ICCJ. Decizia nr. 1805/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1805/2012
Dosar nr. 15328/99/2011
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 13 din 12 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost condamnat inculpatul R.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen. şi a art. 3201 C. proc. pen.
În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 19 noiembrie 2011 la zi.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat un cuţit tip briceag, ce a servit la comiterea faptei şi se află la camera de corpuri delicte a instanţei.
A constatat că partea vătămată B.R. nu a formulat pretenţii materiale în cauză.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În seara de 18 noiembrie 2011, în jurul orei 20:00, după ce au consumat băuturi alcoolice la locuinţa numitului V.C., inculpatul R.V. şi martorul H.I. s-au deplasat la un bar situat pe raza satului P. Aici s-au întâlnit şi cu partea vătămată B.R., cei trei consumând băuturi alcoolice până în jurul orelor 24:00, când barul a fost închis. Apoi, întrucât intenţionau să consume în continuare băuturi alcoolice, inculpatul R.V., partea vătămată B.R. şi martorul H.I., aceştia fiind şi prieteni, au hotărât să meargă la locuinţa inculpatului.
În drum, au trecut pe la locuinţa martorului H.I., de unde acesta a luat cantitatea de 5 litri de vin, după care cei trei au mers la locuinţa inculpatului R.V. Au stat în dormitor şi, în timp ce ascultau muzică şi vorbeau, au consumat vinul adus de martorul H.I., toţi trei ajungând în stare avansată de ebrietate.
Pe acest fond, între inculpatul R.V. şi partea vătămată B.R. a avut loc o discuţie contradictorie cu privire la un conflict mai vechi dintre cei doi, timp în care aceştia s-au şi îmbrâncit reciproc, fără însă a se lovi.
A intervenit martorul H.I. care a reuşit, pentru moment, să-i calmeze.
Conflictul dintre părţi a continuat pentru o perioadă greu de precizat (probabil câteva minute), pentru că atât inculpatul şi partea vătămată, cât şi martorul se aflau într-o stare avansată de ebrietate ce nu permitea o percepţie adecvată asupra desfăşurării în timp a evenimentelor.
La sfârşit, când partea vătămată s-a ridicat şi a ieşit pe hol, cu intenţia declarată de a pleca acasă, inculpatul i-a aplicat acesteia o lovitură cu un cuţit în abdomen. Imediat, partea vătămată a simţit o căldură în tot corpul şi a intrat din nou în dormitor, afirmând: „V., ce mi-ai făcut!”, aspect confirmat şi de martorul H.I.
Martorul H.I. nu a văzut momentul în care partea vătămată a fost înjunghiată, dar a declarat că partea vătămată B.R. şi-a ridicat puloverul, ocazie cu care a observat că aceasta avea o tăietură în zona abdominală şi sângera. Imediat, martorul a sunat atât la Poliţie cât şi la Salvare, partea vătămată fiind transportată la Spitalul „Sf. Spiridon” din I., unde a fost internată şi supusă unei intervenţii chirurgicale.
Partea vătămată B.R. a fost examinată din punct de vedere medico-legal, raportul efectuat în cauză concluzionând că partea vătămată a prezentat o „plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforaţie ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului şi a rădăcinii colonului ascendent şi transvers cu peritonită generalizată”, leziune care a pus în primejdie viaţa părţii vătămate B.R.
Constatând că vinovăţia inculpatului este dovedită, Tribunalul l-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanţă a avut în vedere atât gradul de pericol social ridicat al faptei comise, prin care s-a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, concretizat şi în limitele de pedeapsă prevăzute de norma penală specială, dar şi urmările grave ale faptei, precum şi împrejurarea că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a recunoscut şi regretat comiterea faptei, reţinând dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul R.V., arătând că modalitatea de executare a pedepsei este prea severă raportat la circumstanţele personale şi contextul săvârşirii faptei. Inculpatul a arătat că se află la primul contact cu legea penală, este căsătorit, are doi copii minori, a recunoscut şi regretat sincer fapta comisă, pe care nu a premeditat-o, aceasta survenind pe fondul consumului de alcool, nu are un comportament criminal, nu a urmărit niciun moment ucidere părţii vătămate, care nicinu a formulat pretenţii materiale în cauză.
Prin decizia penală nr. 37 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.V., împotriva sentinţei penale nr. 13 din 12 ianuarie 2012 pronunţate de Tribunalul Iaşi, sentinţă care a fost menţinută.
A fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului R.V.
A fost dedusă, din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada arestului preventiv de la 12 ianuarie 2012 la zi.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Analizând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de apel a constatat că apelul este nefondat.
În acest sens a reţinut că, prima instanţă a administrat legal şi a apreciat temeinic toate probele necesare aflării adevărului cu privire la fapte şi la persoana inculpatului R.V., stabilind corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii tentativă de omor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.
Astfel, s-a apreciat că, din coroborarea declaraţiilor părţii vătămate B.R. şi ale martorului H.I. cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi concluziile raportului de constatare medico-legală din 13 decembrie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Iaşi, rezultă că în seara de 18 noiembrie 2011 inculpatul R.V. a aplicat părţii vătămate B.R. o lovitură cu un cuţit în abdomen, cauzându-i acesteia o plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforaţie ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului şi a rădăcinii colonului ascendent şi transvers cu peritonită generalizată, leziune care i-a pus în primejdie viaţa şi a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Aceste împrejurări rezultă şi din declaraţiile inculpatului, care, de altfel, a recunoscut săvârşirea infracţiunii, iar în cursul judecăţii în primă instanţă a solicitat să fie judecat pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, potrivit art. 3201 C. proc. pen.
Fiind dovedită, astfel, vinovăţia inculpatului, corect s-a hotărât condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.
Instanţa de apel a apreciat că, la individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere chiar circumstanţele invocate în apel, anume poziţia procesuală corespunzătoare şi faptul că inculpatul este la primul contact cu legea penală. Lipsa antecedentelor penale şi recunoaşterea faptei sunt elemente cărora prima instanţă le-a dat eficienţă atunci când s-a orientat în aplicarea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, redusă cu o treime, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen.
Însă, conduita bună a inculpatului înainte de comiterea infracţiunii şi poziţia procesuală sinceră nu justifică aplicarea unei tratament sancţionator atât de indulgente în raport de gravitatea faptei săvârşite.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că, aplicarea unei pedepse care să îşi atingă scopul trebuie să se raporteze la interesul general ocrotit de legiuitor şi care are prioritate faţă de circumstanţele personale ale inculpatului.
În raport de gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este justificată, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen., creând o disproporţie între scopul şi rezultatul acestora. În acest sens s-a avut în vedere că, elementele favorabile inculpatului au fost valorificate de instanţa de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de norma de incriminare, motiv pentru care nu se impune schimbarea modalităţii de executare.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei nu poate fi atins prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei şi că doar un regim sancţionator privativ de libertate este de natură să realizeze constrângerea şi reeducarea inculpatului.
Cu privire la starea de arest a inculpatului R.V., instanţa de apel a apreciat că, temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea sa de libertate.
În acest sens s-a reţinut că, pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a estompat până la un nivel care să permită, la momentul actual, o măsură preventivă neprivativă de libertate. Prin punerea în libertate a inculpatului s-ar crea temerea că justiţia, în cazul unor infracţiuni de o gravitate deosebită, nu acţionează suficient de ferm şi poate astfel încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
Totodată, instanţa de apel a considerat că, că măsura răspunde exigenţelor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal în continuare, precum şi pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la executarea pedepsei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul R.V. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 861 C. pen., care reglementează instituţia juridică a suspendării executării pedepse sub supraveghere.
Examinând recursul în raport de motivul invocat, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. rezultă că până la începerea cercetării judecătoreşti inculpatul poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecată să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În cauza dedusă judecăţii, prin declaraţia dată în faţa primei instanţe, inculpatul a recunoscut fapta reţinută prin rechizitoriu, fiind de acord ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului R.V., pentru fapta săvârşită, au fost avute în vedere corect, criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, reduse cu o treime prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., gradul ridicat de pericol social al faptei comise prin care s-a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, modalitatea, împrejurările comiterii faptei şi urmarea produsă, împrejurările care atenuează răspunderea penală şi datele ce caracterizează persoana infractorului.
