ICCJ. Decizia nr. 559/2011. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierenr. 559/2011
Dosar nr. 2957/1/2011
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Deliberând asupra conflictului de competenţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
1.Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin încheierea din 22 martie 2011 a admis excepţia de necompetentă teritorială formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei vizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.T. în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 martie 2011 T.T. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, aflându-se în stare de arest în baza Mandatului de arestare preventivă nr. 122/UP din 22 februarie 2011 emis de Curtea de Apel Bucureşti, în Arestul D.G.P.M.B. al Secţiei 4 Poliţie.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că cererea este admisibilă în principiu, fiind cercetat pentru infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru care legea prevede pedepse mai mici de 18 ani închisoare.
Inculpatul a mai arătat că cererea sa este întemeiată, neexistând niciun caz de neacordare a liberării provizorii sub control judiciar, prev. de art. 1602 C. pen.
La termenul din 21 martie 2011, reprezentantul parchetului a ridicat excepţia lipsei competenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere disp. art. 1606 alin. (4) C. proc. pen.
Verificând competenţa materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat că cererea inculpatului, conform art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., trebuia rezolvată de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, respectiv Curtea de Apel a cărei competenţă după teritoriu este determinată de lit. a)-d) de la art. 30 C. proc. pen.
Văzând că niciuna dintre situaţiile prev. la art. 30 alin. (1) C. proc. pen. nu este incidentă, s-a constatat că această instanţă nu va judeca în fond cauza, motiv pentru care nu are competenţă să judece nici cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
S-a motivat că apărările formulate de inculpat, prin apărător, respectiv consecvenţa şi celeritatea nu primează faţă de dispoziţiile legale, având în vedere că, pentru emiterea mandatului de arestare preventivă şi prelungirea arestării, dispoziţiile legale sunt alternative.
În ceea ce priveşte celeritatea judecării cererii s-a constatat, în primul rând că inculpatul a introdus cererea la această instanţă, iar, în al doilea rând, celeritatea poate fi respectată pe deplin dacă deplasarea inculpatului la instanţa competentă – Curtea de Apel Iaşi – se va face cu un mijloc de transport aerian, (elicopter), suficient de rapid pentru ca celeritatea să nu aibă de suferit.
2. Curtea de Apel Iaşi ce a fost investită cu soluţionarea cauzei, în urma declinării de competentă, în baza încheierii din 1 aprilie 2011 - a Secţiei Penale şi pentru Cauze cu Minori – a admis, de asemenea, excepţia de necompetentă teritorială a Curţii de Apel Iaşi şi în conformitate cu art. 42 C. proc. pen. a declinat competenţa de soluţionare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.T. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, sesizând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competentă, sens în care a avut în vedere următoarele aspecte:
Potrivit art. 30 C. proc. pen., competenţa după teritoriu este determinată de următoarele patru criterii: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată.
Sunt astfel prevăzute criterii de stabilire a competenţei teritoriale pentru infracţiunile săvârşite în ţară, oricare din ele având puterea de a determina competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti. Regula este de natură să contribuie la o bună înfăptuire a justiţiei, întrucât poate fi aleasă instanţa competentă după materie sau după calitatea persoanei care, în localitatea unde funcţionează, are cele mai bune condiţii de desfăşurare a judecăţii, fie în legătură cu administrarea probelor, fie cu acţiunea de prevenire generală a săvârşirii de infracţiuni.
S-a arătat că în disciplinarea folosirii celui mai potrivit criteriu teritorial pentru determinarea competenţei instanţei de judecată, în art. 30 C. proc. pen. se stabileşte o regulă simplă, potrivit căreia judecarea cauzei revine instanţei competente după oricare din criteriile prevăzute de lege, în a cărei circumscripţie teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Din această regulă s-a concluzionat, pe de o parte că instanţa competentă după teritoriu este instanţa corespunzătoare parchetului care a finalizat urmărirea penală, iar pe de altă parte, că această instanţă este competentă numai dacă face parte dintre instanţele cărora li se aplică unul din criteriile pentru competenţă după teritoriu prevăzute în art. 30 C. proc. pen., obligând astfel şi organele de urmărire penală să respecte criteriile de stabilire a competenţei teritoriale.
În baza acestui raţionament, s-a susţinut că deşi legea fixează mai multe criterii, cu aceeaşi valoare de determinare a competenţei teritoriale, instituie totuşi şi unele reguli de preferinţă.
În practică, determinarea competenţei din punct de vedere teritorial, se face după ce a fost stabilită competenţa din punct de vedere al materiei sau a calităţii persoanei.
Curtea de Apel Iaşi a precizat că este adevărat că normele care reglementează competenţa teritorială sunt relativ imperative, astfel încât, stabilesc care dintre instanţe este mai potrivită să judece cauza, iar când urmărirea penală s-a efectuat de un organ central, căruia îi corespund mai multe instanţe competente potrivit criteriilor prevăzute în art. 30 C. proc. pen., procurorul care dispune trimiterea în judecată are dreptul să stabilească, prin rechizitoriu, care din aceste instanţe urmează să judece cauza, astfel încât, în raport de împrejurări, să se asigure o bună desfăşurare a judecăţii.
S-a arătat că ipoteza aceasta nu se circumscrie situaţiei de faţă deoarece, urmărirea penală nu este finalizată.
