ICCJ. Decizia nr. 1556/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1556/2012
Dosar nr. 29373/3/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 155/F din 3 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus în baza art. 174 - 175 lit. c) C. pen. condamnarea inculpatului T.G. la o pedeapsă de 18 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 10 ani.
Conform art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Conform art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la 16 februarie 2009 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a luat act că numitul T.P. nu s-a constituit parte civilă.
Conform art. 313 din Legea nr. 95/2006 inculpatul a fost obligat la plata sumei de 5.693,57 RON, actualizată cu dobânda legală la data plăţii efective către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut în fapt, că la data de 4 februarie 2009, inculpatul a lovit în mod repetat victima T.V. (64 de ani), unchiul său, în locuinţa acestuia din Bucureşti, cu un corp dur, în zone vitale (capul şi faţa, regiunile toracică, cervicală şi abdominală), cauzându-i leziuni grave (fracturi costale, fractură de vertebre cervicale, traumatism cranio-cerebral şi altele), în urma cărora victima a decedat la data de 12 februarie 2009, în Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti.
S-a mai stabilit că inculpatul era fiul fratelui victimei şi în mod frecvent îi cerea bani pentru băutură. Când victima nu avea bani, inculpatul devenea agresiv şi o lovea violent, aşa cum s-a întâmplat şi la 4 februarie 2009.
Înainte de a se interna în spital, victima a depus la Secţia 4 Poliţie o plângere împotriva nepotului său, arătând că acesta l-a lovit grav în ziua de 4 februarie 2009 şi că nu era prima sa agresiune, aspect cunoscut şi de vecinii celor doi.
Iniţial, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, însă ulterior, inclusiv în declaraţia dată cu ocazia audierii de către tribunal, a arătat că l-a lovit pe unchiul său uşor, cu palmele, fără să-i cauzeze leziuni, iar apoi s-au împăcat.
Inculpatul a susţinut că T.V. a decedat datorită numeroaselor afecţiuni grave de care suferea, versiune ce nu a fost acceptată de către instanţă.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul T.G.
În dezvoltarea motivelor de apel, parchetul a criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepsei, arătând că aceasta a fost prea blândă în raport de gravitatea faptei, dată de numărul şi gravitatea leziunilor suferite de victimă şi de atitudinea negativă a inculpatului.
În apelul său, inculpatul a declarat că nu a omorât victima, loviturile uşoare aplicate neputând conduce la deces.
Moartea s-a datorat, a arătat apelantul, numeroaselor afecţiuni de care victima a suferit, astfel încât a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală sau, în subsidiar, de loviri cauzatoare de moarte.
Apelantul inculpat a solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale, bazată pe actele aflate la dosarul cauzei, inclusiv raportul de necropsie, care să stabilească dacă moartea victimei s-a produs ca urmare a loviturilor primite la data de 4 februarie 2009 sau multiplelor afecţiuni organice cronice preexistente, dovedite cu înscrisuri.
Curtea a dispus, în acest context, avizarea raportului de autopsie medico-legală privind victima, precum şi a celui de expertiză medico-legală psihiatrică referitor la inculpat.
La data de 11 iunie 2010, acest din urmă raport a fost avizat de către Comisia de avizare şi control din cadrul I.N.M.L., confirmându-se astfel concluziile referitoare la predispoziţia inculpatului spre un comportament antisocial.
Aceeaşi Comisie a opinat însă, în privinţa necropsiei victimei, că existenţa unor "multiple neconcordanţe dintre datele clinice, anatomopatologice, macroscopice, de la autopsie, şi datele de anchetă a impus efectuarea unei noi expertize medico-legale, care să lămurească detaliat felul şi cauza medicală a morţii, data producerii leziunilor, legătura de cauzalitate a leziunilor traumatice cu decesul ...".
Curtea a încuviinţat efectuarea acestui nou raport de expertiză medico-legală, care a fost întocmit sub nr. X/2010 şi a concluzionat că: "moartea numitului T.V. a fost neviolentă; ea s-a datorat insuficienţei organice şi sistemice multiple, survenită în evoluţia unei stări toxicoseptice - multiple focare septice secundare, consecinţa suprainfectării plăgilor atone diabetice de la nivelul picioarelor, pe fondul dezechilibrării diabetului zaharat şi a multiplelor afecţiuni organice preexistente (schesenfizem pulmonar, miocardoscleroză, distrofie hepatică, scleroză renală); la autopsie s-au constatat leziuni traumatice recente: excoriaţie frontală parietală, hemoragie subconjunctivală OD, plagă contuză baza superioară şi echimoze gingivale, disjuncţia oaselor nazale de partea dreaptă, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur, acestea pot data din 4 februarie 2009 şi nu au legătură de cauzalitate în tanatogeneză. În caz de supravieţuire ar fi necesitat 12 - 14 zile de îngrijiri medicale".
