ICCJ. Decizia nr. 3802/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3802/2011
Dosar nr. 5415/108/2009
Şedinţa publică din 26 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 160 din 27 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 5415/108/2009, în baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul A.R., fiul lui R. şi R., născut la 8 august 1940 în localitatea Lupeni, judeţul Hunedoara, cetăţean român, studii medii, pensionar, căsătorit, 1 copil minor, domiciliat în Arad, str. L. jud. Arad, fără antecedente penale, la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 ani.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
A fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.T. şi a fost obligat inculpatul să plătească acesteia suma de 51000 euro sau contravaloarea în RON la data executării, cu dobânda legală, cu titlu de daune materiale.
A fost obligat inculpatul A.R. să predea părţii civile M.T., în calitate de administrator al SC M.P.C. SRL Arad, autoturismul marca Volkswagen cu utilizare multiplă, tip 7HC Transporter AXCKNXO, cu număr de identificare A şi număr de înmatriculare B.
Au fost respinse restul pretenţiilor părţii civile.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 900 RON titlu de cheltuieli judiciare şi s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în contul Baroului de avocaţi Arad a sumei de 200 RON prezentând onorariul avocatului din oficiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad nr. 181/P/2009 a fost trimis în judecată inculpatul A.R. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., constând în aceea că a indus-o în eroare pe partea vătămată M.T.V., prin promisiunea că-i va vinde un imobil, pe care nu avea intenţia de a-l vinde şi nici nu era proprietatea sa, imobil pentru care partea vătămată a plătit preţul de 52000 euro şi a cedat dreptul de folosinţă al unui autoturism VW Tranporter în valoare de aproximativ 29000 euro.
Inculpatul A.R., audiat la urmărirea penală şi în faza de cercetare judecătorească cu respectarea dreptului la apărare, în condiţiile art. 6 alin. (3), (4) şi (5), art. 70 şi 323 C. proc. pen., a arătat că a luat un împrumut de la partea vătămată, pe care l-a garantat cu imobilul său şi, ulterior, s-a încheiat un înscris prin care se obliga să vândă părţii vătămate imobilul, care era intabulat pe numele fiicei sale, aspect cunoscut de partea vătămată. A refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu partea vătămată, pentru că a fost înşelat de către aceasta, fiindu-i predat un autovehicul second-hand, cu o valoare mult mai mică decât cea cu privire la care s-au înţeles. A precizat inculpatul, că este în posesia unei procuri din partea fiicei sale pentru a perfecta actele de vânzare-cumpărare, dar nu doreşte să vândă imobilul pentru că a fost înşelat de partea vătămată.
Din ansamblul materialului probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, respectiv: plângere penală a părţii vătămate, Sentinţa penală nr. 421/2009 a Judecătoriei Arad, înscrisurile încheiate de părţi, declaraţiile părţii vătămate M.T., extras CF, acte autoturism, ziare cu anunţuri, acte privind reparaţiile autoturismului, acte privind creditele contractate de partea vătămată, acte privind achiziţionarea în leasing a autoturismului, declaraţiile martorilor M.A., L.S., D.M., M.F., declaraţiile inculpatului, cât şi în mod nemijlocit, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în faţa primei instanţe şi anume, - înscrisurile privind autoturismul, declaraţiile martorilor M.A., L.S., D.M., M.F., declaraţia inculpatului, referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
Inculpatul A.R. şi partea vătămată M.T. au fost vecini, locuind pe aceeaşi stradă din municipiul Arad, respectiv str. L.,. La începutul anului 2006, inculpatul i-a propus părţii vătămate să-i vândă imobilul în care locuia, compus din casă de locuit şi teren, lăsând impresia că este proprietarul acestuia, propunere acceptată de partea vătămată.
