ICCJ. Decizia nr. 3371/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3371/2011
Dosar nr. 1396/59/2011
Şedinţa publică din 3 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Prin Încheierea de şedinţă nr. 280/PI din 23 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpata N.M.C.
Pentru a decide în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 2011, inculpata N.M.C. a solicitat instanţei eliberarea sa sub control judiciar de sub efectele mandatului de arestare preventivă emis de Curtea de Apel Timişoara în baza Încheierii nr. 3/PI/CC.
În motivarea cererii sale, inculpata a arătat că s-a dispus arestarea sa, fiind acuzată de comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 C. pen., rap. la art. 260 alin. (1) C. pen. A apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii, prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., iar sub aspectul temeiniciei a arătat că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o alternativă legală a măsurii arestării preventive, starea de pericol pentru ordinea publică neputându-se raporta exclusiv la natura faptelor ci şi prin prisma atât a pericolului social concret creat prin liberarea provizorie, dar mai ales prin prisma existenţei unor probe în sensul riscului distrugerii, alterării mijloacelor materiale de probă ori al influenţării martorilor, experţilor, în scopul zădărnicirii adevărului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Inculpata a mai arătat că prin admiterea cererii este atins şi dezideratul avut în vedere de dispoziţiile art. 136 C. pen., care este în concordanţă şi cu practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
2. Prin Încheierea nr. 3/PI/CC din 12 august 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 1202/59/2011, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei N.M.C., fiica lui C. şi P., născută în com. B., jud. Caraş-Severin, domiciliată în com. B., jud. Caraş-Severin, identificată cu C.I. eliberată de com. B., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 12 august 2011, până la data de 9 septembrie 2011.
S-a reţinut că investigatorul sub acoperire N.F. a apelat la serviciile inculpatei, care este singurul avocat cu sediul profesional în comuna B., în scopul angajării sale ca apărător ales în procesul civil prin care urma să solicite anularea procesului-verbal de contravenţie la regimul circulaţiei rutiere, dorind doar o consiliere profesională, respectiv asistenţă în cursul procedurilor judiciare, însă inculpata a oferit garanţii de succes prin coruperea magistratului care va soluţiona cauza, etalându-şi relaţiile strânse cu magistraţii - judecători din cadrul Judecătoriei Bozovici.
Iniţial, inculpata a precizat că pentru activitatea profesională pretinde un onorariu în sumă de 500 RON, iar pentru a ";cumpăra"; bunăvoinţa magistratului a pretins o sumă de aproximativ 200 - 300 euro, ca ulterior să precizeze exact suma, respectiv cea de 700 RON care, în opinia sa, trebuia să ajungă la judecătorul care soluţiona plângerea contravenţională.
Instanţa a reţinut comportamentul inculpatei pe parcursul întregii perioade cât a durat procesul civil, aceasta a avut calitate de apărător ales al investigatorului sub acoperire, inculpata fiind preocupată în permanenţă să menţină interesul clientei sale în relaţiile cu ea pentru a intra în mod cert în posesia sumelor de bani solicitate în numele magistratului - judecător ce urma să pronunţe hotărârea irevocabilă în cauză, fiind chiar îngrijorată de apropierea magistratului P.L.M., preşedintele Judecătoriei Bozovici, încercând să elimine posibilitatea ca justiţiabila să ofere foloase patrimoniale ori de altă natură judecătorului şi să beneficieze exclusiv ea de sumele promise, în schimbul intervenţiei sale oculte pentru soluţionarea favorabilă a cauzei.
S-a motivat că pericolul concret pentru ordinea publică este potenţat şi de faptul că inculpata a creat o aparenţă de legalitate în cadrul procesului, formulând o cerere de probaţiune, constând în audierea unui aşa-zis martor ocular, de fapt un martor mincinos pe care l-a instruit ce să declare, demers care urmărea să exclusă orice formă de vinovăţie a investigatorului în ceea ce priveşte contravenţia constatată, acest martor fiind plătit cu suma de 200 RON pentru prestaţia sa în faţa instanţei de judecată, declaraţie care, într-un final, a condus la anularea procesului-verbal de contravenţie, respectiv admiterea plângerii contravenţionale.
3. Prin Încheierea nr. 5/PI/CC din 6 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive faţă de inculpata N.M.C., pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 11 septembrie 2011 până în data de 10 octombrie 2011 inclusiv.
4. Cu privire la temeinicia cererii formulată de inculpată, prima instanţă a reţinut că raţiunea liberării provizorii constă în garantarea libertăţii individuale în procesul penal şi presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfăşurarea normală a procesului penal, în condiţiile în care se apreciază că, deşi temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totuşi, din cauza unor temeiuri legate de persoana inculpatului, de circumstanţele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, prevenţia putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi.
Instituţia de drept procesual penal a liberării provizorii îşi păstrează caracterul provizoriu şi facultativ, astfel încât ea nu reprezintă un drept al învinuitului sau inculpatului, ci doar o eventuală vocaţie a acestuia, în împrejurarea în care instanţa, în urma evaluării asupra faptei pretins a fi fost săvârşită, dar îndeosebi a datelor ce caracterizează persoana inculpatului, ar concluziona cu privire la temeinicia cererii.
Raportându-se la speţă, prima instanţă a constatat că o mare pondere în aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să o aibă datele de ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului, de activitatea infracţională ce se reţine a fi fost săvârşită de acesta.
În concret, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpată îndeplineşte formal condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, însă aceasta nu este întemeiată, în contextul în care nu satisface cerinţele reglementate în art. 1602 C. proc. pen.