În finalul concluziilor s-a reiterat aprecierea în sensul că leziunile traumatice recente nu au avut legătură de cauzalitate în tanatogeneză, intervenind un lanţ cauzal determinat şi favorizat de afecţiunile patologice preexistente, complicate în final cu diseminarea septică.
Acest raport a fost avizat de Comisia de avizare şi control din cadrul I.N.M.L. şi apoi, la solicitarea Curţii, şi de Comisia Superioară de Medicină legală, care a precizat că la autopsie s-au constatat şi alte leziuni traumatice mai vechi (fracturi costale), complicate septic, care nu au intervenit cert în tanatogeneză şi care ar fi necesitat, în caz de supravieţuire 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale.
În raport de aceste probatorii, cu prilejul dezbaterii apelurilor, reprezentantul Ministerului Public a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de vătămare corporală, în condiţiile art. 181 C. pen., iar apelantul inculpat a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 180 alin. (2) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 193/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul T.G..
A desfiinţat, în parte, Sentinţa penală nr. 155 din 3 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi, rejudecând:
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 174 - 175 lit. c) C. pen. în art. 180 alin. (2) C. pen.
În baza art. 180 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul T.G. la 1 an şi 7 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Conform art. 88 C. pen., s-a dedus prevenţia inculpatului de la 16 februarie 2009 la 15 septembrie 2010.
S-a constatat integral executată pedeapsa aplicată. S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale. Onorariul parţial al avocatului din oficiu de 50 RON s-a dispus a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Curtea a reţinut că raportul de noua expertiză medico-legală a fost avizat nu numai de comisia de avizare şi control, ci şi de Comisia Superioară Medico-legală din cadrul I.N.M.L., forul suprem în această materie, astfel încât, concluziile sale nu au mai putut fi contestate.
Faptul că loviturile aplicate de inculpat victimei la data de 4 februarie 2009 au necesitat pentru vindecare un număr de 12 - 14 zile de îngrijiri medicale şi nu au avut niciun efect cauzal în producerea decesului, au constituit datele de la care Curtea a pornit în abordarea aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei. S-a reţinut că, concluziile au fost în acord şi cu probatoriile administrate, inclusiv declaraţiile inculpatului, care a recunoscut lovirea uşoară a unchiului său la data respectivă.
În privinţa leziunilor mai vechi, cu o dată neprecizată care, de asemenea, nu au condus la deces, ci ar fi necesitat pentru vindecare 25 - 30 zile de îngrijiri medicale, s-a apreciat că nu a existat certitudinea că ele au fost provocate tot de inculpat, iar acest dubiu i-a profitat, nefiind primită cererea parchetului de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen.
Cum singura infracţiune dovedită, săvârşită de către inculpat a fost cea de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., Curtea a admis apelurile, a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe, prin schimbarea încadrării juridice, la o pedeapsă de 1 an şi 7 luni închisoare, constatând că a fost şi executată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul T.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 3859 pct. 10, 172, 17 şi 14 C. proc. pen.
Parchetul în susţinerea orală a primului motiv de recurs a arătat că instanţa de apel a omis să examineze şi să se pronunţe pe celelalte probe, în analiza proprie pe care a făcut-o asupra situaţiei de fapt limitându-se doar la noul raport de expertiză medico-legală din data de 25 ianuarie 2011.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs a învederat că există contradicţii majore între cele două rapoarte de expertiză, iar modul de întocmire a avizelor medico-legale privind noul raport de expertiză medico-legală, ce au avut consecinţe asupra stabilirii încadrării juridice corecte a faptei, a fost făcut cu încălcarea normelor procedurale, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau readministrarea de probe.
În argumentarea acestei critici a relevat şi incompatibilitatea expertului în cauză, apreciind ca fiind incidente dispoziţiile art. 54 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 48 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, având în vedere calitatea de soţi a doi dintre medicii care au întocmit şi avizata raportul de expertiză (soţii D.), putându-se ridica suspiciuni cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea redactării avizului Comisiei de Avizare şi Control.
