ICCJ. Decizia nr. 312/2010. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 312/2010
Dosar nr. 185/1/2010
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea penală înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 5 ianuarie 2010 (fil.1), petentul A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a intimaţilor menţionaţi în partea introductivă a sentinţei „pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual şi nerespectarea hotărârilor Judecătoreşti definitive şi executorii ” .
Petentul a susţinut că, la data de 7 decembrie 2009, a formulat o plângere penală cu acelaşi conţinut la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fil.2) iar această instituţie nu i-a comunicat rezoluţia adoptată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând actele dosarului, constată că plângerea formulată de petent este inadmisibilă, întrucât nu respectă cerinţele prevăzute în art. 222 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu, atunci când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Ca atare, mijloacele sau modurile prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la eventuala începere a urmăririi penale referitoare la acea infracţiune, pot fi clasificate în raport cu sursa de informare în:
- moduri de sesizare externe (plângerea sau denunţul);
- moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu).
Învestirea organelor judiciare - organe de urmărire penală sau instanţe de judecată - nu se poate face în lipsa unei sesizări legale, care constituie temeiul şi punctul de plecare al desfăşurării procesului penal.
Sesizarea reprezintă, aşadar, actul procesual prin care subiectul îndreptăţit se adresează organului judiciar competent, cu solicitarea desfăşurării activităţilor pe care legea i le conferă ca atribuţii funcţionale.
Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea, domiciliul petentului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Indicarea în cuprinsul plângerii a tuturor acestor menţiuni constituie o condiţie privind admisibilitatea plângerii, dându-i acesteia un conţinut precis, constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate.
Examinând plângerea formulată de petent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu cuprinde elementele cerute de textul de lege anterior invocat întrucât, în conţinutul său, nu sunt descrise în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul şi împrejurările în care se presupune că acestea ar fi fost săvârşite.
Întrucât plângerea, astfel cum a fost formulată, nu poate conduce la un rezultat concret pentru o eventuală începere a cercetărilor sau măcar pentru demonstrarea atingerii intereselor legitime ale petentului, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.
În final, Înalta Curte mai constată şi că, potrivit art. 2781 alin. (2) C.proc.pen. (text invocat în plângerea petentului), este obligatorie existenţa unei rezoluţii sau ordonanţe de netrimitere în judecată.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul A.I.
Obligă petiţionarul să plătească suma de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 345/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
