ICCJ. Decizia nr. 573/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 573/2011
Dosar nr. 256/42/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 971 din 17 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 900/42/2008 a admis recursul declarat de petentul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova împotriva sentinţei penale nr. 170 din 17 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, a casat sentinţa şi a desfiinţat, în parte, rezoluţia nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatul M.N., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi pentru a se efectua cercetări faţă de numita N.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen.
Pentru a pronunţa Decizia, instanţa supremă a reţinut că prin sentinţa recurată, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, împotriva rezoluţiilor nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 şi nr. 1301/II/2/2008 din 07 august 2008, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe intimaţii A.V. şi M.N., notari publici Biroul Notarial – M.N. şi M.E., localitatea Pogoanele, judeţul Buzău.
Petentul, la 02 septembrie 2008, prin plângere, ceruse desfiinţarea rezoluţiilor menţionate şi începerea urmăririi penale în contra intimaţilor, sub aspectul comiterii a 3 (trei) infracţiuni de fals intelectual, prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.
Curtea de Apel Ploieşti, după ataşarea dosarului parchetului, cu adresa nr. 9831/105/2006 din 17 iunie 2008 a înaintat organului judiciar amintit, copia încheierii de şedinţă din 28 mai 2008, copia cererii de înscriere în fals privind testamentele autentificate sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 şi nr. 2827 din 26 iulie 2007, ambele de către Biroul Notarilor Publici M.E. şi M.N., procesul-verbal datat, acesta înscriind că actele notariale defăimate, anexate în copii, nu prezentau ştersături, adăugiri sau îndreptări.
Cu acea ocazie, s-a cerut efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de către notarul din biroul notarial amintit, acesta, necorespunzător adevărului, precizând, în certificatul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 că M.S.M., care lăsa, după deces, toate bunurile mobile şi imobile ce s-ar găsi în patrimoniul ei, numitei N.V., „după citirea actului, a consimţit la autentificarea înscrisului, dar nu a putut semna, neştiind carte", dar că actul poartă semnătura olografă a testatoarei, în încheiere consemnându-se că respectiva nu era căsătorită.
Totodată, în încheierea de rectificare nr. 10960 din 05 octombrie 2007, emisă de acelaşi birou notarial, tot necorespunzător adevărului, s-a menţionat că „părţile şi-au dat acordul" pentru îndreptarea erorii materiale, deşi M.S.M. decedase încă din 31 iulie 2007.
Referitor celui de-al doilea testament autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007, s-a susţinut că testatoarea „nu a putut semna din cauza bolii", astfel că s-a aplicat impresiunea arătătorului mâinii drepte, despre aceasta explicându-se că fiind întocmit cu 4 zile înainte de deces, cea în cauză era în stare de inconştienţă la momentul încheierii actului.
Rezoluţia nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.V. şi M.N., secretar şi notar public din Biroul Notarial M.E. şi M.N., sub aspectul a trei infracţiuni de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.
Actul procurorului reţinuse că testamentele şi încheierea de rectificare amintite, fuseseră tehnoredactate de către secretar şi semnate de notarul public, secretarul susţinând că din eroare a consemnat că M.S.M. nu a putut semna pentru că nu ştia carte, însă testamentele fuseseră semnate, ea explicând că a intrat pe conţinutul altei încheieri de autentificare, eroarea nefiind sesizată de notar şi nici de parte până la momentul întocmirii încheierii de rectificare, aceasta fiind văzută abia la 05 octombrie 2007 de către N.V., beneficiara testamentului, respectiv când a fost chemată în judecată de către L.F., ea cerând îndreptarea.
Dar, în încheierea din 05 octombrie 2007, s-a consemnat că notarul public s-a sesizat din oficiu că în încheierea de autentificare a testamentului nr. 925 din 04 aprilie 2007 s-a menţionat greşit că testatoarea nu ştie carte şi, deci, nu a semnat, în loc de „semnând toate exemplarele şi că având acordul expres al părţilor", în conformitate cu dispoziţiile art.53 din Legea nr.36/1995, s-a procedat la rectificare.
Textul invocat prevede că actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate, prin încheiere, la cerere sau din oficiu, cu acordul părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Acordul părţilor se prezumă dacă, fiind legal citate, nu se opun. Testatoarea decedase la 31 iulie 2007, iar cererea fusese făcută de N.V.