Cu privire la încadrarea juridică dată faptei a arătat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen., iar nu cele ale art. 180 alin. (2) C. pen., cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel, întrucât concluziile actelor medico-legale trebuiau coroborate cu restul probelor administrate în cauză.
A mai solicitat în cadrul ultimului caz de casare, invocat oral, reindividualizarea pedepsei în sensul majorării cuantumului până al limita maximă în raport de circumstanţele săvârşirii faptei.
Inculpatul T.G. a solicitat reindividulaizarea pedepsei dar în sensul reducerii cuantumului acesteia întrucât, conflictul a fost iniţiat de către partea vătămată şi nu a existat o disproporţie de forţe între inculpat şi partea vătămată.
Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul T.G., care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 10, 17, 172 şi 14 C. proc. pen., cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică iar recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:
1. În ceea ce priveşte critica Parchetului privind omisiunea instanţei de apel de a analiza şi celelalte probatorii administrate, Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., reţine că hotărârile sunt supuse casării atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi sau cu privire la unele probe administrate, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Din examinarea conţinutului deciziei se constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor Parchetului, a analizat hotărârea primei instanţe sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, atât prin prisma concluziilor noului raport de expertiză medico-legală din data de 25 ianuarie 2011 al INML Bucureşti, avizat de Comisia de avizare şi control din cadrul INML şi Comisia superioară de Medicină Legală, cât şi a celorlalte probatorii administrate în cauză, constatând că acestea se coroborează inclusiv cu declaraţiile inculpatului T.G. care a recunoscut că a lovit victima uşor cu palmele, loviturile aplicate neputând duce însă la decesul acesteia.
Totodată, instanţa de prim control judiciar în considerentele deciziei a arătat şi care sunt argumentele pentru care celelalte leziuni constatate prin raportul de autopsie (produse anterior datei de 4 februarie 2009), şi care, de asemenea, nu au condus la decesul victimei, nu pot fi reţinute ca fiind provocate de către inculpat, deoarece această împrejurarea nu rezultă cu certitudine din probatoriile administrate iar dubiul profită inculpatului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., deoarece nu se poate considera că suntem în prezenţa unei omisiuni a instanţei de a se pronunţa privire la unele probe administrate în condiţiile în care le-a analizat în conţinutul deciziei, în mod coroborat cu noul raport de expertiză medico-legală şi declaraţiile inculpatului, raportarea la aceste probatorii fiind necesară şi prin prisma încadrării juridice dată faptei de către instanţa de prim control judiciar.
2. Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată şi critica Parchetului privind pronunţarea unei hotărâri contrare legii în condiţiile nerespectării procedurii de realizare a noii expertize medico-legale de către instanţa de apel şi a acordării celor două avize de către comisiile de specialitate.
Dispoziţiile procedurale privind desfăşurarea judecăţii şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, stabilesc că probele din cursul urmăririi penale trebuie administrate nemijlocit în condiţii de publicitate, în faţa unei instanţe independente, aşa încât, soluţia pronunţată de instanţa de judecată nu se poate baza exclusiv pe probele din faza de urmărire penală.
De asemenea, instanţa trebuie să analizeze ansamblul probator în concordanţă cu dispoziţiile art. 63 C. pen., putând reţine sau, după caz, să înlăture unele din aceste probe, în parte sau în totalitate, în situaţia în care nu se coroborează cu restul probelor administrate. Ca atare, Înalta Curte apreciază că pentru stabilirea adevărului, în cauză, nu pot fi avute în vedere doar declaraţia inculpatului, declaraţiile martorilor date în faza urmăririi penale şi primul raport de expertiză de specialitate, ci acestea trebuie analizate în mod critic, prin raportare la toate probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii iar concluziile rapoartelor de expertiză trebuie coroborate cu celelalte mijloace probatorii întrucât, nu au o valoare prioritară faţă de probele provenite din alte mijloace de probă. Legea, nu face distincţie privind valoarea probantă a expertizei în raport cu noua expertiză, prin urmare, instanţa este cea care, motivat, trebuie să-şi fundamenteze hotărârea pe concluziile oricărei dintre ele, dacă sunt conforme cu ansamblul probator administrat în cauză.
Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constată că inculpatul T.G. a fost trimis în judecată şi condamnat de către prima instanţă la o pedeapsă privativă de libertate de 18 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de mor calificat, prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, în sarcina inculpatului că, la data de 4 februarie 2009, l-a lovit pe unchiul său T.V., în vârstă de 64 ani, în locuinţa acestuia din mun. Bucureşti, cu un corp dur, în zone vitale ale corpului (cap, torace şi abdomen) iar la data de 12 februarie 2009, urmare loviturilor aplicate, partea vătămată a decedat în Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca.
În faţa instanţei de apel, inculpatul T.G. a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, sens în care a formulat şi o cerere de probatorii, respectiv, efectuarea unei noi expertize medico-legale pe baza actelor medicale aflate la dosarul cauzei şi a constatărilor raportului de necropsie, pentru a se stabili dacă moartea victimei s-ar fi putut produce urmare loviturilor aplicate de acesta la data de 4 februarie 2009.
În acest context, instanţa de apel dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului, având în vedere şi adresa din data de 11 iunie 2010 a Comisiei de Avizare şi Control din cadrul INML M.M. prin care nu s-a aprobat conţinutul şi concluziile raportului de expertiză medico-legală-autopsie nr. X efectuat de INML Bucureşti motivat de existenţa a multiple neconcordanţe dintre datele clinice, anatomopatologice, macroscopice de la autopsie şi datele de anchetă fapt ce impune efectuarea unei noi expertize (dosar apel), a admis cererea de probatorii, în completare, formulată de inculpatul T.G., prin apărător, la termenul de judecată din data de 23 iunie 2010 şi, a dispus, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (art. 125 C. proc. pen.), efectuarea unei noi expertize medico-legale.
Potrivit concluziilor noului raport de expertiză medico-legală întocmit de INML M.M. (dosar instanţă de apel) s-a concluzionat că: "Moartea lui T.V. a fost neviolentă".
S-a datorat insuficienţei organice şi sistemice multiple survenită în evoluţia unei stări toxicoseptice - multiple focare septice secundare, consecinţa suprainfectării plăgilor atone diabetice de la nivelul picioarelor, pe fondul dezechilibrării diabetului zaharat şi a multiplelor afecţiuni organice preexistente (schessenfizem pulmonar, miocardoscleroză, distrofie hepatică, scleroză renală).
La autopsie s-au constatat leziuni traumatice recente: excoriaţie frontală parietală, hemoragie subconjunctivală OD, plagă contuză baza superioară şi echimoze gingivale, disjuncţia oaselor nazale de partea dreaptă, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur, acestea pot data din 4 februarie 2009 şi nu au legătură de cauzalitate în tanatogeneză.
În caz de supravieţuire ar fi necesitat 12 - 14 zile de îngrijiri medicale (...).
(...) fracturile costale constatate la necropsie şi pe planşele foto avute la dispoziţie, raportat la morfologie au un caracter vechi, ce au fost estimate a avea o vechime de 14 - 21 de zile.
(...) în raportul de necropsie sunt consemnate fracturi de corpi vertebrali cervicali (C5 - C6) neobiectivate în actele medicale atât din punct de vedere clinic, simptomatologie cât şi paraclinic şi care, aşa cum sunt descrise la necropsie, ar fi făcut imposibilă autodeplasarea victimei până la prezentare la spital (timp de 2 zile), unde nici nu a prezentat simptomatologie specifică acestui tip de leziune ..."
Noul raport de expertiză a fost avizat atât de către Comisia de avizare şi control din cadrul INML M.M. (dosar apel) cât şi de către Comisia Superioară de Medicină Legală prin avizul din 13 aprilie 2011 care au relevat încă o dată, contra susţinerilor parchetului că nu şi-a argumentat concluziile, faptul că leziunile traumatice mai vechi (fracturi costale), complicate septic, constatate cu ocazia autopsiei, nu au intervenit cert în tanatogenză, produse prin comprimare toracică şi ar fi necesitat în caz de supravieţuire 25 - 30 zile de îngrijiri medicale (dosar apel).
Susţinerile parchetului că modalitatea în care s-a efectuat acest nou raport de expertiză, avizat de către cele două comisii de specialitate ar fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite nu au un suport probator şi nici un temei legal.
Potrivit dispoziţiilor art. 125 C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale avizează actele de expertiză medico-legală efectuate de institutele de medicină legală iar Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.
Or, în cauză, instanţa de prim control judiciar constatând că există două rapoarte de expertiză medico-legală ce au exprimat concluzii opuse, cu efecte asupra stabilirii situaţiei de fapt şi a încadrării juridice a faptei reţinute în actul de sesizare, în mod legal şi temeinic, a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză, care să fie avizat şi de Comisia superioară de medicină legală alături de Comisia de control şi avizare din cadrul INML.
Criticile parchetului privind existenţa unui caz de incompatibilitate a unuia dintre medicii care au întocmit noul raport de expertiză, fiind soţul unuia dintre medicii care au făcut parte din Comisia de avizare şi control, nu au relevanţă sub aspectul anulării actului medico-legal. Pe de o parte, nu s-a făcut dovada că s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act iar, pe de altă parte, la momentul comunicării raportului acesta nu a fost contestat de către parchet.
Mai mult, procurorul de şedinţă luând cunoştinţă de concluziile noului raport şi avizele celor două comisii nu a invocat nulitatea actului, solicitând în baza concluziilor acestui raport schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., ceea ce susţine ipoteza că şi-a însuşit aceste acte astfel cum au fost ele întocmite (încheierea de şedinţă din data de 18 mai 2011 când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei).
3. Nici critica parchetului privind greşita schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de loviri şi alte violenţe nu este întemeiată, în opinia Înaltei Curţi.
Se constată că, instanţa de apel printr-o analiză judicioasă a probelor şi o interpretare corespunzătoare a acestora, având în vedere şi concluziile noului raport de expertiză medico-legală a reţinut în mod corect situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului, dând faptei o încadrarea juridică corespunzătoare, respectiv, lovirea sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.
Considerând ca fiind juste argumentele de fapt şi de drept ale instanţei de control judiciar care au întemeiat soluţia de condamnare a inculpatului T.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată în plus următoarele:
Ceea ce diferenţiază infracţiunea de lovire şi alte violenţe de infracţiunea de vătămare corporală - ce reprezintă o variaţiune a celei dintâi -, este rezultatul mai grav, structura şi conţinutul juridic al celor două infracţiuni fiind asemănătoare.
Astfel, în practica judiciară a instanţei supreme s-a statuat constant că ceea ce interesează din punctul de vedere al încadrării juridice în cazul celor două infracţiuni este durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare (prin îngrijiri medicale înţelegându-se acele activităţi prin care se înlătură efectele vătămării şi fără de care starea sănătăţii se poate agrava sau complica). Prin urmare, indiferent dacă fapta se realizează în vreuna dintre modalităţile alternative ce constituie elementul material al laturii obiective (lovire sau orice alt act de violenţă sau nonviolenţă), se va face aplicarea dispoziţiilor art. 180 alin. (2) C. pen. dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare este de cel mult 20 de zile.
În cauză, din conţinutul noului raport de expertiză medico-legală nr. X/2010 întocmit INML M.M. la data de 25 ianuarie 2011 rezultă că moartea lui T.V. nu a fost violentă, leziunile traumatice recente constate la autopsie ce pot data din 4 februarie 2009, s-au putut produce prin lovire cu un corp dur şi nu au legătură de cauzalitate în tanatogeneză; în caz de supravieţuire ar fi necesitat pentru vindecare 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.
Totodată, se mai reţine în concluziile raportului că leziunile menţionate în raportul de autopsie, cu referire la fracturi de corpi vertebrali cervicali (C5 - C6), neobiectivate în actele medicale atât din punct de vedere clinic, simptomatologie cât şi paraclinic şi care, astfel cum au fost descrise, ar fi făcut imposibilă deplasarea victimei până la prezentare la spital (timp de 2 zile).
Concluziile formulate de către specialiştii în medicină legală, avizate ulterior de către Comisia de avizare şi control şi Comisia superioară de medicină legală se coroborează, contrar celor susţinute de către parchet, cu declaraţia inculpatului T.G. dată în faţa instanţei (dosar fond) în care a arătat că a lovit victima cu palmele peste faţă şi spate însă, ulterior, s-au împăcat şi nu cunoaşte dacă acesta a depus o plângere împotriva sa. De altfel, singurul martor care a susţinut exercitarea unor violenţe constante asupra victimei de către inculpat este martorul I.P. (dosar instanţă fond), ceilalţi martori audiaţi în cauză N.P., I.G.N., B.E. şi D.S., vecini cu victima, au revenit asupra declaraţiilor date la procuror arătând că declaraţiile lor s-au întemeiat pe o situaţie tensionată existentă între inculpatul T.G. şi victimă şi, în acest context, au apreciat în prima declaraţie că moartea vecinului lor ar fi fost rezultatul agresiunilor exercitate de către inculpat.
Or, niciunul dintre martorii audiaţi nu au confirmat împrejurarea că victima ar fi fost lovită de inculpat în mod repetat, dimpotrivă, au relatat că, deşi l-au văzut pe T.V. cu urme de lovituri, l-au îndrumat să ceară ajutorul organelor de poliţie, însă acesta niciodată nu s-a referit la nepotul său ca fiind autorul agresiunilor şi nici nu a precizat că ar fi avut vreo altercaţie cu acesta.
Toate aceste probatorii confirmă apărările inculpatului în sensul că a lovit victima doar cu palmele peste faţă şi spate după care s-a împăcat cu victima şi abia peste câteva zile a aflat că a decedat, susţinute şi de concluziile raportului de expertiză, avizat de către cele două comisii de specialitate care a stabilit că leziunile traumatice recente constatate la autopsie, pot data din 4 februarie 2009, s-au putut produce prin lovire cu un corp dur şi nu au legătură de cauzalitate în tanatogeneză iar, în caz de supravieţuire, ar fi necesitat pentru vindecare 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.
Faţă de toate aceste elemente probatorii susţinute şi de probele ştiinţifice rezultă că numărul de zile de îngrijiri medicale ce ar fi fost necesar pentru vindecare este de 12 - 14 zile, prin urmare, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute de către instanţa de apel în infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (2) C. pen., şi pe cale de consecinţă, este nefondată critica parchetului sub acest aspect.
4. În ceea ce priveşte criticile comune ale recurentului inculpat şi parchetului privind greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţa de apel, în sensul, cuantumului prea mare al pedepsei, în raport de atitudinea victimei care ar fi iniţiat conflictul, respectiv, varianta cuantumului prea redus al pedepsei în raport de natura şi gravitatea faptei, împrejurările în care a comis infracţiunea şi circumstanţele personale ale inculpatului, Înalta Curte, le apreciază ca fiind nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse.
La individualizarea pedepsei, instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în funcţie de care a fost aplicată o pedeapsă corect individualizată atât din punctul de vedere al cuantumului, cât şi al modalităţii de executare - în regim de executare, fiind orientată spre maximum special prevăzut de lege, în cazul inculpatului nefiind aplicabile în mod justificat dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
În mod corect, în aplicarea pedepsei de 1 an şi 7 luni închisoare, pe inculpatul T.G. a şi executat-o, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., instanţa de apel a avut în vedere, în primul rând, limitele de pedeapsă fixate în legea penală, gradul de pericol social concret a faptei (infracţiune contra integrităţii corporale), împrejurările în care a fost comisă fapta (fără a exista un conflict prealabil, pentru a obţine sume de bani de la unchiul său în vârstă de 64 ani, cu probleme de sănătate), urmările produse (vătămarea integrităţii corporale a victimei care, în final, a decedat datorită altor afecţiuni mai vechi de care suferea) şi atingerea dusă relaţiilor sociale privind dreptul la viaţă şi siguranţă publică.
Totodată, s-au avut în vedere circumstanţele referitoare la persoana şi conduita inculpatului, şi anume, faptul că deşi a recunoscut parţial comiterea faptei, după punerea sa în libertate prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive acesta s-a prezentat de fiecare dată în faţa instanţei, intervalul de timp care a trecut de la comiterea faptei (aprox. 4 ani), perioadă în care inculpatul nu a mai comis fapte de violenţă, că nu este cunoscut cu antecedente penale, elemente cărora deşi nu li s-a dat valenţa juridică de circumstanţe atenuate, astfel cum sunt ele reglementate de dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi cum a solicitat inculpatul, au fost valorificate de către instanţa de apel în procesul de individualizare al pedepsei.
Deşi, inculpatul T.G. a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate de către instanţa de apel prin reţinerea împrejurării că acela care a iniţiat conflictul a fost victima, Înalta Curte constată că din probatoriul administrat nu rezultă o asemenea împrejurare care să justifice reţinerea în favoare sa a scuzei provocării cu efecte asupra reducerii cuantumului pedepsei.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus sau egală cu maxim special prevăzut de lege, astfel cum a solicita parchetul, nu ar fi justificată şi nu ar corespunde scopului preventiv educativ al pedepsei reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen. Constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) punctele 10, 17, 172 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul T.G., apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul T.G. împotriva Deciziei penale nr. 193/A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1565/2012. Penal. Infracţiuni la regimul... | ICCJ. Decizia nr. 3842/2012. Penal → |
|---|
