ICCJ. Decizia nr. 69/2011. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 69/2011
Dosar nr. 866/54/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 3 mai 2010, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost înregistrată plângerea penală formulată de numitul G.A.G., împotriva numitei B.C.F. (fosta soţie, de profesie avocat), sub aspectul comiterii infracţiunilor violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 C. pen.) şi nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (prevăzută art. 307 C. pen.).
În fapt, s-a arătat că aceasta a intrat, în ziua de 6 aprilie 2010, în locuinţa persoanei vătămate, fără drept, pentru a-l lua pe minorul G.A.H., rezultat din căsătoria celor doi, şi a părăsit locuinţa doar după ce persoana vătămată a cerut vecinilor să cheme poliţia.
În plus, aceasta nu respectă termenii hotărârii de divorţ, potrivit căreia minorul trebuie să-şi petreacă un timp egal cu ambii părinţi.
Prin rezoluţia nr. 168/P/2010 din 8 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 209 alin. (3) şi (4), cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus:
- neînceperea urmăririi penale faţă B.C.F. (avocat în cadrul Baroului Arad) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 C. pen.) şi nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (prevăzută art. 307 C. pen.).
Pentru a se dispune astfel s-a reţinut că:
Persoana vătămată G.A.G. şi făptuitoarea B.C.F. au fost căsătoriţi până 8 decembrie 2009, când au divorţat.
Prin sentinţa civilă nr. 927 din 8 decembrie 2009 a Judecătoriei Gurahont, rămasă definitivă prin neapelare, s-a hotărât ca, fiul celor doi, să fie încredinţat spre creştere şi educare mamei; totodată, instanţa a luat act de tranzacţia părţilor, în sensul că, în actul încheiat la aceeaşi dată, se consemna înţelegerea că «minorul să-şi petreacă jumătate din timp cu un părinte şi jumătate de timp cu celălalt părinte».
La 6 aprilie 2010, numita B.C.F. a pătruns în locuinţa fostului soţ cu acordul acestuia, pentru a-l lua acasă pe minor, însă din pricina unei alergii puternice pe care o prezenta minorul şi a stării de agitaţie a acestuia, discuţia dintre foştii soţi a fost una tensionată.
În ceea ce priveşte nerespecatrea măsurilor de încredinţare a minorului, s-a arătat că, datorită modului în care a fost concepută tranzacţia referitoare la minor în timpul divorţului, au apărut dificultăţi referitoare la punerea ei în aplicare, ceea ce a determinat ca părinţii să solicite, unul reîncredintarea minorului, iar celălalt, reglementarea clară a dreptului de vizitare. S-a mai arătat că mama, căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare, respectă, pe cât posibil tranzacţia intervenită, în aşa fel încât să se asigure minorului un climat echilibrat şi calm de creştere şi educare.
Împotriva acestei rezoluţii petiţionarul a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, plângere care i-a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 877/II121/2010 din 12 august 2010, cu motivarea că rezoluţia atacată este legală şi temeinică.
Nemulţumit, petiţionarul s-a adresat instanţei, potrivit art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 213/PI din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul G.A.G. şi a menţinut rezoluţia atacată.
Totodată, petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 80 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că rezoluţiiile atacate sunt legale şi temeinice întrucât în mod corect s-a constatat de către procuror că nu pot fi reţinute în sarcina intimatei infracţiunile reclamate.
Din actele existente la dosar s-a constatat că pătrunderea intimatei, la 6 aprilie 2010, în locuinţa petentului, pentru a-l lua a casă pe minor a vut loc cu acordul petentului. Cu privire la cea de a doua infracţiune reclamată, cea prevăzută de art. 307 C. pen. s-a constatat că petentului i se permite contactul cu minorul atât la domiciliul fostei soţii cât şi la domiciliul său şi că, din modul imprecis de redactare a tranzacţiei, este dificil a se respecta înţelegerea intervenită între cei doi foşti soţi, cu privire la cuantumul şi modalitatea de petrecere a timpului (jumătate din timp) cu fiecare dintre părinţi.
Împotriva acestei sentinţe peţionarul a declarat, în termen legal, recursul de faţă, la dezbaterea căruia nu s-a prezentat, solicitând, în cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, admiterea plângerii cu consecinţa desfiinţării rezoluţiilor şi trimiterii cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului şi a considerentelor sentinţei atacate rezultă în mod pregnant că soluţia - adoptată de procuror prin rezoluţia atacată şi confirmată atât de procurorul ierarhic superior cât şi de prima instanţă - este temeinică şi legală, din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale infracţiunilor prevăzute de art. de art. 192 şi art. 307 C. pen., infracţiuni ce ar fi fost săvârşite de intimată.
Aşa cum rezultă din actele dosarului - declaraţiile martorilor existente la dosar - pătrunderea intimatei în locuinţa petentului la 6 aprilie 2010, a avut loc cu acordul acestuia, neexistând nici un fel de opoziţie fizică sau verbală din partea sa.
Nemulţumirea petentului cu privire la faptul că minorul i-a fost încredinţat fostei soţii şi la faptul că termenii tranzacţiei nu pot fi respactaţi întocmai nu poate antrena răspunderea penală a intimatei.
Faţă de cele expuse, în cauză nefiind motive care să justifice casarea sentinţei instanţei de fond şi desfiinţarea rezoluţiei procurorului, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul G.A.G.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul G.A.G. împotriva sentinţei penale nr. 213/PI din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 395/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 77/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
