ICCJ. Decizia nr. 4321/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4321/2011
Dosar nr. 872/39/2010
Şedinţa publică din 19 decembrie 2011
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 284/2009 a Tribunalului Suceava, a fost condamnat inculpatul H.P. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
I-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
A fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 07 aprilie 2009 la zi.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 941,60 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou" Suceava.
A mai fost obligat inculpatului şi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 4.500 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că inculpatul H.P., la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenţie, a exercitat acte de violenţă, de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., violenţe care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009.
Vinovăţia acestuia, în opinia instanţei de fond, a rezultat din probele administrate (declaraţii martori, raport de expertiză medico-legală, proces-verbal de cercetare la faţa locului).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul H.P.
Prin Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul inculpatului H.P. împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava, s-a dedus în continuare arestarea preventivă a inculpatului şi a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a realizat o justă interpretare şi apreciere a probelor, stabilind în mod corect situaţia de fapt şi de drept, fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 174 alin. (1) - 175 lit. i) C. pen.
Au fost audiaţi martorii D.I.P., C.C., B.A.V., C.M., C.T.D., C.T., O.V., M.G. şi de asemenea a fost admisă proba privind efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală care să stabilească cauza decesului, obiectul cu care s-ar fi putut produce şi dacă traumatismele au fost produse de o singură persoană sau mai multe persoane.
După administrarea probatoriului instanţa a stabilit în mod indubitabil că inculpatul este autorul faptei care a avut drept rezultat decesul victimei C.G.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a apreciat că inculpatul a acţionat cu intenţie şi nu a scăpat, din greşeală, toporul în cazul victimei, încadrarea corectă dată faptei fiind cea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen.
Instanţa de prim-control judiciar a considerat că pedeapsa aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul H.P., criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, art. 3858 pct. 17 şi art. 3858 pct. 14 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 3187 din 16 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de inculpatul H.P., s-a casat în totalitate Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava şi s-a trimis cauza spre rejudecare, cu menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.
Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei probe esenţiale, suplimentul la expertiza medico-legală efectuat în apel, urmând ca în rejudecare instanţa de prim control judiciar să verifice apărările inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, să clarifice toate contradicţiile existente între probatoriul administrat şi să arate motivat care sunt probele pe care se fundamentează hotărârea şi care au fost înlăturate.
Reînvestită cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul H.P., Curtea de Apel Suceava a dispus reaudierea tuturor martorilor din lucrări audiaţi în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească, în faţa instanţei de fond şi apel în primul ciclu procesual.
Prin Decizia penală 47 din 20 mai 2011 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul H.P. aflat în Penitenciarul Botoşani, împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava.
În temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 4 noiembrie 2009 la zi.
În temeiul art. 383 alin. (11) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
A obligat apelantul inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că situaţia de fapt şi încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de fond sunt corect reţinute, vinovăţia inculpatului rezultând din probele administrate.
S-a reţinut că după deplasarea victimei în intersecţie pe strada Bălţii prin acel loc nu a mai trecut nicio persoană, singura persoană care la scurt timp a urmat victima a fost inculpatul H.P. S-a considerat că declaraţia martorei B.M. care a relatat că pe strada Bălţii s-a deplasat înaintea inculpatului grupul de tineri de etnie romă format din D.I.P., B.A.V. şi C.C., nu se coroborează cu alte probe. Cei trei tineri în momentul în care au descoperit partea vătămată au arătat că inculpatul H.P. era în preajma acesteia, înarmat cu un topor.
Apărarea inculpatului în sensul existenţei unei agresiuni îndreptate împotriva sa şi a victimei de către persoane necunoscute nu a fost confirmată de probatoriul administrat.
În susţinerea vinovăţiei inculpatului a fost considerată relevantă şi declaraţia martorului C.T. care a relatat că într-o primă discuţie cu inculpatul acesta a recunoscut că a lovit victima, precum şi actele medico-legale.