În data de 18 februarie 2006, cei doi au încheiat un înscris sub semnătură privată denumit „Convenţie" prin care au convenit asupra vânzării, respectiv cumpărării a două suprafeţe de teren intravilan cu casă situate în Arad, str. L. cu o suprafaţă de 2.430 mp, cu suma de 80000 euro. S-a menţionat în înscrisul respectiv că în prima fază, cumpărătorul va achita suma de 20000 euro şi un autovehicul marca Volkswagen Transporter T5 Kombi, model 2006, contravaloarea a 20000 euro, totalul de 40000 euro reprezentând contravaloarea terenului cu nr. top X, în suprafaţă de 1.080 mp. Modul de plată a diferenţei de 40000 euro urma să fie stabilit ulterior, această sumă reprezentând contravaloarea pentru cea de a doua parcelă de teren cu nr. top Y, în suprafaţă de 1.350 mp, cu casă. În acest context, după câteva zile, partea vătămată a predat inculpatului suma de 1500 euro, în prezenţa martorului M.F., soţul acesteia, fără a se încheia vreun înscris, predarea sumei fiind confirmată şi de inculpat.
Pentru a onora obligaţiile stabilite prin convenţia anterioară, partea vătămată a făcut demersuri şi, prin contractul din 17 martie 2006 a luat un credit de 22000 euro de la Banca Transilvania, credit garantat cu imobilul martorei M.A. Ulterior a achiziţionat un autoturism VW Tranporter 5 KRS, printr-un contract de leasing întocmit între Porsche Leasing România şi SC M.P.C. SRL Arad, societate aparţinând părţii vătămate.
După obţinerea împrumutului şi achiziţionarea autoturismului, partea vătămată a luat legătura cu inculpatul în vederea perfectării înscrisurilor autentice asupra imobilului. La acea dată, inculpatul a prezentat părţii vătămate un extras CF asupra imobilului din care rezultă că proprietar al acestuia era fiica inculpatului, numita A.D.L. Inculpatul a asigurat-o pe partea vătămată că el dispune de imobil, care doar formal este întabulat pe numele fiicei sale, cu motivarea că la data cumpărării imobilului el era încarcerat şi din acest motiv, actele s-au făcut pe numele fiicei sale, stabilită în Elveţia.
În aceste împrejurări partea vătămată a luat legătura cu martorul D.M., persoană cu cunoştinţe juridice şi, în prezenţa acestuia, şi a martorei Matei Aurica, părţile au încheiat la data de 24 martie 2006, un contract prin care inculpatul se obliga în mod ferm şi irevocabil sa obţină de la fiica sa o procură care să-i permită să încheie contractul de vânzare-cumpărare autentic asupra imobilului. S-a stabilit preţul la suma de 80000 euro, partea vătămata urmând să îi predea inculpatului autoturismul VW Transporter 5 Combi KRS în valoare de 29000 euro, cu titlu de plată parţială, precum şi suma de 6000 euro. În realitate, s-a predat suma de 4500 euro, diferenţa de 1500 euro fiind predată anterior. Pentru că imobilul în speţă era cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi avea interdicţia de înstrăinare pe termen de 10 ani, inculpatul s-a obligat să încheie cu partea vătămată o promisiune de vânzare-cumpărare. Partea vătămată a dat inculpatului o împuternicire privind folosinţa autoturismului predat la data de 19 iunie 2006.
La începutul lunii aprilie 2006, inculpatul a comunicat părţii vătămate că a fost plecat în Elveţia şi nu a putut obţine procura pentru înstrăinarea imobilului de la fiica sa, deoarece aceasta beneficiază de ajutor în ţara respectivă, pe care l-ar pierde dacă s-ar afla că are proprietăţi în România. Totodată, a dat asigurări părţii vătămate că fiica sa va veni în ţară cu ocazia sărbătorilor pascale şi va întocmi acea procură. Într-adevăr fiica inculpatului, A.D.L. a venit în ţară, dar nu a luat legătura cu partea vătămată. După plecarea acesteia în data de 15 aprilie 2006, inculpatul, în prezenţa martorei M.A., i-a spus părţii vătămate că este în posesia procurii, ocazie cu care aceasta i-a predat suma de 15000 euro, reprezentând plata parţială, fără a se încheia vreun înscris în acest sens. La data de 23 noiembrie 2006 inculpatul a întocmit o chitanţă prin care arată că a primit această sumă.
