ICCJ. Decizia nr. 1844/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1844/2012

Dosar nr. 8714/99/2009

Şedinţa publică din 30 mai 2012

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală 511 din 5 octombrie 2011 a Tribunalului Iaşi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul H.C.D. fără antecedente penale - sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tentativă la omor calificat", prevăzuta de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., în dauna părţii vătămate L.V.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen. au fost respinse acţiunile civile formulate de părţile civile L.V., domiciliat în satul Tufeştii de Sus, comuna Scânteia şi, respectiv, Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Iaşi.

În baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă cererea părţii vătămate de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate.

Pentru a pronunţa sentinţa penală, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, în Dosar 1028/P/2005, la data de 11 decembrie 2009, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului H.C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativa la omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., respectiv scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului Ţ.V. pentru infracţiunile prevăzute de art. 174 - 175 lit. h), i), art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. e) C. pen. prin schimbarea din art. 211 alin. (2), lit. b1), lit. c) C. pen. şi aplicarea unei amenzi administrative învinuitului Ţ.V. în cuantum de 1.000 RON pentru infracţiunea de furt calificat.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul H.C.D. s-a prelevat de dreptul la tăcere, drept garantat procedural de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Partea vătămată L.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 RON, din care 10.000 RON cheltuieli medicamente, deplasări, plata unor persoane care să muncească în gospodărie, plata medici şi 40.000 RON daune morale.

Serviciul de Ambulanţa Judeţean Iaşi s-a constituit parte civilă în cauza solicitând suma de 430 RON cheltuieli de transport

Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi s-a constituit parte civilă în cauza cu suma de 1.033, 88 RON, la care se adaugă taxa oficială de scont practicată de BNR până la achitarea prejudiciului.

În dovedire s-a încuviinţat audierea martorilor din lucrări, proba testimonială şi proba cu înscrisuri pentru partea civilă, proba cu înscrisuri şi proba testimonială pentru inculpat.

În cauza au fost audiaţi martorii L.I.V., C.A.A., Z.C., C.M. şi H.C., în condiţiile art. 327 C. proc. pen. constatându-se imposibilitatea audierii martorului Ţ.V.

Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale a avizat favorabil Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că, în ziua de 06 iunie 2004, partea vătămată L.V., însoţit de cei doi fii minori ai săi au mers la magazinul mixt din satul Tufeştii de Sus, comuna Scânteia. La acel moment în magazin se aflau mai multe persoane, printre care inculpatul H.D.C. şi martorul Ţ.V., care i-au cerut părţii vătămate să le cumpere câte o bere. Când partea vătămată s-a întors cu berea cumpărată, martorul Ţ.V. i-a sustras acesteia telefonul mobil din buzunarul drept al pantalonilor. La solicitarea părţii vătămate de restituire a telefonului mobil, martorul Ţ.V. i-a indicat acesteia că i-l va restitui la plecare. Partea vătămată s-a aşezat la o altă masă, aşteptând restituirea telefonului. După circa o oră, din cauza faptului că inculpatul H.D.C. ajunsese în stare avansată de ebrietate, proprietarul magazinului l-a dat afară pe acesta. Împreună cu H.C.D. au plecat spre casă şi Ţ.V. şi partea vătămată L.V. În dreptul locuinţei tatălui inculpatului H.C.D., partea vătămată a simţit o lovitură în partea dreaptă a spatelui şi imediat a simţit că rana produsă a început să sângereze, deplasându-se acasă şi ulterior la serviciile medicale pentru îngrijiri medicale.

Conform Certificatului medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 L.V. a prezentat: „cicatrici post plagă înjunghiată paravertebrală dreaptă, cu hemotorax drept care a necesitat intervenţie chirurgicală; plaga înjunghiată s-a putut produce la data de 06 iunie 2004 prin lovire activă cu obiect tăietor-înţepător (de tipul cuţit); leziunile au necesitat 20 - 25 zile îngrijiri medicale pentru vindecare; plaga înjunghiată cu hemotorax, prin ea însăşi şi la data producerii a pus în primejdie viaţa sus-numitului".

Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale a avizat favorabil Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 prin Adresa 21385 din 05 iulie 2010.

Prima instanţă a reţinut că la data de 10 septembrie 2004, prin servicii poştale, partea vătămată a formulat o plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi înregistrată sub nr. 3495/2004 prin care a indicat că „ieşind din curtea magazinului împreună cu Ţ.V. (L.) şi cu H.D.C. mergând în drum spre casă, ajungând în direcţia imobilului unde locuieşte H.D.C. ei fiind împreună - la un moment dat m-am trezit cu cuţitul în spate. În momentul acela m-am uitat în spate şi l-am văzut pe Ţ.V. (L.) care era cu cuţitul plin de sânge. Eu i-am spus „ce faci?", în timpul acela mi-a spus „îţi bag cuţitul şi în faţa!" În tot acest timp H.D.C. l-a reţinut pe Ţ.V., el a spus că trebuia să mă omoare de mult".

Pe parcursul urmăririi penale, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea de cercetări pentru infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, prin Rezoluţia nr. 1781/P/2004, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. şi trimiterea cauzei la IPJ Iaşi pentru continuarea cercetărilor faţa de Ţ.V. pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie" prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b1), lit. c) C. pen.

IPJ Iaşi prin Rezoluţia 26 noiembrie 2008 a dispus începerea urmăririi penale faţa de Ţ.V. pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie" prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b1), lit. c) C. pen. care este confirmată prin Rezoluţia nr. 1028/P/2005.

Prin Referatul nr. 1028/P/2005 din 09 ianuarie 2009, IPJ Iaşi a propus trimiterea în judecată a învinuitului Ţ.V. pentru art. 211 alin. (2), lit. b1), lit. c) C. pen.