În ce priveşte starea civilă a testatoarei, A.V. susţine că a consemnat că nu era căsătorită, pentru că aşa ar fi menţionat cea în cauză.
Notarul public, referindu-se la încheierea de rectificare din 05 octombrie 2007, a declarat că a procedat astfel la cererea beneficiarei testamentului – N.V., că el cunoştea că M.S.M. decedase, că ar fi trebuit să consemneze „cu acordul părţii", dar nu a sesizat eroarea.
În ce priveşte testamentul autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007, procurorul a stabilit că la 18 iulie 2007, M.S.M., aflată în proprietatea sa din comuna Puchenii Mari, a fost consultată de medicul de familie P.D.N. la rugămintea lui B.A.V., tot medic de familie, pe listele căruia cea menţionată era inclusă.
Boala gravă prezentată (cancer) a determinat ca până la 25 iulie 2007, M.S.M. să fie internată în spital, iar la 26 iulie 2007, beneficiara testamentului, N.V., a transportat-o cu autoturismul ei la biroul notarial pentru întocmirea testamentului. Cei trei implicaţi au declarat că femeia era conştientă, dar, fiind grav bolnavă, nu a putut să semneze pentru că îi tremurau mâinile, din această cauză recurgându-se la aplicarea impresiunii digitale.
Referitor modului în care N.V. a intrat în acest cerc, s-a reţinut că ea o cunoştea pe M.S.M. încă din anul 1990 şi, în timp, a aflat că fusese căsătorită cu M.V.A., că în România a divorţat de acesta, fostul soţ plecase în Germania, aici luând numele S., sens în care a găsit o hotărâre judecătorească din 1962 care atesta desfacerea căsătoriei şi aceasta a fost desfăcută şi în Germania încă din 16 octombrie 1998.
Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, abilitat în baza Ordinului nr. 123/2008, prin rezoluţia din 07 august 2008, a respins plângerea petentului Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova împotriva soluţiei procurorului, din 10 iulie 2008.
În faţa instanţei competentă cu judecarea plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petentul a criticat neefectuarea, de către procuror, a actelor de urmărire penală a celor trei persoane, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Curtea de Apel Ploieşti, verificând plângerea, în esenţă, a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., lipsind atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă [ art. 10 lit. d) C. proc. pen.].
În ce o priveşte pe N.V., instanţa a apreciat că în mod corect aceasta a fost audiată ca martor, ea fiind, legal, beneficiară a testamentului şi moştenitoare a defunctei.
Recursul petentei, analizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost apreciat ca fondat, reţinându-se că la 28 mai 2008, în dosarul civil nr. 9831/105/2006 al Curţii de Apel Ploieşti având ca obiect apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 588/2007 al Tribunalului Prahova, intervenientul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, atât în această calitate cât şi accesoriu, a depus, în baza dispoziţiilor art. 180 alin. (1) C. proc. civ., o cerere de înscriere în fals privind patru (4) înscrisuri, între acestea, cele două testamente ale defunctei M.S.M., autentificate în condiţiile amintite, la Biroul Notarilor Publici M.E. şi M.N., indicând ca autori ai falsului, pe N.V., avocat, şi respectivul birou notarial.
Instanţa civilă a admis cererea de înscriere în fals cu privire la cele două testamente şi a dispus suspendarea judecării, reţinând că printre autorii falsului indicaţi de intervenient, se află „şi apelanta, respectiv N.V., moştenitoare legatar universal al contestatoarei M.S.M., care decedase pe parcursul procesului".
Curtea a reţinut că cererea de înscriere în fals formulată în procesul civil reprezintă o veritabilă plângere penală, pe această cale sesizându-se comiterea unor (unei) infracţiuni de fals în legătură cu înscrisuri folosite ca probe.
Totodată, astfel cum este şi în cauză, odată cu cererea de înscriere în fals, se indică şi autori, organul de urmărire penală este obligat să efectueze cercetări şi să dea soluţie nu numai cu privire la faptă, cât şi la persoanele indicate.
În actul procurorului, însă, nesocotindu-se cele de mai sus, s-a dat soluţie numai privind pe notarul public şi pe secretara biroului (deşi aceasta nu fusese indicată), despre N.V., apelantă în cauza civilă şi care s-a prevalat de înscrisurile în fals, neexistând soluţie.
