ICCJ. Decizia nr. 1001/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1001/2012

Dosar nr.5242/1/2011

Şedinţa publică din 3 aprilie 2012

Deliberând asupra recursului de către inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 73 din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedepsele de:

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracțiunii de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pe durata prevăzuta de art. 70 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicata perioada reținerii şi arestării preventive de la 03 aprilie 2000 la 02 mai 2000.

S-a constatat ca partea vătămata A.M.A. nu s-a constituit parte civila.

În baza dispozițiilor art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 950 dolari SUA, 400.000 lei şi a unui cuțit.

În baza dispozițiilor art. 191 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, din data de 21 septembrie 2000, dat în dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale şi trimiterea în judecata a inculpatului S.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut ca partea vătămata a împrumutat în cursul lunii ianuarie 2000, suma de 4.000 dolari de la inculpat, urmând ca banii sa fie restituiți în august, fără a încheia nici o înţelegere scrisă. Ulterior, inculpatul a vrut să încheie un contract scris, însa pentru o suma mult mai mare.

În noaptea de 4 martie 2000, în jurul orelor 5,00, partea vătămata A.M.A. a fost acostat de inculpat care, împreuna cu alte doua persoane l-au introdus intr-un autoturism, l-au legat la mâini şi la ochi şi l-au transportat într-o localitate din Arad, după care a fost dus într-un imobil.

Partea vătămata a fost deposedata de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei şi un cuțit, şi a fost constrânsă sa scrie ca a împrumutat de la inculpat suma de 15.000 dolari SUA. În aceeași încăpere, partea vătămata a fost pusa sa declare în faţa unei camere de luat vederi ca a incendiat magazinul tatălui sau, pentru a incasa asigurarea.

După aceea, partea vătămata a fost transportată la Iași în aceleași condiții.

Ulterior, pe 03 aprilie 2000, partea vătămată s-a întâlnit din nou cu inculpatul şi, spunându-i că nu are banii, inculpatul a lovit-o cu pumnii şi cu o bâtă de baseball şi a obligat-o să urce în autoturism. După aceea a dus-o pe partea vătămata până pe b-dul Independentei, unde a lăsat-o să plece, amenințând-o că, în caz contrar, va fi dusă din nou în Ardeal.

A reținut instanța de fond că situația de fapt a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă:

- plângerea şi declarațiile părții vătămate;

- certificatul medico-legal;

- procesul-verbal de constatare cu ocazia prinderii în flagrant;

- casetele video şi audio şi procesele-verbale de fixare a acestora;

- procesul-verbal de confruntare;

- declarațiile martorilor;

- declarațiile inculpatului.

S-a reținut că în faţa instanţei de fond inculpatul s-a prezentat la două termene de judecată, însă nu a putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în instanţă şi nu şi-a propus probe în apărare. Cu privire la martori din lucrări, instanţa a constatat imposibilitatea audierii acestora.

Instanţa de fond a reţinut incidenta art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în sensul aplicării legii penale mai favorabile iar la individualizarea pedepselor a avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului şi pe cele reale ale faptelor, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpatul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi. Inculpatul a invocat nelegalitatea hotărârii apelate, arătând că nu există probe care să ateste vinovăţia sa pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a invocat nelegalitatea aceleiaşi hotărâri, invocând faptul că instanţa nu a făcut aplicarea art. 445 C. proc. pen., în sensul că nu a desfiinţat contractul de împrumut de la dosarul de urmărire penală. S-a mai invocat faptul că hotărârea apelată nu este motivată, în sensul că nu s-a făcut analiza probelor şi nu s-au indicat şi comentat circumstanţele personale şi cele reale reţinute. Un al treilea motiv de apel a vizat greşita aplicare a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., deoarece în tratamentul sancţionator al acestei infracţiuni nu au intervenit modificări legislative.

Prin Decizia penală nr. 199 din 29 mai 2003 Curtea de Apel Iaşi a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o în parte, în latura penală.

Rejudecând cauza, în baza dispoziţiilor art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea actului fals întocmit, contractul de împrumut aflat la dosar urmărire penală.

S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.

S-au menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A reţinut instanţa de apel că susţinerile inculpatului vizând nevinovăţia sa pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt nefondate, vinovăţia sa rezultând din coroborarea probelor administrate de instanţa de fond.

Cu privire la apelul Parchetului s-a constatat că întemeiate numai două dintre motivele invocate, respectiv cele care vizau restabilirea situaţiei anterioare şi greşita reţinere a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.A. care, prin Decizia penală nr. 2347 din 15 iunie 2010 a fost admis de către I.C.C.J., dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului inculpatului la Curtea de Apel Iaşi.

S-a reţinut de către I.C.C.J. că procedura de citare a inculpatului în apel la Curtea de Apel Iaşi şi comunicarea hotărârii acestei instanţe s-a făcut la o adresă greşită, respectiv în Iaşi, Bd. Independentei, în loc de, adresa unde inculpatul a indicat în mod constant că locuiește.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 3078/1/2010 la data de 4 octombrie 2010.