Şi cum în prezenta cauză, urmărirea penală se efectuează de Direcţia Naţională Anticorupţie, Structura Centrală, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de textul de lege menţionat mai sus, întrucât urmărirea penală nu s-a efectuat în raza sa teritorială.
În sensul celor susţinute s-a argumentat şi prin aceea că asemenea competenţă alternativă a permis Curţii de Apel Bucureşti să se pronunţe asupra luării şi prelungirii măsurii arestării preventive. Pentru a se asigura soluţionarea cu celeritate şi respectarea garanţiilor procesuale ale inculpaţilor, s-a apreciat că aceeaşi instanţă este competentă să se pronunţe asupra cererii ce constituie obiectul sesizării de faţă.
Pe de altă parte, având în vedere obiectul şi procedura de soluţionare a unor cereri ce vizează măsurile preventive, necesitatea soluţionării cu celeritate a acestora şi a respectării garanţiilor procedurale ale inculpatului, a fost invocat aspectul că legiuitorul a prevăzut în cazul măsurilor preventive (luarea, prelungirea) competenţe alternative. Liberarea provizorie face parte din categoria cererilor ce vizează măsurile preventive.
În rezolvarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Iaşi cu privire la competenţa de soluţionare a cererii de liberare provizorie formulată de inculpatul T.T., Înalta Curte expune:
Inculpatul T.T., arestat preventiv în baza Mandatului de arestare preventivă nr. 122/UP din 22 februarie 2011, a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, învederând că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, atât de admisibilitate, cât şi de temeinicie, în vederea eliberării sale provizorii şi investind cu cererea sa, Curtea de Apel Bucureşti.
Procedând la verificarea competenţei sale materiale şi teritoriale, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că cererea inculpatului, potrivit art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. se impune a fi rezolvată de Curtea de Apel a cărei competenţă după teritoriu e determinată de lit. a)-d) ale art. 30 C. proc. pen., în contextul în care niciuna din ipotezele reglementate în textul de lege invocat nu este incidentă în cauză, Curtea de Apel Bucureşti neavând competenţa de a soluţiona cauza în fond, şi pe cale de consecinţă, nici cererea de liberare provizorie.
În atare împrejurare, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Această din urmă instanţă a considerat că nu îi aparţine competenţa de soluţionare a cauzei şi a invocat că în situaţia în care urmărirea penală s-a efectuat de un organ central, căruia îi corespund mai multe instanţe competente potrivit art. 30 C. proc. pen. – precum în cauza de faţă – procurorul ce dispune trimiterea în judecată are dreptul să stabilească, prin rechizitoriu, care din aceste instanţe urmează să judece cauza, pentru a se asigura o bună desfăşurare a judecăţii.
Un alt argument adus de Curtea de Apel Iaşi a fost acela că obiectul şi procedura de soluţionare a unor cereri ce vizează măsurile preventive, necesitatea soluţionării cu celeritate a acestora şi a respectării garanţiilor procedurale ale inculpatului, permit competenţe alternative.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit, pe baza actelor şi lucrărilor aflate în dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar competenţa revine Curţii de Apel Iaşi, în virtutea unor considerente.
Dispoziţiile art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. prevăd că rezolvarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în cursul urmăririi penale revine instanţei, căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.
Actele şi lucrările cauzei relevă că cererea de liberare provizorie este formulată de inculpatul T.T. în cursul urmăririi penale, iar interpretarea literală sau textuală a prevederilor invocate în precedent, precum şi interpretarea logică, raţională determină concluzia că la acest moment procesual competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i-ar aparţine competenţa judecării în fond a cauzei ce-l priveşte pe inculpatul T.T.
Din această perspectivă, argumentul invocat de Curtea de Apel Iaşi cu privire la aspectul că efectuarea urmăririi penale de către un organ central, căruia îi corespund mai multe instanţe competente potrivit art. 30 C. proc. pen. ar produce la actualul moment procesual posibilitatea unor competenţe alternative, nu poate fi primit de Înalta Curte, având în vedere că o asemenea opţiune se concretizează, pentru procuror, numai la data trimiterii în judecată, conform art. 30 alin. (3) C. proc. pen., ci nu pe parcursul derulării urmăririi penale, precum în cauza de faţă.
În acelaşi context, susţinerile potrivit cărora faptul că urmărirea penală nu s-a efectuat în raza teritorială a Curţii de Apel Iaşi, iar Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat cu privire la măsuri preventive în cauză – respectiv luare şi prelungire a măsurii arestării preventive – sunt nefondate, ele neputând constitui argumente pertinente şi suficiente.
Pe de altă parte, interpretarea sistematică a prevederilor art. 1606 alin. (4) şi a art. 30 C. proc. pen. conduc la concluzia că, astfel cum a invocat Curtea de Apel Bucureşti, verificându-şi propria competenţă teritorială în cadrul cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.T., judecarea cauzei în fond nu ar reveni acestei instanţe, nefiind incidente niciuna din situaţiile reglementate în art. 30 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 40 C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea de liberare provizorie formulată de inculpatul T.T. în favoarea Curţii de Apel Iaşi, căreia i se va trimite dosarul.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei penale privind pe inculpatul T.T. în favoarea Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 536/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 561/2011. Penal → |
|---|
