ICCJ. Decizia nr. 4364/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4364/2011
Dosar nr. 10100/1/2011
Şedinţa publică din 28 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin Încheierea din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 2024/85/2010, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului R.O. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 22 septembrie 2009 emis de Tribunalul Arad, în dosarul nr. 4919/108/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului R.O. se situează pe coordonatele legalităţii, iar menţinerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul R.O. solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi a fost depăşit termenul unei detenţii rezonabile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului R.O. se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. GS^ C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care au fost arestaţi şi ulterior trimişi în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora este acuzat recurentul inculpat (omor deosebit de grav şi lipsire ilegală de libertate, fapte prev. de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 189 alin. (2) din C. pen. sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă.
Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care acesta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul R.O.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.O. împotriva Încheierii din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2024/85/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 decembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4363/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4365/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