A invocat inculpatul nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:

Nemotivarea hotărârii de fond, care nu numai că este foarte succintă, dar nu cuprinde considerentele pentru care s-a ajuns la soluția pronunţată.

Greșita încadrare juridică cu privire la faptele din 4 martie 2000 şi din data de 03 aprilie 2000, pe care le consideră fapte separate, ce ar fi trebuit soluționate ca atare.

Pentru infracțiunea de tâlhărie s-a solicitat achitarea, deoarece probele administrate nu dovedesc existenţa unei astfel de fapte. Se arată că a existat o acțiune de luare a unor bunuri de către inculpat, însă fapta acestuia nu îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, în ce mod a fost ameninţată partea vătămată şi nu s-a evidenţiat scopul însuşirii pe nedrept a bunului. În acest sens a solicitat să se constate că susţinerile părţii vătămate nu se coroborează cu nicio altă probă, astfel încât a solicitat achitarea pentru infracţiunea de tâlhărie deoarece fapta nu există.

Cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) s-a invocat nelegalitatea hotărârii apelate deoarece motivarea se bazează pe aspecte formale şi nu esenţiale pentru fondul cauzei. Sub un prim aspect, s-a arătat că faptele din 4 martie 2000 şi din data de 03 aprilie 2000 nu reprezentau acte materiale ale unei infracţiuni continuate, ci constituiau infracţiuni distincte concurente, deoarece nu rezulta din nicio probă că, anterior primei acţiuni din 4 martie 2000, şi-ar fi reprezentat şi a doua acţiune de sechestrare din 03 aprilie 2000 şi nu poate fi apreciat că există rezoluţie unică infracţională, atâta timp cât prima faptă este consumată iar cea de-a doua a rămas în faza tentativei. Luate separat, cele două fapte nu sunt concludente şi probatoriile administrate nu susţin declaraţiile părţii vătămate.

Pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, litigiul dintre el şi partea vătămată fiind unul civil. Deşi nici această faptă nu este dovedită, chiar dacă s-ar fi produs acest lucru, nu ar fi putut atrage condamnarea sa, în condiţiile în care infracţiunea la care s-a instigat nu a fost urmată de executarea integrală a faptei, inclusiv prin folosirea actului de către partea vătămată în scopul producerii de consecinţe juridice.

S-a mai solicitat reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia şi dispunerii suspendării condiţionate a executării.

În apel s-a încuviinţat administrarea probelor din urmărirea penală, respectiv audierea martorilor din lucrări, declaraţia martorului C.G.M. aflându-se la dosar. Pentru martorul P.M.C. s-a constatat imposibilitatea audierii, conform încheierii din data de 22 februarie 2011. S-au încuviințat şi probele cu înscrisuri în circumstanțiere şi relații de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, relativ la stadiul cercetărilor privind pe celelalte doua persoane care au participat la faptele din data de 5 martie 2000, reținute prin rechizitoriul în cauza. Restul probelor solicitate de către inculpat au fost respinse de către instanța de apel prin încheierile motivate din datele de 22 februarie 2011 şi 22 martie 2011.

Examinând apelul inculpatului prin prisma motivelor invocate şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi drept, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi încadrarea în drept a faptelor, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, ca urmare a coroborării acestuia, statuând asupra vinovăţiei inculpatului S.A. pentru săvârşirea infracțiunilor de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Se reţine ca fiind incidentă modificarea în latura penală, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., dispusa prin Decizia penala nr. 199 din 29 mai 2003 de Curtea de Apel Iași, prin care s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, deoarece aceasta a fost casată numai în sensul rejudecării apelului inculpatului, soluția data în apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași subzistând.

În rejudecare, Curtea constată că instanța de fond a reținut o situație de fapt rezultata exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menționat în cuprinsul considerentelor, alături de expunerea situației factuale, a încadrării juridice, a aspectelor ținând de individualizarea pedepselor şi a celorlalte elemente componente ale unei hotărâri judecătorești, astfel încât motivul de apel care vizează nemotivarea hotărârii este nefondat.

Motivarea hotărârii este un proces de analiza şi sinteza a actelor şi lucrărilor dosarului care nu presupune în mod necesar expunerea tuturor elementelor de amânunt, atâta timp cat sunt valorificate toate aspectele relevante din punct de vedere probatoriu şi sunt menționate componentele obligatorii ale unei motivări a hotărârii penale, așa cum s-a procedat de altfel în cauza de faţă. Investită cu o situație de fapt, conform art. 317 C. proc. pen., instanța de fond, ca urmare a efectuării cercetării judecătorești, a expus situația de fapt reținută şi a concluzionat ca aceasta se circumscrie încadrării juridice menționate în rechizitoriu.

