ICCJ. Decizia nr. 2057/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2057/2011
Dosar nr. 3632/1/2011
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 42 din data de 21 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Vaslui a fost condamnat inculpatul C.J., la următoarele pedepse:
- 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzute de art. 198 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de pornografie infantilă, prevăzute de art. 18 pct. 1 din Legea nr. 678/2001;
- 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de pornografie infantilă prin sisteme informatice, prevăzute de art. 51 din Legea nr. 161/2003;
- 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzute de art. 202 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv luată faţă de inculpat şi conform dispoziţiilor art. 88 alin. (1) C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 22 august 2010 la zi.
În fapt, s-a reţinut că la data de 21 august 2010, aflat în România, şi în mun. Vaslui din data de 15 august 2010 inculpatul C.J., i-a determinat pe minorii P.R.I. în vârstă de 12 ani, B.M. în vârstă de 13 ani şi C.V. în vârstă de 9 ani, în perioada 18-22 august 2010, să întreţină raporturi sexuale orale prin oferire de produse alimentare şi sume de bani, oferindu-le acestora să vizioneze materiale pornografice cu persoane majore, iar faţă de aceşti minori, cât şi faţă de minorul C.A.I. a comis acte cu caracter obscen.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor, urmările produse asupra psihicului minorilor, împrejurările săvârşirii faptelor, antecedenţa penală dar şi conduita inculpatului pe tot parcursul procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul C.J. şi partea civilă SC C.T.R.L. cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, sub nr. 4630/89/2010.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4630/89/2010. în temeiul art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de inculpatul C.J.
Astfel, Curtea de Apel, a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri şi că nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Temeiurile pentru care a fost luată măsura arestării preventive a inculpatului s-a reţinut că subzistă pentru aceleaşi motive prevăzute de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., condiţii care între timp nu s-au schimbat, infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul fiind aceleaşi ca şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive, neschimbându-se elementele constitutive ale acestora pe parcursul judecăţii pentru a fi în prezenţa unei alte infracţiuni, iar pericolul acestor infracţiuni este acelaşi.
Faţă de natura şi gravitatea concretă a faptelor presupuse a fi comise de către inculpat, precum şi de complexitatea cauzei, faţă de pericolul social concret al infracţiunilor, tribunalul a apreciat că se impune în continuare judecarea inculpatului în stare de arest preventiv. De asemenea, în raport cu probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune", măsura menţinerii arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţă. Instanţa de control judiciar a constatat astfel că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat - respectiv cele prevăzute de dispoziţiile art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. - subzistă, nu s-au schimbat cu nimic şi impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia în acord şi cu scopul anume inserat în art. 136 C. proc. pen. pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul C.J., fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 aprilie 2011, sub numărul 3632/1/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului Inculpatul C.J. a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea nr.25 din Camera de Consiliu din data de 23 august 2010 pronunţată de Tribunalul Vaslui, instanţa apreciind că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 143 art. 148 lit. f) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 198 C. pen., art. 18 pct. l din Legea 678/2001, art. 51 din Legea 161/2003 şi art. 202 alin. (1) C. pen.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei], prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit], iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
In jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei], riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei], riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 325 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2031/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2063/2011. Penal → |
|---|