Astfel, pe lângă aspectul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi la acest moment procesual, imperativul bunei desfăşurări a procedurii judiciare - în contextul unei cauze de interes public, fiind implicate persoane cu atribuţii în sistemul judiciar, în care procesul administrării probelor este o sarcină dificilă, iar riscul obstrucţionării desfăşurării anchetei devine evident, în condiţiile în care inculpata este acuzată că ar fi determinat o persoană să declare mincinos şi, totodată, folosindu-se de profesia de avocat, a traficat o pretinsă influenţă asupra unui magistrat - impune menţinerea detenţiei provizorii a inculpatei şi ilustrează inoportunitatea liberării provizorii sub control judiciar a acesteia.
Dintr-o asemenea perspectivă, punerea în libertate, chiar cu instituirea unui control judiciar în sensul art. 1602 alin. (3), alin. (31) C. proc. pen., prezintă potenţialul risc de a zădărnici aflarea adevărului, în mod corespunzător, existând pericolul influenţării probatoriului pe care organul de urmărire penală îl strânge, conform art. 200 C. proc. pen.
Ca atare, a apreciat că în cauză se conturează necesitatea împiedicării inculpatei de a zădărnici aflarea adevărului ori de a influenţa într-un mod negativ strângerea completă a probelor de către organele de urmărire penală, iar susţinerea conform căreia probele ar fi fost adunate la dosarul cauzei, că nu s-ar mai impune audierea altor martori, iar lăsarea sa în libertate nu ar prejudicia în niciun fel finalizarea urmăririi penale, nu a putut fi reţinută de instanţă.
În acest sens, prima instanţă a avut în vedere că întregul material probator strâns până la acest moment procesual evidenţiază cu prisosinţă date cu privire la necesitatea împiedicării inculpatei de a afecta, în vreun mod, buna derulare în continuare a procedurilor judiciare, în condiţiile în care inculpata şi-a folosit experienţa profesională împotriva intereselor justiţiei.
A mai reţinut că deşi există în cauză elemente ce caracterizează persoana inculpatei care, luate în mod singular, i-ar putea fi favorabile - în condiţiile în care s-ar reţine că este o persoana titrată şi fără antecedente penale -, aceste elemente nu pot avea un rol covârşitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există indicii temeinice că le-ar fi săvârşit; or, din natura acestei infracţiuni rezultă că fapta prezintă un grad înalt de pericol social, concretizat în manoperele ilicite efectuate de inculpată pentru atingerea scopului, perioada de timp în care acestea s-au desfăşurat, abilitatea de a comite fapte caracterizate prin convingerea terţilor de bună-credinţă pentru a-şi atinge scopuri injuste, o anumită perseverenţă infracţională, ceea ce face ca pericolul concret pentru ordinea publică să-şi menţină caracterul de actualitate.
Pentru aceste considerente, prima instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpata N.M.C.
B. Împotriva acestei încheieri, inculpata a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu motivarea că, în calitate sa de avocat, nu ar putea zădărnici aflarea adevărului sau ar putea săvârşi alte infracţiuni, întrucât nu mai deţine această calitate, iar de la luarea măsurii arestului preventiv a avut o atitudine sinceră, recunoscând fapta de trafic de influenţă.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o alternativă la măsurile preventive, privative de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a considerat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei nu era oportună.
Se reţine că, în mod justificat, s-a motivat că pericolul concret pentru ordinea publică este potenţat şi de faptul că, pe lângă promisiunile de a interveni pe lângă magistratul cauzei, inculpata a încercat să confere o aparenţă de legalitate în cadrul procesului, formulând o cerere de probaţiune, constând în audierea unui martor mincinos, pe care l-a instruit ce să declare, ceea ce denotă abilităţile acesteia în manipularea procedurilor judiciare.
Se reţine, de asemenea că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea rezonabilă că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă potenţialul risc de a zădărnici aflarea adevărului, în mod corespunzător, existând pericolul influenţării probatoriului pe care organul de urmărire penală îl strânge, conform art. 200 C. proc. pen., material probator care evidenţiază cu prisosinţă date cu privire la necesitatea împiedicării inculpatei de a afecta, în vreun mod, buna derulare în continuare a procedurilor judiciare, în condiţiile în care aceasta şi-a folosit experienţa profesională împotriva intereselor justiţiei.
Pe de altă parte, faptele pentru care inculpata este cercetată şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplineşte condiţia oportunităţii, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituţie.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpată, contextul în care acestea au fost comise şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puţin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatei, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura probatoriului ce trebuie în continuare administrat pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.
La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar, circumstanţele personale ale inculpatei nu pot să fie prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpată nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare, în cauza concretă dedusă judecăţii, a normelor legale incidente în speţă, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Soluţia primei instanţe a avut în vedere şi necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absenţa privării de libertate a inculpatei, având în vedere natura infracţiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise, gravitatea acestora, complexitatea cauzei şi necesitatea desfăşurării în bune condiţii a urmăririi penale.
Aşadar, nu pot fi primite susţinerile apărării în sensul inexistenţei datelor privind un potenţial comportament negativ al inculpatei, ulterior liberării, în condiţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., inoportunitatea acordării liberării provizorii rezultând implicit din natura şi gravitatea faptelor - despre care există date ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de aceasta, condiţiile şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatei, impresia creată publicului în sensul funcţionării unei justiţii bazată pe relaţii magistrat - avocat, ce urmărea realizarea intereselor injuste ale justiţiabililor - şi care, în mod evident, presupune o reacţie fermă a organelor judiciare.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta - inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata N.M.C. împotriva Încheierii nr. 280/PI din 23 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă inculpata la plata sumei de 150 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3380/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 3349/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