Audiată succesiv, la datele de 22 februarie 2005, 23 mai 2005, în cursul cercetărilor penale, partea vătămată a susţinut aceeaşi situaţie de fapt indicată prin plângerea penală iniţială. Astfel, partea vătămată a relatat că la „o distanţa de vreo 15 - 20 m de magazin, din senin, fără nici o avertizare am simţit o fierbinţeală în spate. M-am întors şi l-am văzut pe Ţ.V. care avea un cuţit în mână. Era un cuţit ca de masă cu lama lungă, dar nu foarte lată. Nu am putut vedea mai multe, dar am observat că lama era murdară de sânge. Mi-am dat seama că mă înjunghiase în spate cu acel cuţit şi i-am spus lui Ţ.V. „Băi V., de ce mi-ai băgat cuţitul în spate?", iar el mi-a răspuns „trebuia să te omor mai demult". A vrut să mă lovească din nou, dar l-a prins de mână H.D.C. şi l-a ţinut (..)

De asemenea, în Procesele-verbale de confruntare din 15 septembrie 2005, 17 septembrie 2007, 18 iunie 2007 partea vătămată a indicat că după ce a simţit lovitura în spate s-a întors şi l-a văzut pe Ţ.V. care avea un cuţit în mână cu lama plină de sânge, iar lângă el se afla H.D.C., care îl ţinea de mâini deoarece acesta voia să îl mai lovească o dată cu cuţitul. Astfel, în procesul-verbal de confruntare dintre partea vătămată şi învinuit din 15 septembrie 2005, L.V. a arătat, fără nici un dubiu: „sunt sigur că Ţ.V. m-a înjunghiat deoarece în preajmă nu erau alte persoane decât el şi H.D.C., afară era ziuă şi am văzut foarte clar că acesta avea cuţitul în mână".

Poziţia procesuală constantă a învinuitului Ţ.V. a fost de nerecunoaştere a faptelor imputate, învinuitul arătând că nu este adevărat faptul că L.V. l-ar fi servit cu bere şi nici că i-ar fi sustras acestuia telefonul mobil, telefonul fiind luat de martorul D.V. Învinuitul a indicat că nu este adevărat că l-ar fi înjunghiat pe L.V., el rămânând în continuare la bar, după plecarea părţii vătămate.

Martorul D.V. a atestat, în cursul urmăririi penale, că în ziua de 06 iunie 2004, în jurul orelor 16:00, a mers la magazinul lui S. pentru a consuma bere, în curtea magazinului aflându-se printre alţii, Ţ.V., H.D.C. şi L.V.; "la un moment dat Ţ.V. a venit la mine şi mi-a dat un telefon mobil cu carcasă de culoare neagră şi mi-a spus să îl ţin; am pus telefon mobil în buzunar şi am continuat să consum băuturi alcoolice."

Întrucât nu a recunoscut nici sustragerea telefonului mobil, nici înjunghierea părţii vătămate, faţa de incertitudinea probelor administrate, prin Rezoluţia 1928 din 04 iulie 2077 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice a comportamentului simulat privind pe L.V. şi Ţ.V.

Prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 1407871 din 31 iulie 2007 s-a concluzionat pentru răspunsurile numitului L.V., la întrebările relevante nr. 4, 7, 9 a cauzei, că nu au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat. Răspunsurile numitului Ţ.V., la întrebările relevante nr. 4, 7, 9 a cauzei, au evidenţiat reacţii specifice comportamentului simulat. În speţă, întrebările relevante adresate învinuitului Ţ.V. au fost „Tu l-ai tăiat cu cuţitul pe L.V.? „Tu ai avut un cuţit asupra sa?", „Tu l-ai lovit cu cuţitul în spate pe L.V.?", la toate întrebările relevante răspunsurile fiind negative.

Reaudiat, după efectuarea testului poligraf, învinuitul Ţ.V. şi-a menţinut poziţia procesuală de nerecunoaştere a săvârşirii faptei, indicând că nu a mers acasă cu partea vătămată, nu cunoaşte cine l-a lovit pe acesta cu cuţitul şi nu are nicio explicaţie la acuzele aduse de acesta. Învinuitul a indicat că în legătură cu rezultatele testului poligraf nu-şi poate explica acest rezultat, fiind sincer în răspunsuri, spunând adevărul.

Prin Ordonanţa 92/II/2/2009 din 30 martie 2009, prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a dispus infirmarea din oficiu a Rezoluţiei 1781/P/2004 şi continuarea cercetărilor faţa de numitul Ţ.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat prev de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Prin Rezoluţia 1028/P/2005 din 15 aprilie 2009 s-a dispus începerea urmăririi penale faţa de învinuitul Ţ.V. pentru art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. h) şi i) C. pen.

Fiind reluate cercetările, s-au realizat adrese la unităţile spitaliceşti, au fost reaudiaţi martorii Z.C., C.M., H.D.C., S.V.A. şi martorul L.I.V. Sub aspect probatoriu, doar cea din urmă declaraţie are relevanţa, în condiţiile în care martorii indicaţi anterior au atestat fie chestiuni generale, fie faptul că nu cunosc nimic despre împrejurările cauzei. Martorul L.I.V., fiul părţii vătămate, audiat la 21 aprilie 2009, a indicat că, în fapt, partea vătămată i-a dat de bunăvoie telefonul lui Ţ.V., care după ce s-a uitat la telefon, l-a băgat în buzunar. Martorul a indicat că a ieşit afară din bar şi a început să se joace cu prietenii săi, în drum, iar la un moment dat, i-a văzut în faţa porţii lui H.V., tatăl lui H.D.C., pe tatăl său (partea vătămată din cauza) aflat la un metru de poartă, iar lângă el se afla Ţ.V. Martorul a precizat în continuare: ,,Eu am continuat să mă joc cu mingea aproape de casa mea. După puţin timp l-am auzit pe tata strigând „m-aţi tăiat". Am mers la poarta lui H.V. şi am văzut că îi era tăiată cămaşa albă, cu era îmbrăcat, în spate, şi îi curgea sânge. Tata i-a reproşat faptul că a fost tăiat. Am văzut că H.D.C. avea un cuţit de bucătărie în mână, care avea lama de 15 - 20 cm, mâner de culoare neagră din plastic".

