ICCJ. Decizia nr. 100/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.100/2012
Dosar nr. 301/1/2012
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul M.Ş.
Pentru a dispune astfel Curtea de apel a reţinut că cererea este admisibilă în principiu însă sub aspectul temeiniciei aceasta este nefondată raportat la stadiul procesual şi complexitatea cauzei.
Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi punerea sa de îndată în libertate sub control judiciar pentru motivele arătate deja în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Din redactarea textului legal care reglementează condiţiile liberării provizorii - art. 1602 alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă cu titlu obligatoriu, imperativ, situaţiile în care nu se acordă liberarea provizorie - când există date din care rezultă necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârşi alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă, însă, îndeplinirea condiţiilor privind categoriile de infracţiuni pentru care se poate acorda liberarea provizorie, precum şi lipsa condiţiei negative, anterior arătate, creează doar o posibilitate, o facultate şi nu o obligaţie pentru instanţă, de a admite cererea.
Revine deci instanţei, sarcina de a analiza temeinicia unei astfel de cereri, oportunitatea punerii în libertate a inculpatului, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei pricini în parte.
În cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul, violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., lipsire de libertate, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen. şi şantaj, prev. de art. 194 C. pen. sunt pedepsite, fiecare, cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani.
Chiar dacă, formal, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admisibilitatea cererii, la analizarea acesteia şi adoptarea unei soluţii temeinice, nu pot fi ignorate temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum şi scopul unor astfel de măsuri.
Inculpatul a fost arestat preventiv, la data de 1 noiembrie 2011, măsura fiind prelungită succesiv şi menţinută pe întreg parcursul procesului penal. În sarcina inculpatului s-a reţinut că îndata de 14 ianuarie 2010 inculpatul însoţit de părinţii săi şi de un prieten au pătruns, fără drept, în locuinţa numitei S.A.M., din localitatea U.. Aici au introdus pe numitele S.D., S.A.M. şi L.M.L. într-o cameră, blocându-le libertatea de mişcare, în timp ce o căutau pe numita P.L.. Ca urmare a faptului că nu au găsit-o pe partea vătămată, inculpatul M.Ş. a apelat telefonic pe numita L.G., în timp ce o imobiliza pe fiica acestuia în vârstă de 4 ani, comunicându-i că, în cazul nerestituirii sumelor de bani datorate, o va sechestra şi abuza sexual pe minora L.M.L.
S-a apreciat, la momentul arestării, că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului este unul real, derivând din natura faptelor şi gravitatea deosebită a acestora, rezonanţa socială negativă a unei astfel de manifestări infracţionale.
Este adevărat că, potrivit art. 136 C. proc. pen. scopul măsurilor preventive se poate realiza, fie prin măsuri preventive, fie prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţa fiind cea care, în funcţie de datele concrete ale cauzei referitoare la faptele imputate şi la elementele de circumstanţiere aie inculpatului, poate opta pentru una din aceste măsuri.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că faţă de natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, împrejurările în care acestea au fost săvârşite, rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost aplicată acestuia măsura arestării preventive.
Circumstanţele personale ale inculpatului, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.
Faţă de cele mai sus-reţinute, Înalta Curte apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ş.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ş. împotriva încheierii din 11 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 109/2/2012(64/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli de judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1001/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 906/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