Ulterior, la insistenţele părţii vătămate de a încheia actul autentic, inculpatul a recunoscut că nu are procură de la fiica sa şi a condiţionat obţinerea acesteia de înmatricularea autoturismului părţii vătămate pe numele său. Pentru a da curs solicitării inculpatului, partea vătămată a achitat anticipat ratele de leasing şi a înmatriculat autoturismul pe numele societăţii al cărei administrator era, respectiv SC M.P.C. SRL Arad.
La data de 1 decembrie 2006, partea vătămată a predat inculpatului suma de 11500 euro, ocazie cu care s-a încheiat un înscris intitulat „chitanţă" prin care inculpatul se obliga ca în termen de 60 zile să intabuleze casa pe numele părţii vătămate şi să o elibereze.
În ziua de 20 decembrie 2006, partea vătămată a predat inculpatului suma de 8500 euro, iar la data de 8 aprilie 2007 i-a predat acestuia suma de 10000 euro, de fiecare dată încheindu-se înscrisuri sub semnătură privată. În ciuda acestor plăţi făcute de partea vătămată, inculpatul nu a obţinut procura şi a solicitat părţii vătămate înmatricularea autoturismului pe numele său. Partea vătămată a luat legătura telefonic cu fiica inculpatului şi a aflat că aceasta nu avea cunoştinţă despre vânzarea imobilului, deşi în ziarul „Vând şi cumpăr” din datele de 2 mai 2008 şi respectiv 9 mai 2008 inculpatul a dat anunţuri privind vânzarea imobilului din speţă.
La data de 27 august 2008, partea vătămată a predat inculpatului suma de 1000 euro pentru a se deplasa în Elveţia în vederea obţinerii procurii, conform celor afirmate de acesta, dar fără nici un rezultat.
În ziua de 18 decembrie 2008, partea vătămată a predat inculpatului talonul autoturismului, tăbliţele de înmatriculare, împuternicire şi poliţa de asigurare pentru a se deplasa în Elveţia, în vederea obţinerii procurii. La data de 9 ianuarie 2009, partea vătămată a dat inculpatului procură de administrare asupra autovehiculului, pentru a putea circula în ţară şi în străinătate.
La dosarul cauzei inculpatul a depus împuternicirea dată de fiica sa privind înstrăinarea imobilului din Arad, str. L. înscris datat 14 septembrie 2009. Deşi inculpatul în cursul judecării cauzei era în posesia împuternicirii care îi permitea să perfecteze cu partea vătămată actele autentice asupra imobilului, nu a dat curs acesteia, arătând, de altfel, în declaraţia dată că nu doreşte să facă acest lucru pentru că se consideră înşelat.
Partea vătămată a predat inculpatului, în total, suma de 51000 euro şi autoturismul VW Transporter în valoare de 29000 euro.
Tribunalul a reţinut că infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. presupune sub aspectul laturii obiective o acţiune de inducere în eroare care poate fi săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase. Prin aceasta i se creează subiectului pasiv o falsă reprezentare a realităţii, prin mijloace care pot fi extrem de variate. Art. 215 alin. (3) C. pen. incriminează o formă specială a infracţiunii de înşelăciune, comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Pentru existenţa acestei forme speciale a infracţiunii este necesară săvârşirea unei acţiuni de inducere sau menţinere în eroare. Determinarea acţiunii de inducere în eroare trebuie să se realizeze în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte.
În raport de aceste consideraţii teoretice, s-a constatat că fapta inculpatului A.R., care a indus-o în eroare pe partea vătămată M.T. atât în momentul încheierii „convenţiei" de vânzare-cumpărare a imobilului, cât şi ulterior, menţinând-o în eroare cu privire la calitatea sa de proprietar al imobilului şi la intenţia de a obţine procura de la fiica sa şi de a vinde în final bunul, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
Susţinerile inculpatului privind refuzul său de a încheia contractul autentic motivat de faptul că a fost înşelat de partea vătămată, dovedesc reaua-credinţă a acestuia şi intenţia de a înşela partea vătămată, deoarece, deşi a intrat în posesia sumei de bani pretinse şi a autoturismului, nu a făcut niciun demers în vederea obţinerii împuternicirii de la fiica sa, mai mult a intenţionat să vândă imobilul altor persoane. Ulterior, după ce a primit acea împuternicire, nu a luat legătura cu partea vătămată pentru a finaliza în mod legal tranzacţia.