Curtea, apreciază ca fiind corectă această situație factuală, deoarece ea este rezultatul exclusiv al coroborării probatoriului administrat iar încadrarea juridica este cea pentru care instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului, cu reținerea modificării făcută inițial de instanța de apel, care vizează înlăturarea dispozițiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., deoarece aceasta infracțiune nu a suferit nicio modificare în planul incriminării sau al regimului de sancționare, astfel încât nu este de natură a ridica probleme decurgând din procesul comparării legilor succesive şi al identificării celei mai favorabile, precum şi restabilirea situației anterioare, în sensul anularii actului fals întocmit, contractul de împrumut aflat la dosar urmărire penală, în baza dispozițiilor art. 348 C. proc. pen., ca efect al condamnării pentru infracțiunea de fals în înscrisuri.

Cu privire la infracțiunea de tâlhărie, Curtea reţine ca probele administrate dovedesc faptul că inculpatul, în noaptea de 4 martie 2000, împreună cu alte două persoane, care purtau cagule, rămase neidentificate, sub imperiul amenințării, după ce în prealabil au răpit partea vătămată A.M.A. şi au dus-o într-o altă localitate, au deposedat-o de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei şi un cuțit, şi apoi a fost constrânsă să scrie că a împrumutat de la inculpat suma de 15.000 dolari SUA. În aceeași împrejurare, partea vătămată a fost pusă să declare în faţa unei camere de luat vederi că a incendiat magazinul tatălui sau, pentru a încasa asigurarea. După aceea, partea vătămată a fost transportata la Iași în aceleași condiții, respectiv legată la ochi şi la mâini.

Declarațiile părţii vătămate se coroborează cu concluziile certificatului medico-legal din 7 martie 2000 emis de L.E.M.L. Iași, care atesta faptul ca partea vătămată prezenta arsură chimoica, sclera ochiului drept, echimoze ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri contondente şi pulverizare cu substanță chimică, spray iritant, ce pot data din 5 martie 2000 şi care au necesitat 8-10 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Faptul ca inculpatul purta asupra sa astfel de obiecte iritante este dovedit şi de rezultatele percheziției asupra autoturismului acestuia, de unde a fost ridicat sprayului paralizant, prezentat in fotografia de la dosar urmărire penală.

Percheziția efectuată în apartamentul în care locuia inculpatul a dus la identificarea în acel loc a contractului de împrumut cu privire la suma de 15.000 dolari SUA, despre care partea vătămată a arătat ca a fost obligată să îl încheie cu inculpatul, în condițiile de mai sus, copii ale actelor de identitate ale părţii vătămate şi doua casete video.

Din transcrierea uneia dintre aceste casete video, transcriere aflata la dosar urmărire penală, rezultă maniera în care partea vătămată a fost pusă de către inculpat sa scrie contractul de împrumut a sumei de 15.000 dolari, atât în limba română, cât şi arabă, exemplare găsite, aşa cum s-a arătat, la percheziția domiciliară de la imobilul inculpatului, precum şi discuțiile şi modalitatea concreta de întocmire a acestui act, care atesta contextul amenințător în care a fost redactat.

De altfel, nota amenințătoare şi aspectele factuale surprinse mai sus se regăsesc şi în transcrierile înregistrărilor audio ale discuțiilor purtate între inculpat şi partea vătămată la date ulterioare, respectiv 27 şi 29 martie 2000, transcrieri aflate la dosar urmărire penală, aceste casete fiind puse la dispoziția organelor de cercetare penală de către partea vătămată şi necontestate de către inculpat.

În contextul probatoriilor arătate mai sus şi relativ la tenta desprinsă din discuțiile dintre inculpat şi partea vătămată a fost făcută de către partea vătămată nuanțarea declarației din data de 20 aprilie 2000, după ce în prealabil a susținut în numeroase rânduri realizarea infracțiunilor reclamate asupra sa de către inculpat. Pe lângă această constatare, care este susținută de probele administrate, Curtea reţine chiar declarația părţii vătămate din data de 05 aprilie 2000, aflata la dosar urmărire penală, prin care sunt relatate amenințările ce i-au fost adresate de către fratele inculpatului, daca nu îşi va schimba declarațiile, amenințări care o priveau pe partea vătămată şi pe familia acesteia din Israel.

Așadar, Curtea constata ca sunt nefondate susținerile apelantului în sensul aprecierii caracterului oscilant al declarațiilor părţii vătămate şi, suplimentar, în ceea ce privește audierea acesteia în apel, așa cum s-a arătat prin încheierea de ședință, s-a constatat imposibilitatea administrării acestei probe, fata de modificarea adresei din Israel, fapt constatat încă din timpul judecării fondului, când s-a încercat realizarea unei proceduri de citare cu aceasta la domiciliul din ţara de proveniență.

Cu privire la greșita reținere a formei continuate a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., Curtea reţine că rezoluția infracțională unică este un element justificat de maniera similara de acțiune a inculpatului, mobilul comun al celor doua activităţi infracționale, care prezintă note de similitudine accentuate, aspecte care determina reținerea formei continuate şi nu a concursului infracțional în ceea ce privește faptele de lipsire de libertate.

Așadar, la stabilirea unităţii de rezoluție infracțională în speța de faţă, Curtea are în vedere unitatea obiectului infracțiunii, a persoanei vătămate, a manierei de acțiune, precum şi unitatea de timp.