La data de 11 mai 2009 învinuitul Ţ.V. a fost citat la unitatea de parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală şi ca urmare a neprezentării acestuia au fost realizate formalităţile pentru trimiterea în judecată în lipsă.

Prin procesul-verbal din 15 iunie 2009 s-a constatat că, din mandatul de aducere, emis pe numele învinuitului Ţ.V., a reieşit că acesta este plecat la muncă în Italia şi nu poate fi adus, însă la ora stabilită „s-a prezentat apărător G.B., care a prezentat împuternicire avocaţială din 26 mai 2009 din care a rezultat că, în baza Contractului de asistenţa juridică nr. 67 din 23 aprilie 2009, îl asistă pe învinuitul Ţ.V. D-na apărător ales G.B. a studiat din nou dosarul privind pe învinuitul Ţ.V. şi a comunicat faptul că a luat legătura telefonică cu învinuitul şi acesta i-a comunicat faptul că nu el l-a înjunghiat pe L.V., ci numitul H.C.D., solicitând administrare de noi probe.

Prin Ordonanţa din 16 iunie 2009 s-a admis cererea apărătorului ales al învinuitului de confruntare simultană a învinuitului Ţ.V., a părţii vătămate L.V. şi a martorului H.C.D.

Reaudiată fiind, la data de 26 iunie 2009, partea vătămată L.V. a atestat aceeaşi situaţie de fapt, arătând că la intrarea în curtea lui H.V. a simţit o lovitură în spate şi întorcându-se „ l-am văzut pe Ţ.V. având în mâna dreaptă un cuţit, lama era plină de sânge (..) Am văzut când H.D.C. l-a prins de mâna în care avea cuţitul şi i-a spus lasă-l în pace".

Audiat fiind, la data de 11 august 2009, învinuitul Ţ.V. a arătat că în urma unui conflict din bar a plecat împreună cu H.D.C. spre casa acestuia, alăturându-li-se şi partea vătămată L.V. A atestat „eu i-am solicitat lui H.D.C. să intre în curte, iar L.V. s-a apropiat de H.D.C. l-a prins în braţe din faţa şi a încercat să-l bage în curte. Eu mă aflam cu faţa spre cei doi, în imediata apropriere şi am văzut cum H.D.C. a băgat mâna în buzunarul drept de la pantalon de unde a scos un cuţit cu lama de aproximativ 10 cm şi i-a aplicat o lovitură lui L.V., peste umărul acestuia, lovindu-l în spate în partea dreapta" învinuitul a negat în continuare sustragerea telefonului mobil.

Fiind audiată martora C.A.A., la data de 19 august 2009, a atestat că „în timp ce mă jucam în strada, la un moment dat l-am văzut pe L.V. cum l-a luat în braţe pe H.D.C. şi a încercat să îl bage în curte, dar H.D.C. s-a luat la ceartă cu L.V. şi l-a lovit cu un cuţit. Menţionez că acest cuţit avea lungime de aproximativ 15 cm. Nu pot preciza în ce loc l-a lovit, dar cu siguranţa cuţitul l-am văzut în mâna lui H.D.C. Celălalt individ al cărui nume nu îl cunosc stătea mai în dreapta, la câţiva metri de el cam 2 - 3 metri şi nu l-am văzut să intervină".

Prin Rezoluţia nr. 1028/P/2005 din 21 august 2009 s-a dispus începerea urmăririi penale faţa de H.C.D., pentru art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. h) şi i) C. pen.

Audiat fiind, învinuitul H.D.C. a refuzat să dea declaraţii, indicând doar faptul că nu se face vinovat de fapta imputată.

În confruntarea efectuată, la data de 24 august 2009, între partea vătămată şi cei doi învinuiţi Ţ.V. şi H.D.C., părţile şi-au menţinut poziţiile procesuale, însă la întrebarea 7, partea vătămată L.V. a revenit asupra poziţiei constante indicând „sunt sigur că H.D.C. m-a înjunghiat; în timp ce mă aflam la bar am văzut în buzunarul drept al pantalonilor lui H.D.C. un cuţit".

Martora C.V. a indicat că fiica sa C.A.A. i-a indicat că „L. şi D. l-au înjunghiat pe V.", martorul H.C. neatestând nici o împrejurare directă în legătura cu obiectul cauzei.

Martorii Z.C., H.V., C.M.G., R.I. nu au perceput în mod direct faptele legate de obiectul învinuirii.

În cursul cercetării judecătoreşti, fiind audiată partea vătămată cu privire la împrejurările faptice din 06 iunie 2004 aceasta a indicat că la barul din sat, H.D.C. i-a luat telefonul mobil din buzunar. Ulterior, în faţa casei lui H.V., el s-a poziţionat mai în faţă, Ţ.V. aflându-se în dreapta sa, iar inculpatul H.D.C. în stânga sa. Deodată, a arătat partea vătămată că a simţit o căldură mare în spate şi i-a spus lui H.D.C. că „m-a tăiat" H.D.C. a spus că e doar o zgârietură. Partea vătămată a susţinut că atunci când s-a întors, atât inculpatul, cât şi Ţ.V. aveau fiecare câte un cuţit în mână". La întrebările instanţei, partea vătămată a revenit asupra celor atestate şi a arătat că, de fapt, era faţă în faţă cu inculpatul H.D.C., când acesta l-a lovit cu cuţitul în spate, dar în acelaşi timp a precizat că menţine integral declaraţiile referitoare la faptul că Ţ.V. i-a băgat cuţitul în spate.