Referitor infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) în sarcina notarului public M.N., procurorul nu a elucidat, fără dubiu, legalitatea încheierii testamentelor, a actului de rectificare, odată ce nu s-au eliminat, justificat şi pe bază de probe certe, inadvertenţele privind starea civilă a testatoarei, starea ei fizică şi psihică, realitatea, probată, în contradictoriu, a consemnărilor din cuprinsul înscrisurilor pentru a se ajunge, de asemenea motivat şi fără putinţă de contrariu, a voinţei reale a acesteia, cu precădere raportat şi la actele ce ar fi trebuit să premeargă redactarea testamentelor, a încheierii de rectificare, astfel cum notarul public ar fi trebuit să procedeze potrivit Legii nr. 36/1995, Regulamentului de aplicare a legii speciale.
Nu s-au verificat, comparativ scriptelor de comparaţie (fila 15 dosar parchet), semnăturile aplicate de cea în cauză, iar privind testamentul autentificat la 26 iulie 2007, M.S.M., atunci în vârstă de 81 ani, era bolnavă incurabil în stadiu terminal, decesul survenind la 31 iulie 2007, astfel că prezintă serios dubiu, nerăsturnat în vreun fel, că cea în cauză, în prima zi după externarea din spital, a fost, fizic posibil şi de bună voie, aptă să accepte transportarea ei pe o distanţă de 200 km din localitatea unde se afla până la notarul public M.N., organul judiciar rezumându-se doar la ascultarea medicilor de familie care au relatat starea defunctei dinainte de spitalizare, impunându-se identificarea şi audierea a unor vecini, locuitori ai comunei Puchenii Moşneni care ar putea detalia starea acesteia, precum şi a unor persoane care se presupune că au îngrijit-o în perioada 25-31 iulie 2007.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin rezoluţia din 05 ianuarie 2010, în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (4), raportat la art.10 lit. a) C. proc. pen. a dispus, neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public M.N., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi faţă de N.V., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., în rezumat, procurorul reţinând că expertiza criminalistică nr. 394 din 14 decembrie 2009 a stabilit că semnătura de la rubrica testatoare de pe cele două exemplare ale testamentului din 04 aprilie 2007 au fost executate de S.M.M., testatoarea era conştientă şi avea reprezentarea actelor şi faptelor sale, fiind orientată în timp, spaţiu şi asupra persoanei. În legătură cu deplasarea testatoarei, la 26 iulie 2007, la biroul notarial, s-a concluzionat că respectiva deplasare a avut loc (filele 349 – 350 dosar parchet).
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin rezoluţia din 04 martie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea petentului Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Instanţa, sesizată cu plângerea petentului Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, împotriva rezoluţiei din 05 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, plângere fundamentată pe ignorarea îndrumărilor instanţei supreme şi pe nulitatea absolută pentru că nu s-au lămurit aspecte esenţiale ţinând, alături de actele dosarului nr. 9831/105/2006 al Curţii de Apel Ploieşti, respectiv cererile de înscriere în fals privind testamentul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007, nr. 2827 din 26 iulie 2007, sentinţa pronunţată la 08 octombrie 1998 de Judecătoria Offenburg în dosarul nr. 2F 255/98 prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată la 14 ianuarie 1952 între V.A.M.(S) şi S.M., sentinţa pronunţată la 14 aprilie 1963 de Tribunalul Popular Timişoara în dosarul civil nr. 11368/1962 prin care s-a desfăcut o căsătorie încheiată la 12 ianuarie 1953 între aceeaşi, testamentul din 04 aprilie 2007 atestă că testatoarea, necăsătorită, fără părinţi în viaţă şi fără copii, lăsa bunurile prezente şi viitoare, lui N.V., a fost semnat olograf în încheiere însă se atestă că nu a fost semnat, pentru că testatoarea nu ştia carte, între conţinut, deci, şi, încheiere, existând contradicţii.
Referitor încheierii de rectificare nr. 10960 din 5 octombrie 2007, deci adresată la un interval de peste două luni de la decesul testatoarei, apar inadvertenţe şi pentru că se menţionează că testatoarea, deşi decedată, şi-a dat acordul expres la îndreptare, în testament, şi de această dată (la 26 iulie 2007), se consemna că testatoarea nu era căsătorită.