Rezoluția unică infracțională nu este exclusiv şi total anterioara activității infracționale, ci trebuie sa fie suficient de determinata, în sensul ca inculpatul are imaginea de ansamblu a activității sale ulterioare, ce o va desfășura prin acte de executare separate, iar cu fiecare executare, hotărârea sa se concretizează.

Faptul ca un act material al infracțiunii unice continuate este consumat iar altul a rămas în faza tentativei nu afectează sub nicio formă unitatea infracțională, deoarece rezoluția unică nu este definită de finalizarea acțiunilor infracționale, care pot fi întrerupte de evenimente sau factori exteriori voinței inculpatului, aspect specific tentativei, așa cum s-a întâmplat în cauza de faţă. Așadar, actele de executare nu trebuie sa fie identice, ci doar fiecare sa realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.

Sub aspect probator în ceea ce privește această infracțiune dar şi pe cea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., în raport cu care s-a invocat lipsa suportului probator, Curtea reţine că mijloacele de probă detaliate mai sus atestă vinovăţia inculpatului. În plus, pentru actul material de lipsire de libertate din data de 03 aprilie 2000 probatoriul este complinit de declarațiile martorilor oculari M.W., P.M.C. şi C.G.M., care au văzut cum partea vătămată era lovită cu o bâtă, iar inculpatul, împreună cu o altă persoană, încercă sa o urce cu forța într-un autoturism pe b-dul Independentei din Mun. Iași. Momentul acestei altercații a fost filmat de către organele de cercetare penală, care au fost anunțați de partea vătămată şi care au intervenit, imobilizându-i pe agresori.

Din această perspectivă, motivele de apel care vizează nevinovăţia inculpatului, invocându-se lipsa probatoriului care se dovedească vinovăţia acestuia, sunt nefondate. Probele expuse mai sus fac dovada, fără dubiu, a vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

În ceea ce privește motivul de apel conform căruia, pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, litigiul dintre el şi partea vătămată fiind unul civil, Curtea constată că nu este fondat, deoarece modalitatea de întocmire a acestui înscris este strict marcată de activitatea infracțională a inculpatului, care, sub imperiul amenințării, a determinat partea vătămată să-l scrie. Astfel, nu există în cauză o situație care sa privească maniera de executare a unui contract de împrumut, care s-a încheiat în condiții normale, în așa fel încât să putem aprecia asupra unui litigiu de natură civilă, ci, activitatea infracțională imputată inculpatului grevează exclusiv pe maniera de determinare forţată de încheiere a acestui înscris, astfel falsificat, faptele inculpatului reprezentând o infracțiune de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Nu este fondat nici motivul de apel conform căruia infracțiunea la care s-a instigat nu a fost urmată de executarea integrală a faptei, inclusiv prin folosirea actului de către partea vătămată în scopul producerii de consecinţe juridice.

Cerinţa specifică laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, necesară consumării acestei infracţiuni, constă într-o variantă alternativă, fie că înscrisul să fie folosit de către autorul falsului, fie să fie încredințat de către acesta unei alte persoane pentru a fi folosit.

Apărarea apelantului vizează numai prima variantă, care însă nu operează în speța de faţă, deoarece autorul falsului, respectiv partea vătămată, a fost forţată să încheie acest act, deci nu avea niciun interes să-l folosească, falsul producându-se în condițiile participației improprii. În cauză, raportat la specificul speţei este incidentă a doua alternativă, respectiv înscrisul falsificat a fost încredințat de către partea vătămată unei alte persoane pentru a fi folosit, respectiv inculpatului, instigatorul acestei infracțiuni, care şi avea interes sa-l utilizeze, atâta timp cat actul atesta o presupusa datorie a părţii vătămate către el.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei, Curtea retine ca potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), text de lege care stipulează criteriile generale de individualizare a pedepselor, la stabilirea şi aplicarea acestora, se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în textul incriminator, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Din examinarea textului de lege invocat, rezultă că aceste criterii sunt obligatorii şi trebuie avute în vedere în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Raportat acestei prevederi, se reţine că un rol primordial în aprecierea stabilirii şi aplicării pedepsei, îl are pericolul social al faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală trebuie evidenţiate atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât şi pentru educarea inculpatului.

Pentru ca pedeapsa să-şi realizeze funcţiile şi scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52 C. pen., aceasta trebuie să corespundă, sub aspectul duratei şi naturii sale, gravităţii faptei comise, potenţialului de pericol social pe care, în mod real, îl prezintă persoana inculpatului, precum şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportarea făptuitorului. Pe de altă parte, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte similare. Operaţiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei şi autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.

Au fost, astfel, avute în vedere datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că acesta este la primul conflict cu legea penală, precum şi conduita procesuala necorespunzătoare, dar în mod predilect împrejurările concrete ale comiterii faptelor, care atesta dezvoltarea unor activităţi infracționale coordonate, persistente, marcate de violente importante.