Inculpatul H.C.D. a refuzat să dea declaraţii, conform art. 70 C. proc. pen.

Martorul L.I.V. a atestat că, în timp ce consumau băuturi alcoolice la barul din sat, inculpatul H.D.C. a luat telefonul părţii vătămate. Deşi partea vătămată a solicitat să-i restituie telefonul, H.D.C. a refuzat. În jurul orelor 18:00, partea vătămată împreună cu H.D.C. şi Ţ.V. au plecat spre casa lui H.V., H.D.C. spunând că va aduce o sticlă de 1 l vin. H.D.C. a intrat în curte, dar s-a întors fără nicio sticlă de vin. După ce a ieşit din curte, H.D.C. l-a lovit cu cuţitul pe partea vătămată, martorul precizând că el se afla la o distanţă de 5 - 6 metri. Martorul a atestat că în momentul când H.D.C. s-a întors în curte, partea vătămată s-a poziţionat cu faţa spre inculpat şi spre Ţ.V. Ţ.V. se afla cu faţa spre partea vătămată în partea dreaptă, iar inculpatul H.D.C. tot cu faţa spre partea vătămată, dar în partea stângă. Martorul a precizat că nu a văzut exact momentul când H.D.C. ar fi lovit-o cu cuţitul pe partea vătămată, dar l-a văzut ulterior cu un cuţit în mână. Martorul a indicat că el s-a uitat înspre grupul celor trei doar la momentul când a auzit vocea tatălui său strigând „m-aţi tăiat".

Martora C.A.A. a precizat că nu-şi aminteşte decât că l-a văzut pe H.D.C. care a venit prin spatele părţii vătămate L.V. cu un cuţit. "Părţile erau la magazinul din sat, iar eu nu mai ţin minte parcă eram prin sat şi mă jucam cu alţi copii; H.D.C. şi L.V. se aflau chiar la magazin, nu mai ţin minte dacă mai era cineva. L-am văzut pe H.D.C. folosind cuţitul, lovindu-l parcă în spate pe L.V. (..) Nu l-am văzut pe fiul părţii vătămate.

Martorul C.M. a atestat doar că în data alegerilor l-a văzut pe la orele 16:00 pe H.D.C. mergând singur spre casă fără a putea da alte detalii despre fapta ce face obiectul sesizării.

Martorul H.C. a revenit integral asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale indicând că nu cunoaşte nici un aspect din elementele cauzei, nu recunoaşte semnătura pe fila 172 dosar urmărire penală.

Faţă de întreg materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, instanţa a reţinut că materialul probator administrat până la acest moment este contradictoriu, lapidar şi nu stabileşte cu claritate şi certitudine împrejurările săvârşirii faptei imputate. Or, organele de urmărire penală erau datoare să lămurească cauza sub toate aspectele, prealabil trimiterii în judecată a inculpatului H.D.C. Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Or, a arătat instanţa, coroborarea materialului probator nu permite în cauză, stabilirea cu certitudine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel instanţa a reţinut că poziţia părţii vătămate, deşi constantă pe parcursul a mai bine de 4 ani de la săvârşirea faptei (în sensul că persoana care l-a înjunghiat este Ţ.V., H.D.C. intervenind doar pentru a pune capăt agresiunii), s-a modificat brusc şi inexplicabil, cu ocazia confruntării din data de 24 august 2009 între partea vătămată şi cei doi învinuiţi Ţ.V. şi H.D.C., când aceasta a atestat doar faptul că este sigură că H.C.D. a înjunghiat-o. Poziţia procesuală a părţii vătămate din faţa instanţei de judecată, audiată nemijlocit, este cu atât mai confuză cu cât deşi îl indică pe inculpatul H.D.C. ca fiind autorul faptei, menţine declaraţiile conform cărora martorul Ţ.V. avea cuţitul în mână plin de sânge şi l-a ameninţat că îl omoară.

Prima instanţă a arătat că contradicţiile evidente dintre declaraţiile părţii vătămate şi modificarea poziţiei procesuale după aproximativ 5 ani de la data săvârşirii faptei impun mari rezerve judiciare cu privire la veridicitatea noii teze adoptate de partea vătămată, în anul 2009.

De asemenea, instanţa a reţinut că modificarea întregului curs al cercetărilor efectuate în cauza a avut la baza declaraţia învinuitului (de la acea dată) Ţ.V., din data de 11 august 2009 (redată anterior), care a revenit asupra celor atestate iniţial. Deşi nu a recunoscut, în continuare, sustragerea telefonului mobil de la partea vătămată, învinuitul a indicat ca autor al faptei de tentativa la omor calificat pe H.D.C. Or, a arătat instanţa, pe de o parte, potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. pen. declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Organul de urmărire penală a dat prevalenţă acestei din urmă declaraţii, deşi nici un element nou probatoriu nu era de natură a o susţine, iar învinuitul avea un interes personal procesual important, în sensul de a nu se dispune trimiterea sa în judecată. Mai mult, acuzarea a apreciat totuşi, în baza probelor administrate - declaraţia martorului D.V. şi declaraţia părţii vătămate - că declaraţia învinuitului Ţ.V., conform căreia nu a sustras telefonul mobil este neveridică, dispunând scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului în baza art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b), art. 10 lit. b1) sub aspectul faptei de furt calificat prev de art. 208 - 209 lit. e) C. pen.

Totuşi acuzarea a apreciat, aceeaşi declaraţie, ca veridică, în parte, sub aspectul săvârşirii faptei de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) de către inculpatul H.D.C., fără a argumenta această scindare a aprecierii valorii probante a unei singure declaraţii.