Neasumarea răspunderii pentru cele săvârşite a constituit constanta atitudinii inculpatului pe tot parcursul procesului penal, susţinerile sale, lipsite de dovezi şi sinceritate, fiind înlăturate de instanţă ca fiind nu numai „pro causa”, dar şi neverosimile.
Cu privire la individualizarea pedepsei, instanţa a reţinut faptul că, fiind o măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte persoana inculpatului. Pe de altă parte, pedeapsa trebuie să fie individualizată în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare. Operaţiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei şi autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.
În privinţa inculpatului, s-a reţinut că este cunoscut cu antecedente penale, pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare, la data comiterii faptei avea vârsta de 66 de ani, este pensionar, este căsătorit şi are un copil minor în întreţinere. Instanţa a reţinut şi atitudinea acestui inculpat în faţa organelor judiciare, în raport de dispoziţiile legale în vigoare, acesta neputând fi obligat să furnizeze probe sau să-şi recunoască vinovăţia într-un moment procesual în care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
De asemenea, s-a remarcat şi prezenţa inculpatului la judecată, prezenţă care a dovedit interesul pe care acesta îl manifestă faţă de situaţia sa şi conştientizarea riscului pe care îl presupune aplicarea unei eventuale sancţiuni.
În cauză a fost întocmit un referat de evaluare privind pe inculpatul A.R., iar consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad a concluzionat că perspectivele acestuia de reintegrare socială sunt în strânsă dependenţă şi într-un raport direct de intercondiţionare numai cu capacitatea sa de autodeterminare în sensul menţinerii în afara zonei infracţionalităţii.
Toate aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de fond ca fiind circumstanţe atenuante conform art. 74 alin. (2) C. pen.
În limitele legale ale pedepselor, prima instanţă l-a condamnat pe inculpatul A.R. la 4 ani închisoare în baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., iar în baza art. 65 C. pen., i-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 ani.
Ca o consecinţă a condamnării, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege. Instanţa de fond, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi având în vedere jurisprudenţa în materie, respectiv Hotărârea din 30 martie 2004 - „Hirst versus Marea Britanie" - nu a interzis inculpatului dreptul de a alege, reţinând că faţă de natura infracţiunii care a atras pedeapsa accesorie nu se impune interzicerea acestui drept, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.
Instanţa de fond a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei astfel cum este definit de art. 52 C. pen. va putea fi atins în cazul inculpatului A.R. prin executarea în regim de detenţie a pedepsei aplicate.
În ce priveşte latura civilă a cauzei s-a reţinut că partea vătămată M.T. s-a constituit parte civilă cu suma de 594.971 RON, din care suma de 494.971 RON reprezintă echivalentul a 115109 euro, la un curs de 4,3 RON/l euro cu titlu de despăgubiri materiale, iar suma de 100.000 RON reprezintă daune morale.
În motivarea cererii partea civilă a arătat că suma pretinsă reprezintă suma achitată inculpatului cu titlu de preţ al imobilului, plus dobânzile şi comisioanele achitate la băncile de la care aceasta a contractat creditul.
Daunele morale solicitate au fost motivate de suferinţele psihice cauzate de paguba produsă de inculpat prin comiterea infracţiunii.
Analizând probele de la dosar, prima instanţă a constatat că partea vătămată/parte civilă M.T. a achitat inculpatului suma de 51000 euro şi a predat acestuia spre folosinţă autoturismul marca VW Transporter cu număr de înmatriculare B, prejudiciu care a fost pe deplin dovedit.