Având în vedere concluziile raportului medico-legal a fost exclusă posibilitatea reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs inculpatul H.P., criticând-o prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171, 172 şi 18 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei atacate, întrucât instanţa nu a respectat Decizia de casare nr. 3187 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că a reaudiat martorii, făcând aprecieri doar asupra neconcordanţelor existente în declaraţiile acestora, dar fără a lămuri situaţia de fapt. Nu a analizat punctul 2 al casării care se referea la analiza suplimentului de expertiză şi nu a audiat martorul C.T. şi nici contradicţiile existente în raportul întocmit de acesta.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul inculpatului H.P. prin prisma cazurilor de casare invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat pentru următoarele considerente:
Din analiza conţinutului hotărârii atacate rezultă că susţinerile inculpatului H.P. referitoare la nerespectarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, sunt reale. Instanţa de prim control judiciar nu a analizat şi nici nu a administrat toate probele care erau necesare pentru lămurirea cauzei, în vederea aflării adevărului şi respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie.
Astfel, instanţa nu valorifică declaraţiile martorilor în sensul de a le reţine pe cele care corespund adevărului şi a le înlătura motivat pe cele care nu se coroborează cu celelalte probe, nu lămureşte contradicţiile existente în declaraţiile martorilor, omiţând să efectueze confruntarea între martori, ci se limitează în a constata că neconcordanţele s-ar datora modului diferit de percepere şi relatare a informaţiilor, a timpului relativ mare scurs de la data producerii evenimentelor până la reaudiere sau a gradului de instrucţie a martorilor, cât şi a atitudinii obiective de neincriminare pe care au adoptat-o acesta.
Instanţa de apel deşi îşi întemeiază hotărârea de condamnare a inculpatului pe declaraţia martorului C.T. a omis să-l audieze, deşi depoziţia acestuia era relevantă, întrucât a fost cel care a consemnat în raportul întocmit în calitate de organ de poliţie că inculpatul H.P. a recunoscut că el ar fi fost cel care a lovit victima.
Audierea acestui martor se impune pentru a se lămuri dacă într-adevăr acest fapt corespunde adevărului, întrucât inculpatul a învederat că la data de 7 aprilie 2009, când se susţine că a avut discuţia cu martorul, inculpatul nu se afla la cercetarea la faţa locului, ci era reţinut (ora 1600); s-a mai consemnat în raport, în mod contradictoriu cu probele existente, că partea vătămată era decedată la 8 aprilie 2009, deşi decedase la 09 aprilie 2009 orele 2100, fapt ce creează îndoieli cu privire la corectitudinea celor consemnate în raport de către martorul C.T.
De asemenea, instanţa omite să se pronunţe pe declaraţiile martorilor (B.M., Ţ.D.) care în opinia inculpatului se coroborează cu răspunsul comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale pct. 5 şi astfel nu analizează argumentat şi apărarea inculpatului privind posibilitatea decesului victimei ca urmare a căderii accidentale.
Astfel martora Ţ.D. a arătat „am văzut inculpatul şi partea vătămată venind împreună şi ţinându-se unul de altul. Înainte de a se despărţi inculpatul de victimă aceasta a căzut jos, lovindu-se cu capul de asfalt în partea laterală", iar răspunsul comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale la punctul 5 menţionează „că leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin lovire activă cu obiect contondent, fără a putea preciza natura acestuia, nefiind exclusă producerea lor prin cădere cu impact cranian cu neregularităţile solului".
De asemenea, o serie de contradicţii existente în declaraţiile martorilor referitoare la prezenţa şi a altor persoane în preajma victimei, precum şi a momentului în care acestea s-au deplasat către zona în care a fost găsită victima nu au fost lămurite de instanţa de apel, deşi aceasta o putea face printr-o confruntare a martorilor.
Martorul C.M.S. arată „una dintre persoanele de etnie romă al cărui nume nu-l cunosc, în momentul când inculpatul s-a îndreptat la vale a rupt un leaţ din gard şi s-a dus spre Lipoveni. Inculpatul a „trecut primul spre stradă cu toporul spre Lipoveni, după care a fost urmat de cele trei persoane de etnie romă."
Martorul I.D. recunoaşte că a rupt împreună cu prietenii săi leaţuri de gard, dar nu mai precizează dacă a plecat spre Lipoveni după ce şi inculpatul a plecat.
Martorul C.C. nu-şi mai aminteşte ceea ce s-a întâmplat în prima parte (dacă l-a văzut pe inculpat cu un topor, dacă el şi prietenii săi au rupt leaţuri dintr-un gard) a incidentului, însă face precizări clare cu privire la momentul în care a fost găsită victima, fapt ce naşte unele îndoieli cu privire la sinceritatea sa, instanţa de apel neinsistând asupra lămuririi acestor aspecte.
