ICCJ. Decizia nr. 1073/2012. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1073/2012
Dosar nr. 9489/2/2011
Şedinţa publică din 9 aprilie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 555 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul R.G. şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut că petentul R.G. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 149 din 22 martie 2003 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 4, modificată prin sentinţa din 14 februarie 2004 a Tribunalului Suprem din Spania, la două pedepse de câte 5 ani şi 6 luni închisoare, în total 11 ani închisoare, potrivit sistemului aritmetic de stabilire a pedepselor existent în statul spaniol.
Prin Sentinţa penală nr. 346 din 29 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost recunoscută sentinţa pronunţată de instanţele spaniole şi s-a dispus transferarea condamnatului în vederea executării pedepsei de 11 ani închisoare în România, rezultată ca urmare a cumulului aritmetic a celor două pedepse de câte 5 ani şi 6 luni închisoare, până în prezent condamnatul executând 5 ani şi 7 luni închisoare.
S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, Statul Român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului. Rezultă, aşadar, că aplicarea acestor dispoziţii privind conversiunea pedepsei este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare, şi anume atunci când felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislaţia română şi când durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română.
A mai arătat prima instanţă că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic, în acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 23/2009 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că dispoziţiile legale menţionate, a căror incidenţă este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română, nu pot constitui temei legal pentru înlocuirea modalităţii prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare.
Prin urmare, având în vedere că pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare a fost aplicată petentului R.G. prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, Curtea a apreciat că nu poate înlocui acest cumul cu regulile cumulului juridic stabilite în C. pen. român, motiv pentru care a respins cererea condamnatului, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, condamnatul R.G., criticând-o sub aspectul greşitei respingeri a cererii de conversiune a condamnării, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea acesteia şi contopirea pedepselor aplicate în statul spaniol, conform art. 449 C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele cauzei, Înalta Curte constată că recursul cu care a fost sesizată este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, condamnatul R.G. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de către instanţa judecătorească spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni [ art. 33, 34 lit. b) C. pen. ] , susţinând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic, nu este conformă cu aceste dispoziţii, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condiţiile art. 159 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, care se aplică, în mod corespunzător şi în ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, Statul Român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
De asemenea, conform dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în interpretarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 (art. 159 în numerotarea actuală), în soluţionarea cererilor având ca obiect conversiunea condamnării, instanţa trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de C. pen. român.
În speţă, Înalta Curte, în deplin acord cu instanţa de fond, constată că atât felul sancţiunii penale aplicate, aceea cu închisoarea, cât şi durata acesteia sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că nu se impune modificarea pedepsei, astfel cum a solicitat recurentul condamnat.
Într-adevăr, recurentul a fost condamnat de instanţele spaniole pentru comiterea a două infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal la câte 5 ani şi 6 luni închisoare pentru fiecare faptă, aplicându-se o pedeapsă totală de 11 ani închisoare, ca urmare a cumulului aritmetic al sancţiunilor penale, potrivit legii spaniole, însă această pedeapsă nu depăşeşte nici maximul general, de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. român, şi nici limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv de art. 34 alin. (2) C. pen. Pe de altă parte, se constată că pedepsele privative de libertate stabilite prin hotărârea de condamnare pronunţată de instanţa spaniolă nu depăşesc limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 ani. Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 159 din Legea nr. 302/2004, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni (respectiv sistemul cumulului juridic şi cel al cumulului aritmetic), Înalta Curte, constatând şi împrejurarea că instanţa română a optat deja pentru continuarea executării pedepsei şi respectarea felului şi duratei acesteia, prin Sentinţa penală nr. 346 din 29 octombrie 2009, apreciază că, în mod întemeiat s-a procedat în cauză la respingerea cererii formulate de condamnat, neexistând motive pentru a se dispune conversiunea condamnării.
Pe de altă parte, este de menţionat, în plus faţă de cele reţinute de prima instanţă, că, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenţa unui concurs de infracţiuni. Or, în speţă, pedeapsa de 11 ani închisoare stabilită de autorităţile judiciare spaniole şi recunoscută ca atare de către instanţa judecătorească română, a fost aplicată pentru infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză, pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse şi apreciind că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul R.G. şi, faţă de faptul că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul R.G. împotriva Sentinţei penale nr. 555 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3872/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4123/2012. Penal → |
|---|