Potrivit art. 1195 C. civ., oricine face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească, şi cum la dosar nu există nicio probă privind sumele plătite de partea civilă cu titlu de dobânzi şi comisioane în urma contractării creditului, solicitate în prezenta cauză, instanţa de fond a respins pretenţiile formulate cu acest titlu.
Referitor la daunele morale solicitate, s-a apreciat că partea vătămată a avut o stare de disconfort psihic în urma activităţii infracţionale a inculpatului, însă aceasta nu justifică acordarea de daune morale, motiv pentru care pretenţiile formulate în acest sens au fost respinse.
În consecinţă, tribunalul, în baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.T. şi l-a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 51000 euro sau contravaloarea în lei la data executării, cu dobânda legală, conform Ordonanţei nr. 9/2000, cu titlu de daune materiale.
În baza art. 348 C. proc. pen., instanţa de fond l-a obligat pe inculpatul A.R. să predea părţii civile M.T., în calitate de administrator al SC M.P.C. SRL Arad, autoturismul marca Volkswagen cu utilizare multiplă, tip 7HC Transporter AXCKNXO, cu număr de identificare A, şi număr de înmatriculare B şi a respins restul pretenţiilor părţii civile.
Împotriva acestei Sentinţe penale au declarat apel partea civilă M.T. şi inculpatul A.R.
În motivele de apel formulate de către partea civilă s-a arătat că se impune înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului şi aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege. A fost criticată aplicarea de către prima instanţă a circumstanţelor atenuante raportat la atitudinea inculpatului ulterior comiterii infracţiunii, acesta neavând niciun regret faţă de fapta comisă, nu a încercat să repare prejudiciul cauzat, iar în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei s-a solicitat obligarea inculpatului la plata despăgubirilor materiale într-un cuantum total de 104924 euro şi la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 RON. S-a mai arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare dobânzile şi comisioanele aferente creditelor, diferenţa dintre preţul total plus dobânzile şi asigurările achitate pentru autoturism şi valoarea actuală a autoturismului. Partea civilă a mai solicitat şi luarea măsurii asigurătorii a sechestrului cu inscripţie ipotecară asupra imobilului inculpatului situat în comuna Brazii, judeţul Arad, înscris în CF Brazii, nr. top. Z, compus din intravilan cu casă.
În motivele de apel formulate de către inculpat s-a arătat că acesta s-a obligat faţă de partea vătămată să facă demersurile necesare pe lângă fiica sa, A.D.L., pentru a fi împuternicit să poată perfecta vânzarea imobilului în care acesta locuia, s-a invocat lipsa manoperelor dolosive, precum şi eroarea în care s-ar fi aflat partea vătămată. Cu privire la latura civilă a cauzei s-a arătat că maşina Volkswagen Transporter a fost fabricată în anul 2000 şi nu în anul 2006, şi din acest motiv inculpatul a refuzat să ducă până la capăt obligaţiile asumate, iar prejudiciul suferit de partea vătămată nu este de 29000 euro, ci eventual are o valoare care să echivaleze cu lipsa de folosinţă a automobilului. A fost contestată şi încadrarea juridică a faptei, apreciindu-se că nu se impune reţinerea agravantei prevăzute de art. 215 alin. (5) C. pen., context în care urmărirea penală şi judecata în primă instanţă s-a făcut de către organe de urmărire penală respectiv instanţă de judecată necompetente material, subzistând nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 72/A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală - a admis apelurile formulate de inculpat şi partea civilă, a desfiinţat în parte sentinţa atacată în ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei şi despăgubirile materiale şi rejudecând, în temeiul art. 861 C. pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A.R., iar în temeiul art. 862 C. pen. a stabilit termen de încercare de 7 ani, pe durata căruia s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 163 şi urm. C. proc. pen., s-a respins cererea formulată de partea civilă M.T. de luare a măsurii asigurătorii a sechestrului cu inscripţie ipotecară.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi art. 999 C. civ., s-au majorat despăgubirile civile ce vor fi achitate de inculpat către partea civilă cu suma de 16200 euro, reprezentând diferenţa de valoare a autoutilitarei.
Neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei atacate, instanţa de apel a menţinut în rest dispoziţiile acesteia.
Analizând întregul material probator existent în cauză, instanţa de prim control judiciar a constatat că tribunalul a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, dar şi vinovăţia inculpatului A.R. în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., constând în aceea că a indus-o în eroare pe partea vătămată M.T. prin promisiunea că-i va vinde un imobil pe care nu avea intenţia de a-l vinde şi nici nu era proprietatea sa (ci a fiicei sale A.D.L.), fapt pentru care partea vătămată a plătit suma de 51000 euro şi a cedat dreptul de folosinţă al unui autoturism marca Volkswagen Transporter având o valoare iniţială de aproximativ 29000 euro.
Pe parcursul procesului penal inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii descrisă în rechizitoriu, arătând că la rândul său a fost înşelat de către partea vătămată, care a cunoscut că imobilul este intabulat pe numele fiicei sale şi că doar a luat un împrumut de la partea vătămată, pe care l-a garantat cu imobilul său, iar autovehiculul predat este unul second-hand cu o valoare mult mai mică decât cea cu privire la care cei doi s-au înţeles.
Din ansamblul probator existent în cauză au rezultat starea de fapt descrisă în actul de sesizare a instanţei, dar şi elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în forma calificată, cu consecinţe deosebit de grave, deoarece prejudiciul creat prin fapta socialmente periculoasă a inculpatului depăşeşte valoarea de 200.000 RON, astfel că încadrarea juridică a faptei s-a făcut conform dispoziţiilor art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
Susţinerile inculpatului cu privire la inexistenţa infracţiunii, în sensul că nu ar exista nicio manoperă dolosivă din partea sa, şi de a reduce întreaga situaţie la existenţa unei obligaţii a inculpatului faţă de debitoare, aceea de a depune unele diligenţe în vederea obţinerii unei procuri care să-i permită apoi încheierea unei convenţii de vânzare-cumpărare a imobilului, s-a apreciat că nu pot fi luate în considerare. Instanţa de fond analizând în ansamblu întregul comportament al inculpatului pe parcursul timpului a concluzionat în sensul că este evident că acesta a încercat menţinerea în eroare a părţii civile, astfel că nu se poate vorbi de o nevinovăţie a sa.
Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei s-a reţinut că au fost avute în vedere de către instanţa de fond criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social al infracţiunii, prejudiciul creat prin fapta inculpatului, dar şi circumstanţele personale ale acestuia, care a mai avut contacte cu legea penală, dar nu este recidivist deoarece pentru condamnările anterioare s-a împlinit termenul de reabilitare, vârsta acestuia, 66 ani la data comiterii faptei, dar şi lipsa de sinceritate manifestată pe parcursul procesului penal, apreciindu-se că pedeapsa de 4 ani închisoare apare ca una echilibrată şi corect dozată, în situaţia reţinerii în favoarea inculpatului a unor circumstanţe atenuante facultative, motivat de prezenţa acestuia la termenele de judecată, interesul cu privire la mersul judecăţii şi soluţia care urma să fie adoptată, conştientizând riscul pe care îl presupune aplicarea unei sancţiuni penale.
Partea civilă a criticat reţinerea circumstanţelor atenuante facultative în favoarea inculpatului, solicitând înlăturarea acestora şi aplicarea unei pedepse mult superioare celei stabilite de către prima instanţă, însă Curtea a apreciat că pedeapsa de 4 ani închisoare este suficientă pentru reeducarea inculpatului, care este foarte bolnav (fapt dovedit prin înscrisuri medicale) şi are o vârstă înaintată, astfel că pentru menţinerea sancţiunii în cuantumul stabilit de tribunal trebuie reţinute circumstanţele atenuante facultative.