Așa cum s-a arătat, un rol primordial în aprecierea stabilirii şi aplicării pedepsei îl are pericolul social al faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală trebuie evidenţiate atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât şi pentru educarea inculpatului, motiv pentru care nu se impune reindividualizarea pedepsei, nici în sensul reducerii cuantumului pedepselor stabilite, nici al modificării modalității de executare, atâta timp cat nu se poate aprecia ca suspendarea condiționată a executării pedepsei ar conferi garanții suficiente a atingerii scopurilor şi funcțiilor acesteia.

Poziţia procesuală a inculpatului în cursul procesului penal, nesincera, de încercare a inducerii în eroare a organelor judiciare, de tergiversare a soluţionării cauzei, exclude posibilitatea reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen., cu rezultatul stabilirii unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

În acelaşi timp, circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen. este exclus a fi reţinută în favoarea inculpatului, atâta timp cât partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Circumstanţele personale ale inculpatului referitoare la lipsa antecedentelor penale, nu justifică redozarea pedepsei, prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. şi reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei, atâta timp cât nu este conturată şi definită şi de alte elemente care să marcheze această circumstanță.

Aspectele care ţin de aprecierea concretă a pericolului social al faptelor au fost avute în vedere de către instanţa de fond în procesul individualizării pedepsei, prin stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, prin analiza corelativă cu aspectele care ţin de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului.

Pedeapsa închisorii aplicată de către instanţă, cu executare în regim de detenţie, a fost stabilită corespunzător gravităţii faptelor şi personalităţii autorului, neimpunându-se micşorarea cuantumului sau a modalităţii de executare, în raport de pericolul social concret al faptelor comise şi atitudinea procesuală a inculpatului, care vădeşte lipsa totală de conştientizare a acţiunilor sale infracţionale.

Reevaluând coordonatele care guvernează procesul de individualizare a pedepsei, Curtea constată că pedeapsa aplicată inculpatului apelant este optimă atingerii scopurilor şi funcţiilor acesteia, reducerea cuantumului pedepsei sau schimbarea modalităţii de executare nefiind de natură a asigura reeducarea şi reinserţia socială a inculpatului.

Analizând din oficiu cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea constata ca instanța de fond, în baza prevederilor art. 71 C. pen. privind pedeapsa accesorie, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

Din motivarea deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord ) rezultă că ceea ce este criticabil este legea care interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane si, implicit, limitarea in bloc a unor drepturi, fără o analiză a instanțelor, aplicată de la caz la caz.

Constatând că instanța de fond a interzis în bloc exercițiul tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), fără a proceda la analiza concreta factuala, aplicând prin similitudine rațiunile care au determinat pronunțarea deciziei nr. 24/2007 a I.C.C.J., data în recurs în interesul legii, Curtea va proceda la reindividualizarea acestei pedepse accesorii, în rejudecare interzicând numai exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pentru celelalte drepturi neexistând indicii ale necesității interzicerii, raportat la circumstanțele reale ale cauzei şi cele personale ale inculpatului.

Fata de cele expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul formulat de inculpatul S.A. împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, pe care o va desființa în parte în latura penală, în ceea ce privește conținutul drepturilor a căror exercitare a fost interzisă, ca şi pedeapsa accesorie.

Rejudecând cauza în limitele menționate, în baza dispozițiilor art. 71 C. pen. va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.

Va menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, modificată prin Decizia penala nr. 199 din 29 mai 2003 a Curții de Apel Iași, care nu sunt contrare prezentei decizii penale.

Văzând şi dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

Împotriva deciziei penale nr. 73 din 05 aprilie 2011 a declarat recurs la 6 aprilie 2011 inculpatul S.A., invocând în drept cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 5, 9, 10, 12, 14, 15, 17, 18, 21 C. proc. pen.

CRITICĂM Decizia PENALĂ nr. 73/2011 SUB URMĂTOARELE ASPECTE:

l) Curtea de Apel a ignorat dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., iar judecata a avut loc fără participarea subsemnatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

Prin Decizia recurată s-a reţinut că, în faţa instanţei de fond S.A. s-a prezentat la două termene de judecată, însă nu putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în instanţă şi nu şi-a propus probe în apărare. Cu privire la martorii din lucrări, instanţa a constatat imposibilitatea audierii acestora, iar la instanţa de apel, respinge cererea de audiere prin comisie rogatorie, atât a părţii vătămate cât şi a subsemnatului S.A.

În condiţiile în care instanţa de apel era obligată, conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, ea nu putea să statueze asupra vinovăţiei subsemnatului fără a proceda la audierea nemijlocită a acestuia, cu atât mai mult cu cât în declaraţiile date la urmărirea penală, de toate părţile implicate, sunt contradicţii.

