ICCJ. Decizia nr. 1074/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1074/2012
Dosar nr. 9528/118/2010
Şedinţa publică din 9 aprilie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că Tribunalul Constanţa, prin Sentinţa penală nr. 90 din 28 februarie 2011, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.M.Ş., pentru infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 861 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, impunând inculpatului, în baza art. 863 C. pen., ca, pe durata acestuia, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, desemnat cu supravegherea; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
S-a luat act că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 520 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Constanţa.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în folosul statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în ziua de 25 iunie 2007, a avut loc un conflict între victima C.M. şi inculpatul M.M.Ş., cel din urmă aplicând victimei mai multe lovituri în zona abdomenului şi cauzând acesteia leziuni care, în final, au condus la deces, conflictul fiind determinat de neînţelegerile existente între cele două familii cu privire la apartenenţa unei suprafeţe de teren, în legătură cu care existau mai multe procese civile, care generase multiple discuţii.
A reţinut instanţa că intervenţia inculpatului a avut loc datorită atitudinii manifestată de victimă faţă de mama sa, căreia i-a adresat injurii şi pe care a agresat-o fizic, apreciind, astfel, că acesta a acţionat în stare de provocare, conform art. 73 lit. b) C. pen.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului care, în ziua de 25 iunie 2007, în jurul orelor 18,00, în cursul unui conflict spontan şi pe fondul unei provocări din partea victimei C.M., actul provocator fiind îndreptat împotriva mamei inculpatului, i-a aplicat acestuia lovituri în zona abdomenului, cauzându-i leziuni grave care au condus la deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi a ţinut seama de pericolul social ridicat al faptei comise, de împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, precum şi de persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, reţinând în favoarea lui prevederile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi dispunând suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, considerând că scopul preventiv educativ poate fi atins şi fără executarea ei în regim privativ de libertate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, criticând-o pentru netemeinicie în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare. Prin Decizia penală nr. 115/P din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că, în mod corect prima instanţă a reţinut că, între inculpat şi partea vătămată, a avut loc un conflict spontan pe fondul unor duşmănii mai vechi, context în care inculpatul a fost puternic tulburat de un act violent injust din partea victimei constând în apucarea organelor sale genitale, acţiune care a produs o puternică stare de tulburare acestuia şi a contribuit la naşterea rezoluţiei infracţionale spontane de săvârşire a faptei incriminate, constând în aplicarea mai multor lovituri victimei în zona abdomenului cu intenţia directă de a produce suferinţe fizice.
S-a reţinut că actele materiale săvârşite, chiar excluzând rezultatul ulterior produs, ce nu a fost urmărit sau acceptat de inculpat, constând în decesul părţii vătămate, a fost vădit disproporţionat faţă de manifestările de conduită ilicite săvârşite anterior de către victimă asupra corpului inculpatului.
Cu privire la individualizarea pedepsei, s-a arătat că prima instanţă a ţinut cont de cauza de atenuare corect reţinută, de caracterul spontan al adoptării rezoluţiei infracţionale, de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului şi de datele referitoare la persoana acestuia, în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., făcând o justă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), prin aplicarea art. 76 alin. (2) C. pen.
Totodată, ţinând seama de atitudinea inculpatului, de regret al faptei, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa a constatat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, făcând aplicarea art. 861 şi urm. C. pen.
Prin încheierea pronunţată la data de 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a dispus, în temeiul art. 195 C. proc. pen., îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011, în sensul că, „în baza art. 192 alin.(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia". împotriva deciziei penale pronunţată de instanţa de apel şi, implicit, a încheierii din data de 25 noiembrie 2011, conform art. 3852 alin. (3) C. proc. pen., a declarat recurs, în termen legal, Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanţa, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reiterând criticile formulate în apel, Ministerul Public a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, au fost reţinute de instanţele inferioare dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., solicitând, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., înlăturarea respectivelor prevederi legale, majorarea cuantumului pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia în regim privativ de libertate.
Totodată, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Parchetul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, deşi acesta nu a declarat apel în cauză şi nu se afla în culpă procesuală. Pe de altă parte, s-a susţinut că au fost aplicate greşit şi prevederile art. 195 C. proc. pen., neputându-se rectifica pe calea îndreptării de eroare materială un aspect de nelegalitate a hotărârii.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanţa ca fiind fondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă, aşadar, că pentru a putea fi reţinută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv ca infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acţiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
În cauză, ceea ce rezultă din materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti este faptul că, între familia inculpatului M.M.Ş. şi cea a victimei C.M. existau de mai multă vreme relaţii tensionate legate de dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, relaţii pe fondul cărora, în ziua de 25 iunie 2007, între victimă şi mama inculpatului a avut loc o discuţie contradictorie, acestea adresându-şi reciproc cuvinte jignitoare. La un moment dat, la locul conflictului a apărut inculpatul, care i-a reproşat victimei faptul că a adresat injurii mamei sale, discuţia contradictorie continuând între cei doi până când în, conflictul degenerând, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri victimei cu pumnii şi picioarele în abdomen, cauzându-i leziuni grave care, în final, au condus la deces.