Instanţa de apel a apreciat însă că se impune modificarea modalităţii de executare a pedepsei, deoarece sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 C. pen., în sensul că pedeapsa aplicată în cauză este de 4 ani închisoare, a intervenit reabilitarea pentru faptele săvârşite anterior, reeducarea inculpatului poate surveni şi fără ca acesta să execute efectiv pedeapsa, astfel că a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, stabilind un termen de încercare de 7 ani, pe durata căruia inculpatul urmează să se supună măsurilor de supraveghere obligatorii prevăzute de art. 862 C. pen.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998, 999 C. civ., fiind dovedite în speţă, fapta cauzatoare de prejudiciu a inculpatului, cea de inducere în eroare a părţii civile, existenţa unui prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul suferit de către partea civilă, ceea ce impune repararea acestuia conform principiului reparării integrale a pagubei.
Pe parcursul procesului penal s-a dovedit că partea civilă M.T. a achitat în numerar inculpatului suma de 51000 euro, inculpatul necontestând primirea acestei sume, însă a calificat-o ca fiind un împrumut, fapt ireal, astfel că instanţa de fond în mod judicios a dispus restituirea de către inculpat a sumei de 51000 euro sau contravaloarea în RON la data executării, cu dobânda legală, această sumă reprezentând daune materiale.
Din probele dosarului a mai rezultat că partea civilă M.T. a predat spre folosinţă inculpatului autovehiculul marca Volkswagen Transporter cu număr de înmatriculare B, partea civilă susţinând că acest autovehicul este fabricat în anul 2006, aspect contestat de către inculpat, care susţine că anul de fabricaţie este 2000.
Pentru lămurirea celor susţinute de către inculpat în legătură cu aspectul menţionat mai sus, precum şi pentru determinarea exactă a valorii autovehiculului atât la data cumpărării, cât şi la ora actuală, s-a procedat la efectuarea unei expertize tehnice auto judiciare de către expertul ing. V.V., în care s-a concluzionat că anul de fabricaţie al autovehiculului este 2006, că valoarea acestuia la data cumpărării a fost de 29000 euro, în această valoare intrând şi taxele de asigurare CASCO, iar prejudiciul constând în diferenţa dintre costul real al autovehiculului la data cumpărării şi valoarea de piaţă a autovehiculului la data expertizării este de 16200 euro, această evaluare realizându-se atât prin metoda abordării prin cost, cât şi prin metoda abordării prin comparaţie.
Pe baza întregului material probator existent în cauză, instanţa de apel a concluzionat că pentru acoperirea prejudiciului creat, se impune atât restituirea autovehiculului în cauză, autovehicul care a fost exploatat, exclusiv, de către inculpat, care a parcurs un număr de 86414 km, cât şi obligarea inculpatului să achite şi diferenţa dintre costul real al autovehiculului la data cumpărării şi valoarea de piaţă a autovehiculului la data expertizării.
În consecinţă, instanţa de apel a majorat despăgubirile civile ce vor fi achitate de către inculpat către partea civilă cu suma de 16200 euro, reprezentând diferenţa de valoare a autoutilitarei între momentul cumpărării şi momentul actual al expertizării acesteia.
Cu privire la celelalte prejudicii invocate de către partea civilă, instanţa de apel a respins solicitarea acesteia de a fi achitate şi alte costuri, cum ar fi dobânzi, comisioane cu privire la creditul obţinut în vederea efectuării plăţilor, cu motivarea că a avut în vedere prejudiciul efectiv creat prin fapta socialmente periculoasă a inculpatului, acesta neputând fi obligat şi la plata altor sume decât cele predate acestuia efectiv (suma de 51000 euro), precum şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului legat de predarea autoutilitarei marca Volkswagen Transporter.
Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa de apel a apreciat că nu se impune acordarea vreunei sume cu acest titlu părţii civile, având în vedere că nu a fost dovedit un prejudiciu cu caracter moral, cu atât mai mult cu cât nici partea civilă nu a dovedit suficientă atenţie la încheierea înţelegerii dintre ea şi inculpat şi nu a depus suficiente diligenţe pentru a evita o asemenea situaţie (exemplu: consultarea unui specialist în domeniu, notar, avocat, pentru a încheia în cunoştinţă de cauză o convenţie sinalagmatică care a implicat şi predarea de către partea civilă a unor valori ridicate reprezentând bani şi un bun valoros).