Trecând la judecarea apelului ignorând faptul că subsemnatul nu am putut fi audiat la judecata în fond şi fără a proceda ea însăşi la audiere, instanţa de apel a încălcat nu numai prevederile art. 287 alin. (1) C. proc. pen., privind realizarea rolului activ al judecăţii, ci şi prevederile art. 6 alin. (2) alin acelaşi cod, potrivit cărora organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, precum şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea Constantinescu împotriva României din 27 iunie 2000) precum şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia penală nr. 45798 din 29 iulie 2005).

Omisiunea instanţei de apel de a proceda la audierea subsemnatului, nu poate fi suplinită de către instanţa de recurs, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁴ alin. (1) C. proc. pen., în calea de atac a recursului, nu pot fi administrate alte probe - fiind admisibile numai înscrisurile noi.

Deşi încălcarea dispoziţiilor legale privind audierea nemijlocită a subsemnatului de către instanţa de judecată nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, se impune, în speţă, pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului, anularea hotărârii instanţei de apel, în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.

Vă rog să reţineţi incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ raportat la dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Sub un alt aspect, considerăm ca obligativitatea ascultării subsemnatului este prevăzută de lege cumulativ în sarcina primei instanţe şi a instanţei de apel. În aplicarea corectă a acestei norme procesual-penale, instanţa de recurs are sarcina de a asigura prezenţa inculpatului în instanţa de recurs, ceea ce se realizează prin mijloacele procedurale prevăzute de art. 175 - 184 C. proc. pen., precum şi de a asculta inculpatul conform prevederilor art. 69 - 73 C. proc. pen. şi art. 323 - 325 C. proc. pen.

Norma naţională se află în armonie cu jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în domeniul de aplicare al art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) din Convenţie, potrivit căreia instanţa cu plenitudine de jurisdicţie are obligativitatea să depună diligenţe pentru a asigura prezenţa persoanei interesate în faţa sa şi ascultarea acesteia, pentru a da eficienţă dreptului la un proces echitabil, precum şi dreptului la apărare.

2) Curtea de Apel a ignorat dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., refuzând să se pronunţe cu privire la administrarea de probe esenţiale, de natură să garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului penal.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că vinovăţia subsemnatului rezultă din coroborarea probelor administrate de instanţa de fond (paragraful 7 pagina 3 din Decizia recurată nr. 73/2011). Examinând apelul curtea de Apel constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

- în rejudecare.. Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt rezultată exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menţionat în cuprinsul considerentelor, alături de expunerea situaţiei factuale, a încadrării juridice, astfel încât motivul de apel.. este nefondat. "

Criticăm aprecierea instanţei de apel şi rugăm instanţa de recurs să constate că în primă instanţă nu a fost administrat nici un probatoriu, nu au fost audiaţi martori din lucrări, partea vătămată sau subsemnatul. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au încălcat exigenţele unui proces echitabil.

În condiţiile în care,

- prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, din data de 2 septembrie 2000, dat în dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a lui S.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzuta şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., lipsire de libertate în mod în mod ilegal, prevăzută şi pedepsită de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie ca cea expusa in rechizitoriu;

- instanţa de fond nu a administrat nici o proba în aflarea adevărului, nu au fost audiaţi martorii din lucrării;

- Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi nu a administrat nici o alta proba în susţinerea aspectelor reţinute prin rechizitoriu;

- Declaraţiile părţii vătămate, A.M.A., date doar în faza de urmărire penală sunt contradictorii;

- În care pentru faptele reţinute ca fiind din noaptea de 4 martie 2000, s-a reţinut în mod greşit dispoziţiile litera a, din art. 211 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care nu sunt probe concludente în acest sens.

- În care a fost audiat doar 1 martor din lucrări şi doar cu privire la fata reţinută din data de 05 martie 2011 (dosarul Curţii de apel);

- Restul probelor solicitate de subsemnatul (audierea părţii vătămate şi a subsemnatului) au fost respinse;

- Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a fost de acord cu administrarea probei cu interogatoriu subsemnatului prin Comisia Rogatorie;

- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen. probele administrate în cauză conduc la concluzia că: în fapt a existat o acţiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întruneşte clementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A. şi reţinută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi.

- potrivit dispoziţiilor art. 75 C. proc. pen. declaraţiile părţii vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales în condiţiile în care are şi perspectiva de a se constitui parte civilă - decât dacă se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblu probelor de vinovăţie existente în cauză. Ori, în speţă nu s-au administrat astfel de probe care să confirme veracitatea celor declarate de partea vătămată în prima declaraţie, declaraţie oscilantă, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cât şi cu privire la împrejurările în care s-a presupus a fi deposedat de bunuri .. "(dosarul de urmărire penală);

- Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infracţiunii aşa cum am solicitat prin apelul declarat.

Considerăm ca "Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.", aspect ce a fost omis de către instanţa de apel.

Critic faptul că subsemnatul am fost condamnat de Curtea de Apel Iaşi şi de Tribunalul laşi fără ca instanţa să mă audieze. Instanţele s-au pronunţat doar în baza pieselor din dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, şi anume depoziţiile martorilor, declaraţiile părţii vătămate oscilante şi contradictorii şi declaraţia subsemnatului, iar administrarea probelor solicitate erau esenţiale, de natură să-mi garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului penal.