Contrar celor stabilite de instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nicio acţiune provocatorie din partea victimei care să fi determinat o puternică tulburare inculpatului sub stăpânirea căreia acesta să fi comis infracţiunea, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Astfel, probele administrate nu confirmă exercitarea de către victimă a unor violenţe împotriva mamei inculpatului, astfel cum, în mod eronat, a reţinut prima instanţă, concludente în acest sens fiind depoziţiile martorilor oculari S.M. şi F.D., precum şi ale martorului N.R., care a înregistrat cu telefonul mobil susţinerile inculpatului ulterioare agresării victimei şi care confirmă că între aceasta din urmă şi mama inculpatului a avut loc doar o altercaţie verbală, în cadrul căreia şi-au adresat reciproc cuvinte jignitoare.
În ceea ce priveşte declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză şi pe care s-a întemeiat concluzia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că, în mod greşit, acestea au fost valorificate în procesul de evaluare a materialului probator, în detrimentul depoziţiilor date de martorii S.M. şi F.D., aceştia din urmă fiind singurii care au asistat la întreg incidentul dintre părţi, inclusiv la cel dintre victimă şi mama inculpatului, percepând în mod nemijlocit toate acţiunile celor implicaţi şi redând cu fidelitate cele constatate, spre deosebire de ceilalţi martori, care au fost prezenţi doar la final, când inculpatul a exercitat actele de violenţă asupra victimei.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că, deşi este neîndoielnic faptul că între victimă şi mama inculpatului, martora M.E., a avut loc un conflict verbal, nu se poate stabili cine anume a declanşat discuţia, adresând prima cuvinte jignitoare, condiţie esenţială pentru a se putea reţine o eventuală acţiune provocatorie din partea victimei. Totodată, chiar dacă s-ar fi dovedit că victima a fost cea care a manifestat prima o acţiune injurioasă la adresa martorei, o asemenea atitudine nu ar fi fost de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., textul de lege cerând ca victima să manifeste o anumită agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, aptă să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu poată să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea unei infracţiuni. Chiar dacă legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, totuşi, pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii, este necesar ca faptele celor implicaţi să aibă o semnificaţie apropiată, o intensitate similară, astfel încât acţiunea victimei să genereze în persoana făptuitorului o stare psihică sau emoţională de natură a explica actele de violenţă pe care, în condiţii normale, nu le-ar fi comis.
Nu poate fi reţinută nici constatarea Curţii de Apel în sensul că victima l-ar fi lovit pe inculpat în zona genitală, toate probele administrate în cauză, inclusiv declaraţia inculpatului, dovedind contrariul şi anume faptul că acesta din urmă este cel care a exercitat asupra victimei respectivele acte de violenţă.
Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut în favoarea inculpatului scuza provocării, nefiind îndeplinite în cauză cerinţele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., motiv pentru care se impune înlăturarea respectivei circumstanţe atenuante.
Totodată, instanţa de recurs constată că, în mod neîntemeiat, au fost reţinute în favoarea inculpatului şi dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecinţa unei greşite individualizări judiciare a pedepsei aplicate acestuia.
Astfel, deşi inculpatul este necunoscut cu antecedente penale, această împrejurare nu este suficientă pentru a justifica reţinerea respectivelor prevederi legale, nefiind de natură să reducă în aşa măsură gravitatea faptei şi periculozitatea socială a inculpatului încât să determine reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.
La alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpatului nu pot fi avute în vedere doar datele favorabile acestuia, ci, în egală măsură, trebuie să se ţină seama de împrejurările în care a fost comisă fapta şi care imprimă acesteia un caracter deosebit de grav, de urmările ei, respectiv decesul victimei, precum şi de comportamentul manifestat pe parcursul procesului, inculpatul încercând în permanenţă să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare.
Toate aceste elemente, supuse examinării prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., justifică, în opinia Înaltei Curţi, înlăturarea nu doar a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., ci şi a celei reglementată de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecinţa aplicării unei pedepse egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită şi a executării acesteia în regim privativ de libertate, singurul în măsură să asigure realizarea scopului preventiv educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
2. Înalta Curte apreciază întemeiate şi criticile formulate de Parchet în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constatând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. prin obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat în apel, deşi acesta nu avea calitatea de apelant, iar calea de atac promovată de procuror a fost respinsă, situaţie în care erau incidente prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la rămânerea în sarcina statului a respectivelor cheltuieli judiciare.
Deşi instanţa de apel a pronunţat o încheiere prin care a îndreptat „eroarea" strecurată în dispozitivul deciziei, Înalta Curte apreciază, că, în mod nelegal, aceasta a uzat de procedura reglementată de art. 195 C. proc. pen., nefiind vorba de nicio eroare materială care să poată fi îndreptată prin respectiva procedură, ci de un aspect de nelegalitate a hotărârii, ce nu poate fi reformat decât prin intermediul căilor legale de atac, exercitate în condiţiile legii.
În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse şi reţinând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanţa, va casa decizia atacată şi, în parte, sentinţa penală a Tribunalului Constanţa şi, în rejudecare, va înlătura circumstanţele atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. a) C. pen., reţinute în favoarea inculpatului M.M.Ş., iar, în baza art. 183 C. pen., va dispune condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, făcând aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Faţă de soluţia pronunţată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva Deciziei penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 90 din 28 februarie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia penală şi, în rejudecare:
înlătură circumstanţele atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen. reţinute în favoarea inculpatului M.M.Ş.
în baza art. 183 C. pen. condamnă inculpatul M.M.Ş. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
în baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Suma de 50 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat M.M.Ş. până la prezentarea apărătorului ales, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 553/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3864/2012. Penal → |
|---|