Instanţa a reţinut că modificarea poziţiei procesuale a învinuitului Ţ.V., după mai bine de 4 ani de cercetări penale, în contextul unui interes procesual substanţial al învinuitului, cunoscut cu antecedente penale şi în condiţiile în care testul poligraf a evidenţiat modificări specifice comportamentului simulat la întrebările relevante, toate acestea, dublate de imposibilitatea audierii nemijlocite a martorului în faţa instanţei, că impun, în rigoarea echităţii procesului penal, înlăturarea declaraţiei învinuitului Ţ.V., sub aspect probatoriu. Din această perspectivă, instanţa a reţinut sub aspectul echităţii procedurii, că Curtea Europeană a reiterat faptul că art. 6 nu impune vreo regulă privind admisibilitatea probelor. Însă în condiţiile în care o declaraţie este considerată de o importanţă covârşitoare în condamnarea persoanei, este în sarcina statului obligaţia de a permite inculpatului să conteste respectiva declaraţie şi să poată pune întrebări martorului (Lutsenko împotriva Ukrainei (aplication no. 30663/2004).

În ceea ce priveşte declaraţia martorului L.I.V., fiul părţii vătămate, instanţa a apreciat că aceasta nu poate avea valoare probatorie univocă şi determinantă a vinovăţiei inculpatului H.D.C. Pe de o parte s-a reţinut că, la data faptelor imputate, 06 iunie 2004, martorul avea doar vârsta de 13 ani. Pe de altă parte, martorul este rudă de gradul I al părţii vătămate şi a fost audiat în cauza, pentru prima dată la 21 aprilie 2009, intervalul de timp scurs de la data faptei imputate determinând în mod obiectiv modificări ale percepţiei personale, în condiţiile în care inclusiv relatările părţii vătămate puteau produce influenţe în procesul de stocare a datelor obiective percepute personal. În cadrul complexului proces al memoriei sunt implicate şi asociaţiile de idei, adică asociaţia prin asemănare, prin contrast şi prin contiguitate spaţială sau temporară. Mai mult, martorul nu a susţinut nici un moment că a văzut momentul lovirii părţii vătămate de H.D.C., ci a arătat că după ce l-a auzit pe tatăl său strigând „m-aţi tăiat" s-a uitat înspre grupul celor trei persoane şi l-a văzut pe H.D.C. având cuţitul de bucătărie în mână. Or, partea vătămată a susţinut constant că H.D.C. a intervenit pentru a-l îndepărta pe Ţ.V., astfel că atestările martorului pot fi private, în contextul intervenţiei bruşte a inculpatului, pentru îndepărtarea agresorului. Mai mult, declaraţia martorului nu este nici constantă, în condiţiile în care acesta indică alte împrejurări cu privire la telefonul mobil al părţii vătămate şi sustragerea acestuia, decât cele declarate în cursul urmăririi penale.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei C.A.A., instanţa a reţinut că, în momentul audierii martorei în şedinţa publică, din cauza necoerenţei evidente a celor relatate, s-au solicitat lămuriri suplimentare. La solicitările instanţei, martora a indicat că suferă de o afecţiune medicală care îi cauzează pierderi de memorie, neputând relata ceea ce s-a întâmplat în trecut. De altfel, martora a prezentat instanţei Certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 351 din 13 ianuarie 2010 eliberat de Consiliul Judeţean Iaşi - Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap, prezentând diagnosticul Cod F 70. Martora a relatat mult modificat evenimentele din 06 iunie 2004, faţa de declaraţia dată la urmărire penală, (poziţionând părţile în faţa magazinului, indicând ca fiind prezente doar partea vătămată şi inculpatul, negând prezenţa printre copii a minorului L.V.I.) şi denotând în faţa instanţei o dificultate vădită în relatarea coerentă a faptelor, răspunzând eliptic la întrebări şi fără coordonate temporo-spaţiale. În ceea ce priveşte declaraţia sa din cursul urmăririi penale martora a indicat: „afecţiunea de care sufăr o aveam şi la momentul când am fost audiată în cursul urmăririi penale. Nu mai ţin minte ce am declarat la urmărirea penală din cauza afecţiunii mele. Arăt că nu mi-am amintit cu lux de amănunte în faţa procurorului, ci acesta mi-a spus ce trebuie să declar". În consecinţă, având în vedere că afecţiunea medicală a martorei are efecte în principal asupra procesului psiho-cognitiv de stocare a informaţie, ca parte esenţială a procesului de memorare, că martora a fost audiată în cauză pentru prima oară la nivelul anului 2009, iar relatarea acesteia în faţa instanţei a fost extrem de eliptică şi dificilă, instanţa nu o poate reţine ca având valoare probantă sub aspectul stabilirii cu certitudine a vinovăţiei inculpatului H.D.C.

Declaraţiile martorilor Z.C., C.M., şi H.C. sunt lipsite de relevanţa probatorie în condiţiile în care martorii nu au perceput nici un fapt obiectiv direct în legătură cu fapta imputată inculpatului H.D.C.

Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 avizat de Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale dovedeşte doar existenţa unei leziuni pe corpul părţii vătămate L.V., însă în cauza nu a putut fi identificat nici corpul delict folosit de agresor, nici poziţia victimă-agresor în momentul aplicării loviturii. Astfel prin Adresa 7886 din 14 august 2009 IML Iaşi a comunicat că nu există elemente medico-legale obiective pentru a aprecia cu certitudine poziţia victima agresor în momentul agresiunii; deoarece din documentele medicale nu se face o descriere completă a morfologiei plăgii şi a traiectului acesteia, nu putem face aprecieri cu privire la direcţia de pătrundere a corpului înţepător.