Martora B.M.R. afirmă faptul că una din persoanele de etnie romă a rupt un leaţ din gard şi s-a dus spre Lipoveni înaintea inculpatului. A auzit o bufnitură şi s-a îndreptat spre acel loc. În timp ce se deplasau în direcţia zgomotului s-au întâlnit cu I., care le-a povestit despre victimă. Or instanţa nu a analizat aceste aspecte: ce căuta I. singur în acea zonă, de ce au fost rupte leaţurile din gard; când au plecat cei trei romi spre Lipoveni - înaintea inculpatului sau după.
În concluzie, faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că se impune readministrarea unor probe care să lămurească cauza sub toate aspectele, pentru a fi cunoscute împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop în care s-a săvârşit fapta, împrejurările care influenţează asupra gradului şi caracterului răspunderii, fie în defavoarea, fie în favoarea inculpatului, aspecte asupra cărora instanţa de apel nu s-a aplecat, astfel încât vinovăţia inculpatului să rezulte cu certitudine din probele care au fost analizate sub toate aspectele.
Or, probele administrate până la acest moment prezintă o serie de contradicţii care trebuie lămurite, instanţa de judecată având obligaţia legală de a afla adevărul pe baza probelor în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfăşurarea unei activităţi probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităţilor judiciare este examinat în raport cu această obligaţie, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ şi ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.
În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., în vederea verificării şi clarificării tuturor contradicţiilor existente în probatoriul administrat. În acest sens va dispune:
- audierea martorului C.T., eventual confruntarea acestuia cu inculpatul H.P.
- reaudierea martorilor B.M., C.M.S., C.C. şi I.D.P. şi confruntarea lor şi se va insista asupra lămuririi contradicţiilor învederate mai sus, instanţa urmând să dea dovadă de rol activ şi în ceea ce priveşte audierea martorului C.C., insistând ca acesta să relateze în mod obiectiv şi aspectele în care este implicat el şi prietenii săi. Raportarea conţinutului declaraţiilor martorilor astfel audiaţi la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuată în cauză şi aprecierea instanţei cu privire la necesitatea efectuării unei noi expertize medico-legale în cazul în care s-ar ivi contradicţii evidente care nu ar putea fi lămurite în alt mod. De asemenea instanţa de fond va insista cu ocazia audierii martorilor, asupra lămuririi relaţiei dintre aceştia (va ţine seama de eventualul subiectivism al unora dintre aceştia).
Constatând că este necesară administrarea de probe, celelalte motive de recurs invocate de către inculpat vor fi avute în vedere şi analizate în concret de către instanţa de rejudecare.
Este adevărat că soluţia de trimitere spre rejudecare tinde să înfrângă principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil, garanţie de natură procedurală dar, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., în ipoteza în care instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aceasta constată că e necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. Această soluţie respectă şi dreptul inculpatului la un proces echitabil prin posibilitatea unei cenzuri ulterioare a hotărârii ce va fi pronunţată prin luarea în considerare şi a probelor ce urmează a fi administrate potrivit prezentei decizii.
Cu privire la starea de arest preventiv a inculpatului H.P., Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv se face ţinându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracţiunii presupusă a fi săvârşită de inculpat (art. 175 C. pen.).
În raport de gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul inculpat (Kusyk contra Polonia), de participarea acestuia la presupusa săvârşire a infracţiunii, aşa cum rezultă cu deosebire din probele administrate şi de necesitatea unei prevenţii generale, Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, aşa încât se impune menţinerea acestei măsuri (Hesse contra Austria).
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franţei).
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de fapte care pun în pericol viaţa.
Într-o societate democratică drepturile oricărei persoane la viaţă sunt valori fundamentale care trebuie protejate.
Neluarea sau nemenţinerea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţe incompatibile cu principiul unei societăţi democratice.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât în aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a prevederii din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Allenet de Ribemont vs. Franţa).
În cauză, raportat la natura cauzei, complexitatea acesteia, termenul rezonabil nu a fost depăşit.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea sa de libertate în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Aşa fiind, detenţia provizorie este licită, fiind respectate atât exigenţele cerute de legea internă cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar existenţa unei hotărâri de condamnare care chiar dacă nu are caracter definitiv este de natură să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului (Wemhoff contra Germaniei).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul H.P. împotriva Deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest preventiv a inculpatului H.P.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 decembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4313/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4324/2011. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