Referitor la solicitarea părţii civile de a se institui măsura asiguratorie a sechestrului cu inscripţie ipotecară pe imobilul situat în comuna Brazii, jud. Arad, înscris în CF Brazii, nr. top. Z, compus din intravilan cu casă, instanţa de apel a apreciat că nu se impune luarea acestei măsuri, deoarece din extrasul de carte funciară anexat rezultă că bunul amintit este un bun comun al inculpatului dobândit împreună cu soţia sa, A.H.V., aceasta din urmă neavând niciun raport juridic cu partea civilă, motiv pentru care s-a respins cererea formulată în cauză.
Împotriva deciziei a declarat recurs partea civilă M.T.V., recurs pe care nu l-a motivat în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuia depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum cer dispoziţiile art. 38510 alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, deşi legal citată, partea civilă nu s-a prezentat la instanţă pentru a susţine oral motivele de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei recurate.
Examinând din oficiu hotărârea atacată, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alineatul ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au reţinut corect, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, situaţia de fapt şi vinovăţia intimatului inculpat A.R. în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. şi care constă în aceea că a indus-o şi a menţinut-o în eroare pe recurenta parte civilă M.T.V. prin promisiunea că-i va vinde un imobil pe care, în realitate nu avea intenţia de a-l vinde, şi care nici nu era proprietatea sa (ci a fiicei sale A.D.L.), imobil pentru care partea civilă i-a achitat inculpatului suma de 51000 euro şi i-a cedat dreptul de folosinţă al unui autoturism marca Volkswagen Transporter având o valoare iniţială de aproximativ 29000 euro.
În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de prim control judiciar a aplicat prevederile art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în raport de vârsta înaintată a inculpatului, afecţiunile de care suferea, dovedite cu înscrisurile medicale depuse la dosar, prezenţa la toate termenele de judecată şi interesul faţă de soluţia ce urma să fie pronunţată, conştientizând riscul pe care îl presupune condamnarea sa la o pedeapsă.
Referitor la latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că prin majorarea despăgubirilor civile acordate părţii civile de către instanţa de fond, cu suma de 16200 euro, şi care reprezintă diferenţa de valoare a autoutilitarei pe care aceasta din urmă a predat-o intimatului inculpat, instanţa de prim control judiciar a realizat o justă şi integrală reparare a prejudiciului cauzat recurentei părţi civile urmare activităţii infracţionale desfăşurată de inculpat. De altfel, prin cererea transmisă prin fax la data de 12 septembrie 2011, recurenta parte civilă a arătat că este de acord cu soluţia pronunţată de instanţa de apel în latura civilă a cauzei.
În raport de susţinerea recurentei părţi civile în sensul că inculpatul A.R. a decedat, s-au solicitat relaţii de la Primăria municipiului Arad, Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor, Serviciul Stare Civilă, care prin adeverinţa nr. din 9 septembrie 2011 a comunicat că decesul numitului A.R., survenit la data de 29 aprilie 2011, a fost înregistrat în actul din 30 aprilie 2011.
De asemenea, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) C. proc. pen., s-au solicitat relaţii de la Primăria municipiului Arad în legătură cu moştenitorii intimatului inculpat decedat pentru a se dispune introducerea acestora în cauză, răspunsul fiind în sensul că numita G.L.A. care a declarat decesul inculpatului nu a indicat niciun moştenitor prezumtiv şi că inculpatul nu figurează în evidenţele primăriei cu bunuri imobile.
În absenţa recursului procurorului, Înalta Curte constată că în recursul declarat de partea civilă nu se poate dispune o soluţie de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpatului în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii decesului acestuia, pentru că în caz contrar s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 372 C. proc. pen., care reglementează principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
În consecinţă, reţinând că Decizia atacată este legală şi temeinică, recursul declarat de partea civilă M.T.V. se va respinge ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A.R. se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă M.T.V. împotriva Deciziei penale nr. 72/A din 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat A.R.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 26 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3792/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 392/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
