ICCJ. Decizia nr. 1394/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1394/2012
Dosar nr. 6085/105/2011
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2198/3/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus următoarele:
I. A admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 38/A din 12 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii N.Ş., N.S., I.I.B., I.M., I.A. şi S.V.
A casat decizia sus-menţionată şi, în parte, sentinţa penală nr. 739/F din 23 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, numai în ceea ce priveşte omisiunea aplicării pedepsei complementare pentru inculpaţii N.Ş., N.S., I.I.B., I.M., I.A. şi S.V.
Rejudecând cauza în aceste limite:
1. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpaţilor N.Ş. şi N.S. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ce se va executa după pedeapsa principală de câte 13 ani închisoare aplicată inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 134/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 14 lit. d) din aceeaşi lege.
2. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului I.I.B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
3. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului I.M. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (2) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
4. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatei I.A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., inculpata executând în final pedeapsa cea mai grea de 12 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
5. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului S.V. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (2) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A dedus din cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor N.Ş., N.S., I.I.B. şi I.M., durata arestării preventive de la 27 noiembrie 2008 la 22 iunie 2010, iar pentru inculpata I.A. durata reţinerii din 05 februarie 2006 şi arestării preventive de la 27 noiembrie 2008 la 22 iunie 2010.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.
II. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.Ş., N.S., I.I.B., I.M. şi I.A. împotriva aceleiaşi decizii.
A obligat recurenţii inculpaţi N.Ş. şi N.S. la plata sumelor de câte 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile parţiale apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
A obligat recurenţii inculpaţi I.I.B., I.M. şi I.A. la plata sumelor de câte 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 400 lei pentru intimatul inculpat S.V. s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea I.A., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 24 august 2011, ca urmare a faptului că prin sentinţa penală nr. 280 din 16 august 2011, Tribunalul Prahova, secţia penală, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei supreme.
Pe această cale, contestatoarea şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţa de recurs, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen. Cu privire la prevederile art. 386 lit. c) C. proc. pen., a susţinut contestatoarea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar, iar cu referire la dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., a arătat că instanţa de recurs nu a procedat la audierea inculpaţilor, în condiţiile în care ascultarea era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea I.A., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză se constată că a fost promovată contestaţia în anulare invocându-de dispoziţiile art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.
Cu privire la criticile expuse în cuprinsul cererii formulate de contestatoare, circumscrise art. 386 lit. c) C. proc. pen., se constată că acestea nu pot fi calificate şi încadrate în dispoziţiile anterior menţionate, nefiind identificate la dosarul cauzei dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.
Referitor la susţinerile încadrate în dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., se reţine că acestea nu corespund realităţii, din actele dosarului rezultând că la termenul de judecată din data de 9 iunie 2010, înainte de a se acorda cuvântul la dezbateri, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 alin. (1)1 şi art. 70 alin. (2) C. proc. pen., a învederat inculpaţilor că au dreptul să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei în prezenţa apărătorilor, dar şi faptul că se pot prevala de dreptul la tăcere, iar în situaţia în care aceştia consimt să dea o nouă declaraţie, li s-a atras atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor. în acest context, inculpata I.A. a consimţit să dea o nouă declaraţie, ce a fost consemnată şi ataşată la dosarul cauzei (fila 101 dos. recurs).
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, nefîind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, motiv pentru care va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea I.A. împotriva Deciziei penale nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2198/3/2009.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea I.A. împotriva Deciziei penale nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2198/3/2009.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1393/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1406/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