Instanţa de fond a arătat că, este indubitabil că inculpatul H.C.D. a fost de faţa la momentul agresării părţii vătămate, agresiune ce s-a produs în casa lui H.V., astfel că teza defensivă a inculpatului din faza urmăririi penale privind faptul că nu cunoaşte nimic despre cele întâmplate nu poate fi reţinută. De altfel, în prima declaraţie dată, inculpatul H.D.C. a recunoscut că a mers spre casă însoţit de Ţ.V. şi L.V., însă a indicat: „eu personal nu am văzut când numitul Ţ.V. l-a înjunghiat în spate pe L.V., dar în dreptul porţii tatălui meu s-a întors spre mine şi mi-a spus că a fost înjunghiat de Ţ.V.".

Însă, deşi probele cauzei dovedesc că inculpatul H.D.C. a asistat la agresarea părţii vătămate, aceleaşi probe nu dovedesc în mod indubitabil că el a fost autorul agresiunii, mai ales în contextul declaraţiilor iniţiale ale părţii vătămate, ale inculpatului H.D.C. şi a rezultatului testului poligraf efectuat în cauză faţă de Ţ.V.

Or, în condiţiile în care nici unul din martori nu a putut atesta împrejurarea referitoare la agresarea fizică directă a părţii vătămate, de către inculpat cu un cuţit, instanţa a arătat că nu se poate aprecia că s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială că inculpatul este autorul agresării părţii vătămate.

Instanţa de fond a reţinut că, toate elementele coroborate, relevă că susţinerile acuzării privitoare la dinamica producerii, leziunilor prezentate de partea vătămată nu pot fi primite întrucât se bazează mai mult pe prezumţii decât pe probe certe şi cu un grad mare de probabilitate. În lipsa unor probe concludente şi certe cu privire la vinovăţia inculpatului H.C.D., instanţa a precizat că probatoriul trebuie apreciat ca fiind insuficient, acordând prevalenţă principiului „in dubio pro reo", atâta vreme cât acuzarea nu a lămurit, pe bază de dovezi, toate împrejurările cauzei.

Instanţa a reţinut că, însăşi raţiunea prezumţiei de nevinovăţie, este de a proteja persoana împotriva unor alegaţii nefondate, iar în caz de dubiu acesta îi profită tot persoanei acuzate, în reglementarea răspunderii penale acordându-se prevalentă dreptului persoanei de a nu suferi o condamnare în lipsa unor probe suficiente a vinovăţiei sale, faţă de dreptul persoanei vătămate de a obţine condamnarea persoanei pe care o acuză de încălcarea drepturilor sale. Este de esenţa răspunderii penale acordarea beneficiului dubiului inculpatului şi nu părţii vătămate, deoarece conform art. 52 C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În consecinţă, întrucât în urma probatoriul administrat nu a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie ce funcţionează de drept în favoarea inculpatului, reţinând însă că s-a probat vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii părţii vătămate, ceea ce pe plan juridico-penal reprezintă o modificare a realităţii anterioare, modificare ce nu provine însă din fapta inculpatului, astfel cum s-a arătat, instanţa a dispus achitarea inculpatului H.C.D. în baza 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tentativă la omor calificat", prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. întrucât fapta nu a fost săvârşită de inculpat.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, faţa de dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere temeiul achitării pronunţate, instanţa a menţionat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă a inculpatului, întrucât nu s-a făcut dovada vreunui fapt cauzator de prejudicii săvârşit de aceştia, motiv pentru care acţiunile civile formulate de partea civila L.V., Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi şi Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie au fost respinse.

Întrucât nu s-a putut reţine culpa procesuală a inculpatului, instanţa, în baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a respins cererea părţii vătămate de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate."

Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi partea vătămată L.V. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În apelul procurorului s-a criticat sentinţa penală pentru nelegalitate în ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului, pe temei că nu a săvârşit infracţiunea.

Partea vătămată L.V., constituită parte civilă, a criticat sentinţa penală solicitând condamnarea inculpatului H.C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 lit. i) C. pen. Totodată, a solicitat să fie obligat inculpatul la plata daunelor materiale şi morale.

Prin Decizia penală 204 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi partea civilă apelantă L.V. împotriva Sentinţei penale nr. 511 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o.

A obligat partea vătămată L.V. să plătească statului suma de 200 (două sute RON) cheltuieli judiciare.

A respins cererea părţii vătămate L.V. de obligare a inculpatului H.C.D., la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa acesta hotărâre, instanţa de apel a reţinut că apelurile sunt nefondate.

În apel a fost reaudiată partea vătămată L.V., a fost reaudiat martorul L.I.V. şi au fost audiaţi martorii B.D. şi Z.C.

Reaudierea martorului Ţ.V. nu s-a putut realiza, fiind plecat în străinătate.

Instanţa de apel a arătat că martorul B.D. a declarat că se afla în apropierea locului săvârşirii faptei, văzând trei persoane şi doi copii în drum, şi a afirmat cu siguranţă că inculpatul H.C.D. l-a lovit pe L.V. din faţă cu mâna dreaptă, peste umărul stâng al părţii vătămate. A menţionat că îi cunoaşte pe H., L.V. şi Ţ.V. Când a văzut conflictul s-a întors şi a plecat către un unchi al său. Nu a depus mărturie până în acest moment, deşi a fost solicitat de partea vătămată, deoarece i-a fost frică, întrucât mergea des pe traseul respectiv, prin satul Tufeşti, şi nu voia să se implice, cunoscându-i pe cei din familia H. ca fiind oameni periculoşi. Nu a mai văzut alte persoane la locul faptei. După ce a văzut conflictul a plecat spre unchiul său S.U., căruia i-a povestit cele întâmplate. Unchiul este în prezent decedat.