Or, certificatul de căsătorie seria CB nr. 009232 atestă că D.S.M., la 14 ianuarie 1952 s-a căsătorit cu M.V.A. în Bucureşti, la 03 martie 2008, Primăria Sectorului 1 Bucureşti comunicând că acea căsătorie era în fiinţă şi nu s-a înregistrat decesul lui M.V.A. (copie Registru de Căsătorii).
În ce priveşte al doilea testament, cel din 26 iulie 2007 atestă că testatoarea, necăsătorită, după citirea actului, în nume propriu, a consimţit la autentificare, dar nu a putut semna, necertificându-se, în vreun mod, dacă impresiunea digitală aparţine testatoarei.
Referitor hotărârilor privind divorţul, parchetul nu a analizat, realitatea lor.
Curtea de Apel Ploieşti, prin sentinţa penală nr. 83 din 18 iunie 2010, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea, a desfiinţat rezoluţiile atacate şi a trimis cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatul M.N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi pentru a se efectua cercetări faţă de intimata N.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi de art. 291 C. pen., în considerentele sentinţei, instanţa motivând amplu faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă, astfel cum detaliază şi Decizia nr. 26/2008, publicată în M.Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În dezvoltarea considerentelor, instanţa a constatat că procurorul, urmând Decizia de casare amintită, a efectuat unele acte de urmărire penală, însă acestea, în coroborare, nu clarifică legalitatea încheierii şi semnării celor două testamente, precum şi a încheierii de rectificare din 05 octombrie 2007, astfel că se impune completarea cercetărilor pentru stabilirea realităţii, legalităţii şi autenticităţii actelor menţionate.
Analizând cronologia testamentelor şi a încheierii de rectificare, instanţa a reliefat că cel din 04 aprilie 2007, în acesta menţionându-se că testatoarea este necăsătorită, fără părinţi şi copii, lăsa bunurile mobile şi imobile care se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, intimatei N.V., dar ea nu a putut semna, pentru că nu ştia carte, ulterior ea semnând olograf, deci, unul din aspecte zis „autentificat", este contrar realităţii.
În dosarul de urmărire penală sunt acte care atestă că D.A.S.M., născută la 1 aprilie 1926, în anii 1948, 1949 era studentă (filele 314, 315, 316 la fila 315 dosar parchet, existând, datat 09 septembrie 1947 şi un înscris care demonstrează că domnişoara S.D., de naţionalitate română, îndeplineşte condiţiile pentru a fi înmatriculată la Facultatea de Drept din Paris în anul şcolar 1947 – 1948 (act în limba franceză).
Tot la 04 aprilie 2007, la acelaşi notar, M.S.M. semnează olograf o procură autentificată şi un contract de vânzare-cumpărare.
În continuare, la 26 iulie 2007, în testamentul autentificat sub nr. 2827, se menţionează că nu a fost semnat din cauza bolii, procedându-se la aplicarea impresiunii degetului arătător de la mâna dreaptă, pentru ca în încheierea de rectificare din 05 octombrie 2007, din nou, să se menţioneze că nu a fost semnată pentru că testatoarea nu ştia carte, ulterior menţionându-se că „a consimţit semnând toate exemplarele", deşi decesul intervenise la 31 iulie 2007.
Or, această încheiere, nu respectă cerinţele de legalitate, pe lângă inadvertenţele menţionate, fiind inserat că rectificarea s-a făcut „având acordul expres al părţilor", cauza intervenită nefiind o simplă eroare materială.
Totodată, notarul public nu a solicitat niciun înscris eliberat de un medic specialist care să fi atestat consimţământul valabil atunci când s-a autentificat şi acest al doilea testament, boala în fază terminală putând afecta capacitatea psihică de a realiza conţinutul actului, mai ales că biletul de externare (fila 189 dosar parchet) conţine diagnosticul „formaţiune tumorală pelvină, cu invazie vaginală şi determinări sec pulmonare, anemie secundară severă, pacienta fiind internată în stare gravă, de urgenţă".
