire la aceste completări (f. 137), iar înainte de a se declara terminată cercetarea judecătorească, la solicitarea instanţei, inculpatul şi apărătorul său au menţionat că „nu au cereri de formulat", ceea ce a relevat împrejurarea că aceştia nu au înţeles să mai propună probe noi ori să mai formuleze alte cereri (f. 165, încheierea de dezbateri).

Sub aspectul probaţiunii în apel şi în recurs, înalta Curte face trimitere la cele deja menţionate, cu aceeaşi precizare că inculpatul a beneficiat de asistenţa juridică a apărătorilor aleşi.

În consecinţă, apare ca neîntemeiată critica din motivele de recurs în sensul că „atât la fond, cât şi în apel, au fost respinse cererile de probatorii ale inculpatului .." (pag. 1 din „motive de recurs").

Susţine apărarea că instanţele au greşit atunci când au înlăturat declaraţiile martorilor G.I., G.A., D.L., B.F. şi B.M., pronunţând o soluţie de condamnare doar pe declaraţiile părţii vătămate şi a rudelor acesteia.

Această critică este, de asemenea, neîntemeiată.

În principiu, declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare probantă, necondiţionată, mai ales că - nu de puţine ori - aceştia sunt persoane aflate într-o oarecare legătură cu părţile implicate (legături de rudenie, afinitate, prietenie etc).

Or, în aceste condiţii, organele judiciare, în evaluarea declaraţiilor martorilor, trebuie să aibă în vedere în ce măsură acestea se coroborează între ele şi, mai ales, în ce măsură se coroborează cu alte probe (mijloace de probă - înscrisuri, rapoarte de expertiză etc), inclusiv cu declaraţiile altor martori care nu se află în legături personale strânse cu părţile implicate.

În activitatea de evaluare a probelor de către judecător, nu criteriul cantitativ ori numeric este important, ci cel al valorii fiecărui mijloc de probă.

Acest principiu de evaluare a probatoriului este reflectat de legiuitor prin dispoziţiile art. 63 alin. (1) şi (2), art. 67 alin. (2) şi art. 356 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

În consecinţă, împrejurarea că instanţele, în evaluarea mijloacelor de probă existente la dosar, au înlăturat motivat unele probe (pag. 3-4 sentinţă, pag. 7-8 decizie) nu poate constitui un aspect de nelegalitate al hotărârilor judecătoreşti atacate.

Inculpatul a arătat că în seara respectivă „La un moment dat, s-au auzit ţipete, ce veneau din locuinţa vecinei mele A.L., strigând „M. nu mă mai lovi", deşi eu mă aflam în curtea mea" (f. 30 d.u.p.), însă a susţinut ipoteza - neverosimilă şi care a fost, de altfel, infirmată probatoriu - potrivit căreia „gălăgia" pe care a auzit-o ar fi fost cauzată prin aceea că partea vătămată a fost agresată de unul din membrii familiei acesteia (f. 42, 43 verso d.u.p., f. 3 - declaraţie dată în faţa judecătorului cu ocazia soluţionării propunerii de arestare). în faţa instanţei de fond, inculpatul a revenit asupra celor declarate anterior cu privire la cauza leziunilor prezentate de partea vătămată (f. 70).

Celelalte apărări personale ale inculpatului (leziunile au fost cauzate prin căderea de pe bicicletă a părţii vătămate, înscenarea faptei în scop de răzbunare, erorile judiciare comise de organele de cercetare penală ale judeţului Olt sub influenţa procurorului ori ale altei persoane (f. 25 d.r.) nu au fost susţinute probatoriu.

În final, cu privire la criticile apărării referitoare la existenţa unor neconcordanţe şi contradicţii între declaraţiile martorilor, Înalta Curte constată că acestea au fost înlăturate motivat de către instanţe prin coroborarea probelor testimoniale, între ele, şi - respectiv - prin coroborarea acestora cu actele medicale şi medico-legale.

- asupra cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

S-a susţinut în motivele de recurs că încadrarea juridică a faptei în tentativă de omor calificat nu este corectă.

Înalta Curte constată însă că înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, instanţa de fond - în virtutea rolului activ, dar şi pentru a respecta drepturile şi garanţiile inculpatului - a procedat la informarea acestuia cu privire la încadrarea juridică a faptei. în şedinţă publică, în prezenţa apărătorului ales, inculpatul a semnat declaraţia de la fii. 163 d.p.i. în care arată: „Am luat la cunoştinţă de precizarea încadrării juridice a faptei menţionată în rechizitoriu în sensul că aceasta este cea de la art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. Nu am nimic de obiectat sau de cerut în legătură cu încadrarea juridică a faptei din rechizitoriu".

Încadrarea juridică a faptei nu a fost contestată nici cu ocazia dezbaterilor, susţinându-se numai că „acesta nu este autorul faptei" (pag. 2-3 a încheierii de dezbateri).

Printre probele cu relevanţă asupra încadrării juridice sunt şi actele medicale şi actele medico-legale cu privire la partea vătămată (f. 134-135, f. 24-56 d.p.i., f. 13-14, 33-34 inclusiv planşele foto - f. 61-71 d.u.p.).

Raportul de expertiză medico-legală solicitat de prima instanţă (f. 134-135) menţine nemodificate atât certificatul medico-legal, cât şi raportul medico-legal efectuat anterior, în final concluzionându-se că numărul total de zile de îngrijiri medicale este de 110-115 zile.

Este adevărat că potrivit primului raport de constatare medico-legală „leziunile traumatice nu au pus în primejdie viaţa" părţii vătămate, însă celelalte probe administrate, inclusiv actele medico-legale, au relevat motivul pentru care loviturile aplicate de inculpat nu au condus la consecinţe mai grave ce puteau avea un efect letal.

În acest prim raport medico-legal, menţinut de raportul de expertiză medico-legală ulterior, se arată că „leziunile traumatice de la nivelul antebraţului stâng (fractură ambele oase cu deplasare în focarul cubital) pot fi considerate ca leziuni de autoapărare (f. 33 verso d.u.p.). De asemenea, din probele administrate, ambele instanţe au reţinut că partea vătămată s-a apărat, în zona capului, cu un capac metalic (pag. 2 şi 4 sentinţă, pag. 7 - 8 decizie apel).

În mod corect au reţinut ambele instanţe intenţia de omor a inculpatului, aceasta rezultând „ex re" din materialitatea faptelor: existenţa unui mobil (motiv) al faptei, alegerea unui loc şi a unui moment adecvat activităţii infracţionale, natura obiectului folosit la lovirea părţii vătămate, zona anatomică vizată, numărul şi intensitatea loviturilor aplicate.

Consecinţa neletală a loviturilor aplicate nu a fost posibilă din motive care au depins de partea vătămată (ridicarea braţelor în autoapărarea capului şi folosirea unui capac metalic), iar nu din motive care au ţinut de voinţa ori acţiunea inculpatului.

Împrejurarea că nu a fost găsit obiectul vulnerant (situaţie explicabilă având în vedere data sesizării organelor judiciare în raport cu data faptei) nu este un argument în sprijinul nevinovăţiei inculpatului, gravitatea leziunilor şi modul de producere al acestora fiind relevate de actele medico-legale: „leziuni traumatice ce au putut fi produse .. prin lovire cu corpuri contondente" (fii. 13 verso).

În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul inculpatului în raport cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M.F. împotriva Deciziei penale nr. 201 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea civilă A.L. împotriva aceleiaşi decizii penale.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 2 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3090/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3091/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: