ICCJ. Decizia nr. 3024/2011. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, inculpatul A.V.P. a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin aceeași hotărâre, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. d) și art. 124 C. pen., s-a dispus încetarea procesului față de același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
în latură civilă, în temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., instanța a admis, în parte sau integral, acțiunile civile exercitare de părțile civile D.V. (continuată de moștenitorii acestuia D.O., B.C. și B.L.), U.M., F.P., L.L., P.M., M.C., A.T., M.G. și D.R. și a dispus obligarea inculpatului la plata către părțile civile susmenționate a sumelor de câte 15.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 15.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA,10.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA și 10.000 dolari SUA.
Totodată, instanța a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă C.I. și a constatat că partea vătămată S.E. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Recursurile declarate împotriva hotărârii susmenționate de inculpatul A.V.P., prin apărător desemnat din oficiu, și de partea civilă M.C.M. au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Decizia susmenționată a rămas definitivă prin nerecurare, mandatul de executare a pedepsei fiind pus în executare la data de 15 aprilie 2008.
împotriva acestei hotărâri, la data de 21 aprilie 2008, inculpatul condamnat A.V.P. a formulat contestație în anulare care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 2755/2/2008.
Prin încheierea din 6 iunie 2008 instanța a recalificat calea extraordinară de atac ca fiind apel peste termen formulat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, și conform dispozițiilor prevederilor art. 365 alin. (3) C. proc. pen., a dispus suspendarea executării hotărârii atacate și punerea în libertate a inculpatului.
Ulterior, prin decizia penală nr. 205/A din 19 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul peste termen formulat de inculpatul A.P.V. împotriva sentinței penale nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.
Recursul declarat de inculpat împotriva acestei ultime decizii a fost soluționat prin decizia penală nr. 696 din 27 februarie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a admis recursul declarat de inculpat, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea recalificării căii de atac exercitate de inculpat și înaintării acesteia la instanța competentă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 2617/2/209 (641/2009).
Prin încheierea din 20 mai 2009 pronunțată în dosarul susmenționat, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a recalificat contestația în anulare formulată la data de 21 aprilie 2008 de inculpatul condamnat A.V.P., ca recurs peste termen împotriva deciziei penale nr. 56/A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la instanța supremă în vederea soluționării căii de atac.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secției penale a instanței supreme sub nr. 2617/2/2009.
Sub același număr a fost înregistrat și recursul peste termen declarat separat de inculpatul A.V.P. împotriva aceleiași decizii penale nr. 56/A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, constatându-se identitate de cauză.
Prin decizia penală nr. 4154 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis recursul peste termen formulat de inculpatul A.V.P., s-a casat decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, și, în parte, sentința penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei principale și a conținutului pedepselor complementare și accesorii, iar în rejudecare, s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) la 10 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen.
în baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), Teza a II-a și b) C. pen.
Totodată, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21 martie 2001, precum și perioada executată de la 15 aprilie 2008 la 6 iunie 2008 și de la 4 septembrie 2009 la zi.
împotriva deciziei amintite, la data de 15 decembrie 2010, contestatorul A.V.P. a formulat contestație în anulare invocând ca temei de drept dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen.
în motivarea cererii, parțial lizibilă, contestatorul a învederat că în contextul speței, sintagma "două hotărâri definitive pentru aceeași faptă" prevăzută de art. 386 lit. d) C. proc. pen. se circumscrie situației atipice în care aceeași hotărâre judecătorească - decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost considerată executorie la două momente diferite și prin interpretări antagonice ale legii.
în acest sens, contestatorul a arătat că, la data de 15 aprilie 2008, a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1161 din 25 martie 2008, emis în baza sentinței penale nr. 906 din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nerecurată nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. La data de 6 iunie 2008 a fost pus în libertate, urmare recalificării contestației în anulare ca apel peste termen formulat împotriva hotărârii de condamnare. Ca urmare, deși la momentul respectiv, decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 nu era recurată, ea nu era nici executorie. Ulterior, deși recurată, aceeași decizie a fost pusă în executare, contestatorul fiind reîncarcerat la data de 4 septembrie 2009, în baza aceluiași mandat de executare susmenționat și menținut în stare de detenție până la finalizarea recursului prin decizia contestată.
în cuprinsul cererii, contestatorul a făcut vorbire și despre maniera profund vătămătoare în care s-a desfășurat judecata în recurs.
Cererea a fost înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 1076/1/2010.
La termenul din 12 septembrie 2011, în cadrul dezbaterilor asupra admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare, apărătorul contestatorului a învederat că nu este în măsură să indice cele două hotărâri definitive contradictorii în raport de care a fost formulată cererea de contestație în anulare.
în aceste condiții, verificând admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare formulată de contestatorul A.V.P. în conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., înalta Curte constată că motivul pe care se sprijină contestația nu se circumscrie cazului invocat, respectiv cel prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Astfel, incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. presupune existența a două hotărâri penale definitive între care să existe identitate de obiect și persoană, adică în cadrul celei de-a doua judecăți să fi fost cercetată aceeași persoană, iar obiectul cauzei să îl constituie aceleași fapte care au făcut obiectul cercetărilor anterior.
Or, situația de fapt invocată de contestator în argumentarea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. exclude din start existența a două hotărâri penale definitive care nu se pot concilia, contestatorul învederând în cuprinsul cererii că, în contextul speței, sintagma "două hotărâri definitive pentru aceeași faptă'' prevăzută de art. 386 lit. d) C. proc. pen. se circumscrie situației atipice în care aceeași hotărâre judecătorească - decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost considerată executorie la două momente diferite și prin interpretări antagonice ale legii.
Prin urmare, constatând că nici contestatorul și nici apărătorul acestuia nu au fost în măsuri să indice două hotărâri penale definitive care să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 386 lit. d) C. proc. pen. și că față de contestatorul A.V.P. s-a pronunțat o singură hotărâre definitivă de condamnare, respectiv sentința penală nr. 906 din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, și decizia nr. 4154 din 22 noiembrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen. privind admisibilitatea în principiu a contestației în anulare.
Prin urmare, contestația în anulare formulată nu este admisibilă în principiu.
în consecință, înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul A.V.P. împotriva deciziei penale nr. 4154 din 22 noiembrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul a fost obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3035/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2976/2011. Penal → |
|---|