Curtea a reţinut că acest martor nu a dat declaraţii în cauză, prima declaraţie fiind cea luată în această fază procesuală şi nici unul dintre cei prezenţi, la locul faptei, nu i-a indicat prezenţa şi nici partea vătămată L.V. nu l-a numit până în această fază procesuală.

Relativ la martorul Z.C. s-a reţinut că nu a fost prezent la locul faptei, nu a fost martor ocular, a auzit ulterior că a existat un conflict, că partea vătămată a fost lovită ori de H.C. ori de Ţ.V. La circa o lună de zile de la evenimente, l-a întâlnit pe L.V. care i-a spus că a fost lovit, indicându-l ca agresor ori pe Ţ.V., ori pe H.C.D., acesta nefiind constant în spusele sale, indicând drept agresor când pe Ţ.V., când pe H.C.D. Acest martor a declarat că martorul B.D. nu era în satul lor la momentul săvârşirii faptei, întrucât era căutat de organele de poliţie pentru fapte furt, inclusiv în dauna sa, şi nici nu cunoaşte ca acest martor să aibă rude în sat. Pe U.A., în prezent decedat, îl cunoştea. A existat un conflict între partea vătămată şi martorul B., acesta din urmă fiind obligat la plata unor despăgubiri.

Coroborând această declaraţie cu faptul că nici una dintre persoanele prezente la conflict, nu l-a indicat prezent la locul faptei sau în apropiere pe numitul B.D., Curtea a reţinut dubiu cu privire la declaraţia martorului B.D.

Instanţa de control judiciar a constatat că martorul L.I.V., fiul părţii vătămate, în declaraţia dată în apel a menţinut declaraţiile date anterior, în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei. Se afla la o distanţă de 2 - 3 metri de inculpat, Ţ.V. şi tatăl său, care se certa de la telefonul mobil cu Ţ.V. Tatăl său era încadrat de cei doi, inculpatul H. şi Ţ.V. Inculpatul H. se afla în stânga părţii vătămate şi l-a văzut când l-a înjunghiat pe tatăl său cu cuţitul, întinzând mâna prin spatele tatălui său. Imediat l-a auzit pe tatăl său strigând că „m-aţi tăiat". L-a văzut pe inculpat cu un cuţit în mână iar pe Ţ.V. nu l-a văzut având vreun cuţit. Curtea a reţinut că acest martor, la urmărirea penală şi în faţa instanţei nu a declarat că a văzut momentul când inculpatul l-a lovit cu cuţitul pentru că îi era foarte frică de inculpatul H.

Curtea a constatat că declaraţia aceasta diferă de declaraţiile date la urmărirea penală şi în faţa instanţei de fond, numai sub aspectul că, anterior, martorul a declarat constant că nu a văzut momentul când inculpatul H. l-a lovit pe tatăl său, însă, l-a văzut ulterior pe acesta având un cuţit în mână.

Partea vătămată fiind reaudiată în apel a declarat că inculpatul H.C.D. l-a lovit cu cuţitul, în drum, în faţa porţii casei unde locuia inculpatul. L-a reclamat pe Ţ.V. la poliţie, întrucât, inculpatul H. îi spusese că acesta l-a lovit, era confuz şi nu mai ştia cine l-a lovit. A văzut şi anterior, în bar, că inculpatul avea asupra lui un cuţit, pe care îl avea şi în faţa porţii. La data săvârşirii faptei nu a ştiut cine a lovit cu cuţitul.

Analizând declaraţiile părţii vătămate în cursul procesului penal, Curtea a reţinut că sunt inconsecvente, contradictorii şi inconstante.

Partea vătămată, deşi s-a întors către cel care l-a lovit cu cuţitul, i-a spus „m-aţi tăiat", l-a identificat ca fiind Ţ.V. şi a formulat, imediat după săvârşirea faptei, sesizare la poliţie împotriva lui Ţ.V., pe care declară că l-a văzut ţinând cuţitul plin de sânge, i s-a adresat „ce faci" şi acesta i-a spus „îţi bag cuţitul şi în faţă". Tot în plângere partea vătămată a afirmat că „ în tot acest timp H.D.C. l-a reţinut pe Ţ.V., el a spus că trebuia să îl omoare de mult". Din context rezultă că partea vătămată s-a referit la Ţ.V., care a afirmat că trebuia să-l omoare mai de mult şi nu la inculpatul H.C.D. Aceeaşi declaraţie este reiterată în declaraţia dată la urmărirea penală în sensul că Ţ.V. i-a răspuns că trebuia să-l omoare mai de mult.

Instanţa de apel a menţionat că susţinerea din motivele de apel, ale procurorului, că partea vătămată s-a referit la H.C.D. este inexactă şi este infirmată de actele menţionate.

S-a considerat că dacă l-ar fi văzut pe H.C.D., încă din bar, purtând cuţit la el, astfel cum declară în faţa Curţii de Apel, este inexplicabil pentru care motiv, la momentul săvârşirii faptei, a crezut că Ţ.V. este cel care l-a înjunghiat.

A reţinut instanţa de apel că, în toate declaraţiile date în faza urmăririi penale, după plângerea penală formulată împotriva numitului Ţ.V., partea vătămată a declarat constant că Ţ.V. este autorul faptei, pe care l-a văzut ţinând cuţitul în mână. Din dialogul purtat cu Ţ.V. în timpul agresiunii şi răspunsurile acestuia, aşa cum sunt descrise în plângerea penală şi în declaraţiile ulterioare date la urmărirea penală, până la momentul revenirii asupra poziţiei sale, este improbabil ca partea vătămată să fi fost confuz asupra autorului când s-au petrecut faptele şi când a formulat plângerea penală.