Totodată, apreciem necesar a se readministra probele în condiţiile respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi, la solicitarea subsemnatului, sau din oficiu, a se administra noi probe, pentru deplina clarificare a cauzei, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, urmând a fi avute în vedere şi celelalte critici formulate prin motivele de recurs.

3) Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel invocate prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen.

Probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia că: în fapt, a existat o acţiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A. şi reţinută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.

În esenţă prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că „victima A.M.A. a fost .. deposedată de suma de 950 dolari SUA, 400 lei şi un cuţit.. ". În faza de urmărire penală a fost administrat următorul probatoriu: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate; procesul-verbal de confruntare, iar în faza de judecată, atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel, nu a fost administrat nici un probatoriu raportat la infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen.;

Prin declaraţia dată de partea vătămata A.M.A. aflată în dosarul de urmărire penală partea vătămată declară că „S.A. mi-a luat din buzunar suma de 950 dolari SUA şi 400.000 lei (40 Ron).." iar prin declaraţia aflata la dosarul de urmărire penală acesta declara că „data de 05 februarie 2000 am fost luat din fata blocului unde locuiesc .. şi deposedat de 950 dolari SUA şi un milion lei.. ", iar din acelaşi dosar victima solicita o reaudiere în prezenta cauza şi dă o nouă declaraţie precizând că „în data de 05 martie 2011 eu am dat lui S.A. suma de 950 dolari SUA şi 400.000 rol şi ne-am înţeles că această sumă se scade din datoria mea.. ", iar prin procesul verbal de confruntare "din 04 aprilie 2000, pagina a-3-a, A.M.A. precizează ca „mă aflam în maşina în gangul de lângă Piaţa Independentei. .. am scos tot ce aveam asupra mea, respectiv cuţit, suma de 950 dolari SUA şi în jur de 400.000 lei ron, toate aceste bunuri i le-a dat lui S.A. şi nu mi le-a restituit."

Concluzionând, consideram ca probele administrate în cauză conduc la concluzia că:

- în fapt, a existat o acţiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A.;

- Nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială în ce mod ar fi fost ameninţat A.M.A., în ce ar fi constat pretinsele ameninţări pentru ca S.A. să fi rămas în posesia bunului, cu privire la care există indicii că i-ar fi aparţinut şi dacă ameninţările s-ar fi proferat în scopul prevăzut de art. 211 C. pen.;

- de asemenea, nu s-a evidenţiat nici scopul însuşirii pe nedrept a bunului;

- declaraţiile oscilante ale părţii vătămate A.M.A. nu se colaborează cu nimic; potrivit dispoziţiilor art. 75 C. proc. pen. declaraţiile părţii vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales in condiţiile in cate are şi perspectiva de a se constitui parte civila - decât daca se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezulta din ansamblu probelor de vinovăţie existente in cauza. Ori, in speţa nu s-au administrat astfel de probe care sa confirme veracitatea celor declarate de partea vătămata în prima declaraţie, declaraţie oscilantă, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cat şi cu privire la împrejurările in care s-a presupus a fi deposedat de bunuri.

- Soluţia dată în cauză nu se regăseşte în situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, prin sentinţa penala atacată cu apel sau prin Decizia penală reţinută de Curtea de Apel.

Or, in condiţiile celor expuse anterior nu avem certitudinea faptei aşa cum a fost reţinută prin rechizitoriu.

Raportat la tot probatoriul administrat subsemnatul am solicitat achitarea in temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. întrucât nu sunt întrunite clementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv. Temeiul ce trebuie avut în vedere sunt dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în sensul că fapta nu există. Or, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere.

4) Curtea de Apel a aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) (art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.)

Având in vedere lipsa de antecedente penale a inculpatului S.A. (a se vedea cazierul depus şi conţinutul tuturor înscrisurilor depuse in prezenta cauza), vârsta, statutul profesional de medic licenţiat, relaţiile preexistente dintre părţi şi caracterul ocazional al faptei, înscrisurile în circumstanţiere depuse, apreciem ca reeducarea acestuia se poale realiza şi în condiţiile suspendării executării unei pedepse orientată spre minimul special al pedepsei prevăzute de lege.

5) Curtea de Apel a dat o încadrare juridică greşită, faptei săvârşite (art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.) pronunţându-se o hotărâre greşită (art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.)

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-au descris 2 evenimente ce au fost desfăşurate in noaptea de 4 martie 2000 respectiv din ziua de 03 aprilie 2000.

În analizarea ambelor activităţi reţinute prin rechizitoriu ce au fost desfăşurate în noaptea de 4 martie 2000 respectiv în ziua de 03 aprilie 2000, am învederat instanţei de apel că:

- sunt fapte separate ce ar trebui soluţionate separat,

- ne aflăm într-un concurs infracţional,

- infracţiunea prevăzuta de disp. art. 189 alin. (2) C. pen. nu este riguros dovedite, nu se justifica şi incidenţa dispoziţiilor art. 41 C. pen.