Referitor menţiunilor din ambele testamente, că testatoarea era necăsătorită, actele de la dosar relevă o cu totul altă situaţie: la 14 ianuarie 1952, D.S.M. şi M.V.A. se căsătoresc, Primăria Sector 1 Bucureşti comunicând dosarului, la 03 martie 2008 (deci după datele actelor în discuţie) că nu s-a înregistrat decesul soţului.
Asupra celor două hotărâri de divorţ, procurorul nu a efectuat nicio verificare care să le fi certificat autenticitatea.
La fila 182 dosar parchet se află sentinţa din 14 aprilie 1963, dar în aceasta se menţionează că la 12 ianuarie 1953, şi nu 14 ianuarie 1952, s-a căsătorit M.V.A. cu D.S.M., nu D.S., cum apare în actele de naştere (filele 317 şi următoarele), numele soţiei, iar data naşterii este menţionată a fi 01 aprilie 1931, în realitate cea în cauză s-a născut la 01 aprilie 1926.
Procurorul nu a observat nici că ştampila aplicată pe sentinţă este ilizibilă, condiţie în care este absolut imperios să ateste, prin probe, dacă este veridică sau nu.
În aceeaşi ordine de idei, cu referire la hotărârea presupus a exista în legătură cu un divorţ din 08 octombrie 1998, procurorul era obligat să dispună probe pentru a se elucida realitatea acesteia, recunoaşterea ei în România, aceasta şi cu referire la înscrisul de la fila 181 dosar parchet, neverificându-se dacă a fost întocmit de acel semnatar V.A.S..
Este de observat şi situaţia adopţiei privind-o pe L.F., în cauza respectivă instanţa pronunţându-se definitiv la 03 mai 2007, deci după 04 aprilie 2007 (data primului testament), astfel că şi menţiunea că testatoarea nu avea copii în viaţă, nu este veridică, raportat şi la faptul că la 20 noiembrie 2007 N.V. apărea ca moştenitoare a defunctei reclamante S.M.M.
Existenţa sau inexistenţa căsătoriei, precum şi a adopţiei cu efecte depline a lui L.F., valabile la momentul redactării actelor notariale şi subsecvente testamentului, procurii, contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, N.V. cerând anularea adopţiei încă din anul 2006, sunt definitorii pentru clarificarea situaţiei de fapt şi în condiţiile în care testatoarea era posesoarea BI seria GT nr. 068965 eliberat la 19 octombrie 2005 de Secţia 6 Poliţie Bucureşti, în acesta înscriindu-se că era căsătorită (fila 188 dosar parchet).
Notarul public, la 04 aprilie 2007 şi 26 iulie 2007, cum s-a mai arătat, numai în testamente menţionează că testatoarea era necăsătorită, în celelalte acte notariale el menţionând căsătorită (fila 273, 275 dosar parchet).
În ce priveşte încheierea de rectificare (05 octombrie 2007), potrivit art. 4 din Legea nr. 36/1995, notarul public este obligat să verifice în întregime actul, acesta fiind de autoritate publică şi prezintă forţă probantă, iar potrivit art. 45 acelaşi notar este obligat să desluşească scopul real urmărit de părţi atât cu privire la conţinut, cât şi la conformitatea actului cu legea.
Referitor raportului de expertiză criminalistică, acesta s-a referit numai la testamentul autentificat la 04 aprilie 2007, scriptele de comparaţie puse la dispoziţie au fost dintre cele predate numai de către BNPA, alte acte, semnate de defunctă nefiind arătate expertului: exemple: - antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 889 din 2 martie 2007 de către notarul public N.D. (filele 197-198 dosar parchet), - procesul-verbal de predare-primire încheiat cu L.F. la 31 mai 2006 (filele 193, 194 acelaşi dosar, cu observare specială – înscrisul redactat şi semnat de defunctă (filele 193-195 acelaşi dosar), semnătura posesoarei BI depusă, chiar pe act.
Se impune a se verifica, prin probe, realitatea desfacerii căsătoriei defunctei, în condiţiile în care ea, şi la data decesului, purta numele celui cu care se căsătorise în 1952 (M.), iar în România presupusul divorţ pronunţat în Germania nu apare a fi recunoscut (filele 185, 186, 188 dosar parchet – pe acestea fiind realizată, olograf, semnătura defunctei, ea folosindu-se de certificatul de căsătorie şi de actul de identitate în care apare menţiunea „căsătorită").
Împotriva sentinţei, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi intimaţii M.N., notar public, precum şi N.V., avocat.
Parchetul şi-a motivat recursul pe considerentul că rezoluţia procurorului este legală şi temeinică, iar reluarea cercetărilor nu ar duce la stabilirea unei alte situaţii de fapt şi la antrenarea răspunderii penale a celor doi făptuitori.
În fapt, parchetul exemplifică nelegalitatea sentinţei, în exclusivitate, pe cele realizate de procuror după casarea primei hotărâri.
Recurenta N.V., în recursul scris, susţine că instanţa nu a apreciat complet şi just probele, în primul testament autentificat la 04 aprilie 2007 s-a strecurat o greşeală, culpa aparţinând secretarei biroului notarial, adopţia nu are legătură cu dosarul penal, expertiza medico-legală psihiatrică nu este relevantă, de asemenea, nu este relevantă administrarea unei probe ştiinţifice privind amprenta digitală, în cauză nu sunt aspecte contradictorii în legătură cu starea civilă a defunctei sau cu privire la copii, astfel că menţiunile din actele autentificate sunt adevărate.
M.N., în recurs, a motivat că în privinţa testamentului din 04 aprilie 2007, culpa aparţine secretarei sale, încheierea de rectificare s-a făcut cu acordul beneficiarei testamentului, moştenitoare a defunctei, al doilea testament a exprimat acordul de voinţă al testatoarei, hotărârea de divorţ din Germania este autentică, în ce priveşte adopţia, aceasta nu are legătură cu cauza pentru că hotărârea a rămas definitivă dinaintea decesului testatoarei.
Recursurile nu sunt fondate.
Este de amintit, cu primordialitate, că, dacă instanţa de recurs, în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a casat sentinţa primei instanţe, a desfiinţat rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, procurorul este obligat să respecte dispoziţiile instanţei de recurs, neputând dispune, din nou, astfel cum s-a petrecut în cauză, neînceperea urmăririi penale (vezi şi Decizia penală nr. 6108 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 1/2007, pagina 59).
Sub acest aspect, rezoluţia procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, nr. 395/P din 5 ianuarie 2010 este nelegală, la fel rezoluţia procurorului general din 04 martie 2010.
În continuare, examinând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., aceasta este legală şi temeinică sub toate aspectele de drept şi de fapt.
În cauză, alături de plângerea penală a petentului Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Curtea de Apel Ploieşti, la 17 iunie 2008 în dosarul civil nr. 9831/105/2006, a înaintat parchetului, în temeiul dispoziţiilor art. 180 alin. (1) C. proc. civ., cerere de înscriere în fals cu privire la testamentul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 de BNPA M.E. şi M.N., testamentul autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007 de BNPA M.N. şi M.E., sentinţa pronunţată la 08 octombrie 1998 de Judecătoria Offenburg în dosarul nr. 2F255/98, sentinţa pronunţată la 14 aprilie 1963 de Tribunalul Popular Timişoara în dosarul civil nr. 11368/1962.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, constituie fals intelectual.
Pentru a se constata, fără dubiu şi în scopul aflării adevărului judiciar, dacă actele incriminate sunt (au fost) voinţa, nealterată, a defunctei, au respectat condiţiile de fond şi de formă cerute pentru ca ele să fie şi autentice, apte să producă consecinţe juridice patrimoniale, sentinţa instanţei este şi temeinică, ea conţinând multiple dezlegări necesare protejării intereselor legale ale petentului şi ordinii de drept, procurorul fiind obligat să efectueze tot ceea ce a considerat instanţa şi a fost dezvoltat şi în prezenta.
Fără a relua considerentele sentinţei, în cadrul începerii urmăririi penale, organul judiciar este obligat să procedeze la lămurirea realităţilor faptice ale cauzei, lucrările dosarului dându-i suficiente temeiuri pentru a dispune în consecinţă.
Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de intimaţii M.N. şi N.V. nefiind fondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.
Potrivit dispoziţiilor art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) din acelaşi cod, intimaţii recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de intimaţii N.V. şi M.N. împotriva sentinţei penale nr. 83 din 18 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe petentul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Obligă recurenţii intimaţi la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 547/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 579/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