Astfel, pe baza probelor administrate la urmărirea penală s-a stabilit că în seara de 18 noiembrie 2011, în jurul orei 20:00 inculpatul R.V. i-a aplicat părţii vătămate B.R. o lovitură cu un cuţit în abdomen, cauzându-i o plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforaţie ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului şi a rădăcinii colonului ascendent şi transvers cu peritonită generalizată, leziune care i-a pus în primejdie viaţa şi a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Se constată că, în cadrul aceluiaşi proces de individualizare judiciară a pedepsei instanţa de fond şi instanţa de apel au ţinut seama şi de circumstanţele personale favorabile inculpatului care a avut o poziţie procesuală sinceră pe parcursul desfăşurării procesului penal, a recunoscut şi regretat fapta comisă, din fişa de cazier judiciar rezultă că acesta se află la prima confruntare cu rigorile legii penale, nefiind necunoscut cu antecedente penale, din caracterizările emise de Primăria Comunei P., localitate unde domiciliază inculpatul şi declaraţiile olografe ale unor persoane care îl cunosc, se reţine că acesta a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei, este căsătorit şi potrivit înscrisurilor aflate la dosarul instanţei de fond are doi copii minori.
Acestor elemente prima instanţă le-a dat eficienţă atunci când i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, situată sub limita minimă prevăzută de textul incriminator, prin reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi ale art. 74 lit. a) C. pen.
Prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat au fost lezate relaţiile sociale ce ocrotesc dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală ocrotite prin norma penală, astfel că pedeapsa de 3 ani închisoare reflectă gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, fiind aptă să conducă la reeducarea şi la formarea unei atitudini pozitive a inculpatului faţă de ordinea de drept, regulile de convieţuire socială şi principiile morale.
De asemenea, cererea inculpatului referitoare la greşita modalitate de executare a pedepsei aplicată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, este neîntemeiată.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este o sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii şi face parte din cadrul măsurilor de individualizare judiciară a pedepsei.
La stabilirea modalităţii de executare a unei pedepse, instanţa este datoare, în primul rând, să examineze dacă modalităţile de executare neprivative de libertate sunt suficiente pentru reintegrarea socială a inculpatului, executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate trebuind să rămână ca o ultimă variantă, atunci când este absolut necesară pentru a se garanta atingerea scopului pedepsei.
Potrivit dispoziţiilor art. 861 C. pen., instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intra în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este un drept al persoanei condamnate, iar simpla îndeplinire a condiţiilor referitoare la cuantumul sancţiunii, nu conduce la aplicarea în mod obligatoriu a dispoziţiilor art. 861 C. pen.
Totodată, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este o măsură bazată, pe încrederea în posibilităţile de îndreptare a infractorului fără executarea efectivă a pedepsei, aplicate şi supunerea lui la încercare în acest scop, prin această măsură se evită dezavantajele privaţiunii de libertate, respectiv scoaterea condamnatului din mediul familia şi social obişnuit.
Raportând cauzei aceste consideraţii teoretice, se constată că la stabilirea modalităţii de executare a pedepsei, în mod corect, instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au avut în vedere natura şi gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşită de inculpat, infracţiunea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., persoana inculpatului şi posibilitatea sa de reeducare în situaţia în care nu va executa pedeapsa aplicată, astfel că în mod corect s-a apreciat că, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este în măsură să asigure rolul constrângerii corespunzătoare încălcării legii penale şi convingerea inculpatului de necesitatea respectări legii penale, precum şi evitarea săvârşirii unor fapte penale similare.
Aşadar, executarea în regim privativ de libertate a pedepsei, este singura modalitate de a-l determina pe inculpatul R.V. să-şi formeze o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială şi deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii, este executarea prin privare de libertate a pedepsei ce i-a fost aplicată măsură singura în măsură să asigure realizarea scopului acesteia.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cu instanţa de prim control judiciar, constată că nu se impune schimbarea modalităţii de executare pedepsei, având în vedere că, astfel cum a fost stabilită, pedeapsa aplicată este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată.
Totodată, inculpatul, săvârşind fapta în circumstanţele anterior menţionate, dovedeşte un comportament ce nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este suficientă pentru a se realiza reeducarea sa şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
Faţă de aceste considerente, se constată că în cauză, atât cuantumul pedepsei, cât şi modalitatea sa de executare au fost corect individualizate, astfel că în mod justificat, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au apreciat că scopul educativ şi coercitiv al pedepsei, reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea prin privare de libertate a sancţiunii aplicate inculpatului.
Constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V., apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligată la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 37 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3096/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1832/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