- nu rezultă din nici o probă că încă anterior de prima acţiune (din noaptea 4 martie 2000) inculpatul să-şi fi reprezentat şi cea de-a 2-a acţiune ulterioară de sechestrare;

- nu poate fi o încadrare corecta in baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata şi cea din 3 aprilie 2000 care poate avea caracterul unei încercări nereuşite de lipsire de libertate, deci tentativa.

În aceste condiţii ambele acţiuni săvârşite la intervale de timp diferite sa fi fost realizate in executarea uneia şi aceleaşi rezoluţii infracţionale, prezumţia pluralităţii de intenţii, in cazul săvârşirii unor acţiuni diferite putând fi înlăturate numai in baza unei dovezi de natura a stabili cu certitudine ipoteza contrarie, ori in speţa certitudinea nu exista.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-a reţinut în sarcina numitului S.A. infracţiunea prevăzuta de art. 189 alin. (2) cu referire la dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut aceeaşi situaţie cu cea expusa în Rechizitorii.

Consideram ca hotărârea Tribunalului şi a Curţii de Apel sunt nelegale întrucât motivarea se întemeiază pe aspecte formale şi nu esenţiale pentru fondul cauzei, iar instanţele au ajuns la concluzia eronată a existenţei faptelor reclamate, făcând o greşită apreciere a probelor şi punând temei în principal doar pe cele administrate în cursul cercetării penale. Criticam Decizia penală recurată pentru motive de nelegalitate, şi susţinem că probele administrate în cauză nu au dovedit pe deplin vinovăţia inculpatului.

Sub un prim aspect, vizăm aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 41 C. pen. Considerăm că ambele activităţi reţinute prin rechizitoriu ca fiind infracţiunea prevăzută de disp. art. 189 alin. (2) C. pen. nu sunt riguros dovedite, nu se justifica şi incidenţa dispoziţiilor art. 41 C. pen. Nu rezulta din nici o proba ca încă anterior de prima acţiune (din noaptea 4 martie 2000) inculpatul să-şi fi reprezentat şi cea de-a 2-a acţiune ulterioara de sechestrare. Nu poate fi o încadrarea corectă în baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata şi cea din 3 aprilie 200 care poate avea caracterul unei încercări nereuşite de lipsire de libertate, deci tentativa.

În aceste condiţii ambele acţiuni săvârşite la intervale de timp diferite să fi fost realizate în executarea uneia şi aceleaşi rezoluţii infracţionale, prezumţia pluralităţii de intenţii, în cazul săvârşirii unor acţiuni diferite putând fi înlăturate numai în baza unei dovezi de natură a stabili cu certitudine ipoteza contrarie.

În ce priveşte fundamentul probator al reţinerii celor două acţiuni apreciem, în continuare, ca cele două fapte ar trebui analizate separat.

În ce priveşte fapta din ziua de 03 aprilie 2000 când S.A. a încercat sa-l urce cu forţa pe partea vătămată într-un autoturism, dar acţiunea sa a eşuat, datorita intervenţiei organelor de politie care supravegheau locul faptei. Aceasta nu poate fi reţinuta cu certitudine încadrarea juridica reţinuta atât in rechizitoriul parchetului cat şi prin sentinţa penala pronunţata de Tribunalul Iaşi sau Decizia Curţii de Apel Iaşi. Situaţia este diferita şi apreciată după dorinţa agenţilor de cercetare penala.

6) Judecata în primă instanţă şi la instanţa de apel a avut loc fără citarea legală a părţii vătămate art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În condiţiile în care declaraţiile părţii vătămate A.M.A. sunt oscilante, şi nu se colaborează cu alte probe, iar potrivit dispoziţiilor art. 75 C. proc. pen. declaraţiile părţii vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales in condiţiile in care are şi perspectiva de a se constitui parte civila - decât daca se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezulta din ansamblu probelor de vinovăţie existente in cauza. Or, in speţa nu s-au administrat astfel de probe care sa confirme veracitatea celor declarate de partea vătămata in prima declaraţie, declaraţie oscilanta, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cat şi cu privire la împrejurările in care s-a presupus a fi deposedat de bunuri şi nu avem certitudinea faptei aşa cum a fost reţinută prin rechizitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Conform art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen.:

Admite recursul declarat de inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 73 din 5 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi sentinţei penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iaşi.

Casează, în parte, Decizia penală nr. 73 din 05 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi în parte sentinţa penală nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iaşi, secţia penală şi rejudecând:

Încetează procesul penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu privire la inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), dată fiind intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Condamnă pe inculpatul S.A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Condamnă pe inculpatul S.A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. contopeşte pedepselor stabilite prin prezenta şi dispune executarea pedepsei celei mai grele de 4 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi ale sentinţei penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iaşi, modificată prin Decizia penală nr. 199 din 29 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi.

În recurs, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul parţial al avocatului din oficiu, în cuantum de 50 lei se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 03 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1241/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 100/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 100/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 1035/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1037/2012. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs