ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1669/2011
Dosar nr. 596/753/2000
Şedinţa publică din 26 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 octombrie 2010 contestatorul I.P. a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 79 din 3 mai 2001 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), urmând ca în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare. Pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen. i s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi i s-a dedus prevenţia de la data de 13 martie 1999 la 28 aprilie 1999.
Prin încheierea din 15 decembrie 2010 Curtea Militară de Apel, cu majoritate, a declinat competenţa de soluţionare a apelului formulat de condamnatul I.P. împotriva sentinţei penale nr. 79 din 3 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, admiţând excepţia ridicată de procurorul militar privind necompetenţa după calitate persoanei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, prin Decizia nr. 19/A din 20 ianuarie 2011, constatând faţă de precizarea făcută de condamnatul inculpat la termenul din 20 ianuarie 2011 că cererea sa reprezintă o contestaţie în anulare a deciziei nr. 4617 din 20 octombrie 2003, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul I.P., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea contestaţiei în anulare contestatorul în temeiul art. 386 lit. b) C. proc. pen. a susţinut că a fost plecat din ţară in America, a fost citat la domiciliul din România si nu a participat la judecarea cauzei, fiind in imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei si de a aduce la cunoştinţă instanţei aceste împrejurări. A solicitat admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulata, aceasta fiind admisibilă si citarea părţilor.
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei se constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 4617 din 20 octombrie 2003 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei nr. 123 din 5 decembrie 2001 a Curţii Militare de Apel, a casat hotărârea atacată şi sentinţa nr. 79 din 3 mai 2001 a Tribunalului Militar Bucureşti, numai cu privire la aplicarea Legii nr. 543/2002.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată în întregime şi condiţionat pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului D.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. A atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din actul normativ menţionat. (Legea 543/2002).
A respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii P.V. şi B.S. şi ca nefondate, cele declarate de inculpaţii C.I., I.P., F.D.C. şi L.D.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor. A computat din pedeapsa aplicată inculpatului F.D.C., durata arestării preventive de la 13 martie 1999 la 29 aprilie 1999 şi de la 23 februarie 2000, la zi .
A obligat pe recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat admisibilitatea cererii de contestaţie, fără citarea părţilor.
Faţă de motivul invocat de contestator şi faţă de dispoziţiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., care preved expres şi limitativ cazul în care se poate face contestaţie în anulare întemeiate pe aceste motive, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestaţia formulată de contestatorul I.P.
Astfel, dispoziţiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazul când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
Înalta Curte constată că pe parcursul judecării recursului, contestatorul a fost citat la două adrese respectiv în Bucureşti şi Buftea, iar la data de 9 octombrie 2003, când s-a judecat cauza contestatorul a fost reprezentat de apărător ales, avocat G.F., la fila 216 din dosar există împuternicirea avocaţială a acestuia, care, la rubrica client poartă semnătura contestatorului. De asemenea, declaraţiile depuse la dosar de către contestator prin care numiţii T.I.D. şi F.M. au declarat că l-au întâlnit întâmplător pe acesta în Costa Rica în anul 2000 şi pe parcursul a aproximativ o lună de zile au discutat cu acesta în mai multe rânduri, iar din discuţiile purtate nu a reieşit faptul că acesta cunoştea de existenţa unei urmăriri penale împotriva sa sunt irelevante şi nu fac dovada certă că acesta nu avea cunoştinţă de judecarea cauzei sale. Chiar în declaraţia mamei sale I.C. aceasta precizează că "în primăvara anului 2002 am angajat pe avocaţii C.M. şi P.F. pentru a apăra interesele fiului meu I.P.".
Mai mult decât atât dispoziţiile art. 177 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen. prevăd că „ daca printr-o declaraţie data in cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat" şi "în caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresa, numai daca a încunoştinţat organul de urmărire penala ori instanţa de judecata de schimbarea intervenita, sau daca organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 C. proc. pen. ca s-a produs o schimbare de adresa".
De asemenea, susţinerea contestatorului, că se afla în America nu se poate considerată că se afla în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare în care se afla, câtă vreme nu există nicio dovadă în acest sens. Totodată, pe parcursul judecării cauzei contestatorul a fost citat la adresa de domiciliu pe care instanţa o cunoştea, a fost reprezentat de apărător ales, contestatorul nu a indicat nicio altă adresă la care să fie citat şi nici nu a încunoştinţat instanţa despre schimbarea intervenită.
Faţă de motivele invocate de către contestator Înalta Curte, constată că motivul invocat, nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.P.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.P. împotriva deciziei penale nr. 4617 din 20 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 693/2002.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1668/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 170/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
