ICCJ. Decizia nr. 1668/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1668/2011
Dosar nr.2999/114/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 361 din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia penală, s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de petentul G.I. - domiciliat în Buzău, judeţul Buzău şi fără forme legale în Buzău, judeţul Buzău - împotriva deciziei penale nr. 361 din 12 noiembrie 2010 a aceleaşi instanţe. Totodată, contestatorul a fost obligat la plata sumei de 30 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2010, contestatorul G.I. a solicitat anularea sus menţionatei decizii penale pe considerentul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra celor şase cereri inserate în motivele de casare depuse la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, şi în concluziile scrise din 11 iunie 2010, însoţite de o serie de înscrisuri vizând dosarul nr. 2630/P/2009. Pe de altă parte, s-a susţinut că se impune admiterea în principiu a contestaţiei, în sensul rejudecării cauzei pe fond, şi a recursului declarat împotriva deciziei penale nr. 361/2010 a Tribunalului Buzău, deoarece - deşi s-a reţinut că materialul administrat de procuror este complet şi corect - în realitate, procurorul a refuzat să efectueze cercetări cu privire la cele trei intimate, că D.A. stăpâneşte fără drept tot inventarul imobilelor, că prin hotărârile civile pronunţate s-au încălcat prevederile art. 6 şi art. 7 din CEDO coroborate cu acelea prev. de art. 21, art. 24, art. 51 şi art. 52 din Constituţia României.
Analizând contestaţia în anulare formulată, prin prisma dispoziţiilor art. 385 C. proc. pen., instanţa de recurs a constatat că motivele invocate de petentul recurent G.I. nu se regăsesc în cazurile ce permit reformarea hotărârilor judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat, folosindu-se o atare cale extraordinară de atac. S-a apreciat că faptele invocate, ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 213, art. 215 alin. (1), art. 260 şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), nu sunt de natură penală, fiind în realitate vorba de un litigiu civil soluţionat deja de instanţele judecătoreşti sesizate cu partajarea bunurilor comune, prin sentinţă definitivă irevocabilă. în plus, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 260 şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), întrucât intimata D.A. nici nu a avut calitatea de martor în procesele intentate de către petent.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs petentul G.I., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, în sensul aspectelor de fapt şi de drept detaliate în faţa Tribunalului Buzău, sesizat cu examinarea contestaţiei în anulare privind Decizia penală nr. 185 din 11 iunie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 12757/200/2009.
Verificându-se din oficiu, şi cu precădere, legalitatea investirii curţii de apel, ca instanţă de apel şi în raport de prevederile art. 391 şi art. 392 C. proc. pen., ce guvernează judecata în cazul căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, s-a constatat că motivele de reformare invocate de petent nu pot fi examinate pe fond pentru considerentele următoare:
Analiza sistematică a acestor dispoziţii procedurale, aplicabile în materie, determină concluzia că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar Decizia dată în apel este supusă recursului. în situaţia în care contestaţia în anulare s-a formulat pentru cazurile prev. de art. 386 alin. (1) lit. a – c) şi e) comb. cu art. 389 C. proc. pen., instanţa de recurs este competentă să se pronunţe asupra hotărârii a cărei anulare se cere, iar soluţia se adoptă prin decizie. Pe de altă parte, conform art. 417 C. proc. pen., hotărârile pronunţate de instanţa de recurs rămân definitive la data pronunţării acesteia, între altele şi atunci când în cazul respingerii recursului, cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare. Atari reguli procedurale privind judecata contestaţiei în anulare şi a căilor de atac împotriva hotărârilor adoptate la examinarea acesteia, cât şi acelea generale referitor la caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate de instanţa de recurs sunt de strictă interpretare, ştiut fiind că accesul la justiţie este garantat atât de legislaţia internă cât şi europeană în materie, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor reglementate de Codul de procedură penală. Prin contestaţia în anulare formulată la 21 iunie 2010, petentul G.I. a înţeles să solicite anularea deciziei penale nr. 185 din 11 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 12757/200/2009, şi prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei penale nr. 178 din 12 februarie 2010 a Judecătoriei Buzău, având ca obiect plângerea formulată conform art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată adoptată în dosarul nr. 2630/P/2009 al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă, privind săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 213, art. 215 alin. (1), art. 208 alin. (1), art. 260 şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) Recursul declarat de petentul G.I. s-a soluţionat cu respectarea întocmai a regulilor ce guvernează competenţa după materie şi după calitatea persoanei, astfel cum sunt determinate în dispoziţiile art. 2781 alin. (1) comb. cu art. 27 pct. 3 şi art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., adoptându-se Decizia penală nr. 361 din 12 noiembrie 2010, hotărâre definitivă conform art. 4171 C. proc. pen.
În final, curtea de apel a constatat că cererea de recurs s-a formulat împotriva unei hotărâri definitive pronunţată de tribunal, ca instanţă de recurs, astfel că calea ordinară de atac exercitată este inadmisibilă, impunându-se respingerea acesteia conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Faţă de cele menţionate, prin Decizia penală nr. 86 din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul G.I., domiciliat în Buzău, judeţul Buzău şi fără forme legale în Buzău, judeţul Buzău, împotriva deciziei penale nr. 361 din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău. A fost obligat recurentul la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, deşi în minuta întocmită, precum şi în dispozitivul hotărârii, s-a menţionat expres că este „definitivă", contestatorul a declarat prezentul recurs.
Reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, Decizia atacată fiind definitivă.
Recursul va fi respins ca inadmisibil pentru motivele ce se vor arăta:
Nici-o prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu stabileşte dreptul necondiţionat la un recurs adresat instanţei supreme a unui stat european.
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, respectiv, Protocolului nr. 7, este garantat dreptul oricărei persoane la o instanţă independentă şi imparţială, iar în cazul unei persoane declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este garantat şi dreptul la o examinare a cauzei de către o jurisdicţie superioară.
Chiar şi în acest ultim caz, aceleaşi acte juridice europene stabilesc, pe de o parte, că exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de legea internă, iar pe de altă parte, că acest drept poate fi constitui obiectul unor excepţii (enumerate generic chiar în art. 2 paragraful 2 al Protocolului nr. 7).
Conform Constituţiei României (art. 21 şi art. 129), cetăţenii au dreptul de acces la justiţie, exercitarea căilor de atac fiind posibilă „în condiţiile legii".
Nu în ultimul rând, conform art. 126 alin. (2) din Constituţia României competenţa instanţelor judecătoreşti este prevăzută numai prin lege.
Or, în cauză, petentul a avut acces la justiţie, în primă instanţă, şi a avut acces la o jurisdicţie superioară care a soluţionat recursul declarat de aceasta.
Prin exercitarea şi soluţionarea recursului, sentinţa primei instanţe a rămas definitivă şi nu mai este susceptibilă de o nouă recurare.
Ultima decizie a curţii de apel nu se regăseşte printre hotărârile care, potrivit art. 385/1 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul G.I. împotriva deciziei penale nr. 86 din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1661/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