În cursul urmăririi penale după declaraţiile constante date la 22 februarie 2005, 23 mai 2005, 15 septembrie 2005, 17 septembrie 2007, 18 iunie 2007, la 24 august 2009, partea vătămată L.V. a revenit asupra poziţiei constante, indicând că H.C.D. este cel care l-a înjunghiat.

A reţinut Curtea că, fără a avea valoare probantă, dar constituind un indiciu, rezultatul constatării comportamentului simulat privind pe L.V. şi Ţ.V. (Raport nr. 1407871 din 31 iulie2007), în ce îl priveşte pe L.V., la întrebările relevante 4, 7, 9, nu au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat, răspunzând afirmativ că a văzut cuţitul murdar de sânge în mâna lui Ţ.V., că este sigur că Ţ.V. l-a înjunghiat şi că l-a văzut pe acesta când a încercat să îl lovească din nou cu cuţitul. S-au evidenţiat reacţii specifice comportamentului simulat la întrebările 4, 7, 9, pentru răspunsurile numitului Ţ.V.

Referitor la martora C.A.A., s-a reţinut că aceasta a declarat că l-a văzut pe inculpatul H.C. lovindu-l cu un cuţit pe partea vătămată. Martora a prezentat un certificat de încadrare în grad de handicap şi a modificat, în declaraţie, date privind împrejurările de săvârşire aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Coroborând probele, instanţa de apel a considerat că nu se poate stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul H.C.D. este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, pentru că acuzaţiile iniţiale şi constante ale părţii vătămate timp de 4 ani, au fost îndreptate împotriva numitului Ţ.V. care a dovedit comportament simulat la întrebările relevante ale cauzei, partea vătămată dovedind poziţie sinceră şi lipsă de comportament simulat când a formulat acuzaţii împotriva lui Ţ.V.

S-a reţinut că martorul L.I.V. nu a văzut momentul când inculpatul H.C.D. a lovit cu cuţitul, ci numai martora C.A.A. a văzut acest moment, cei doi singuri martori oculari dând primele declaraţii, în cauză, după patru ani de la data săvârşirii faptei.

A arătat Curtea că declaraţiile martorului Ţ.V. nu pot fi reţinute ca valide, martorul dovedind un interes cel puţin procesual în cauză, fiind pus sub acuzare penală, iniţial, în cauză.

Declaraţia martorului B.D. nu a fost considerată o probă certă de vinovăţie a inculpatului, pentru motivele reţinute.

S-a mai constatat că, corpul delict nu a fost identificat, lipseşte mobilul comiterii faptei de către inculpatul H.C.D., iar conflictul privind telefonul mobil a avut loc între partea vătămată şi Ţ.V.

Întrucât leziunile suferite de partea vătămată atestate în certificatul medico-legal nu sunt descrise, nu s-a putut stabili poziţia victimă-agresor, direcţia de intrare a cuţitului în corp.

Toate aceste elemente, a arătat instanţa, consolidează dubiul că autorul infracţiunii de omor este inculpatul H.C.D., iar dubiul profită făptuitorului. S-a apreciat că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului nu a fost răsturnată de probe certe de vinovăţie.

Curtea a reţinut toate considerentele instanţei de fond care motivează şi fundamentează soluţia de achitare a inculpatului, ca fiind reale, iar aprecierea şi analiza probelor, ca şi prezentarea etapelor şi fazelor procesuale pe care cauza le-a urmat în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, corespund datelor cauzei şi sunt exacte.

Curtea a arătat că, dat fiind temeiul achitării inculpatului, respective art. 10 lit. c) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile părţii vătămate, conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva deciziei, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi partea civilă L.V.

Recursul procurorului a fost circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocând greşita achitare a inculpatului H.C.D. sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor calificat prev de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Partea civilă L.V. a susţinut că, în mod greşit, inculpatul nu a fost obligat la plata despăgubirilor materiale şi morale, susţinând totodată că este nemulţumit că a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare sau de achitare.

Cât priveşte acest caz de casare, se precizează că stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente, în faţa cărora cauza devoluează integral, în fapt şi în drept, respectiv instanţele de fond şi de apel, în cazul ambelor situaţii fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă trebuie să rezulte din compararea faptelor reţinute prin hotărâre cu probele administrate, cazul de casare menţionat neputând fi asimilat cu o greşită apreciere a probelor.

Analizând critica privind greşita achitare a inculpatului H.C.D., din perspectiva unei pretinse erori de fapt, Înalta Curte constată că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond nu este în contradicţie cu probele administrate.

Astfel, mijloacele de probă administrate nu demonstrează că inculpatul H.C.D. este autorul tentativei la infracţiunea de omor calificat pentru care a fost trimis în judecată.

Partea vătămată L.V. a susţinut, în perioada de timp de la data formulării plângerii penale din 10 septembrie 2004 până la data de 24 august 2009, adică timp de patru ani de zile, că autorul faptei de lovire a fost martorul Ţ.V., după care, a revenit fără nici o justificare plauzibilă, susţinând că cel care l-a înjunghiat cu cuţitul a fost inculpatul H.C.D., despre care iniţial susţinuse că a intervenit, l-a prins de mână şi l-a ţinut pe Ţ.V. Se remarcă împrejurarea că la confruntarea din 15 septembrie 2005 dintre Ţ.V. şi partea vătămată, aceasta a arătat fără dubiu că "sunt sigur că Ţ.V. m-a înjunghiat deoarece în preajmă nu mai erau alte persoane decât el şi H.D.C., afară era ziuă şi am văzut foarte clar că acesta avea cuţitul în mână", ca apoi, cu ocazia confruntării din data de 24 august 2009, partea vătămată să precizeze că "sunt sigur că H.D.C. m-a înjunghiat; în timp ce mă aflam la bar am văzut în buzunarul drept al pantalonilor lui H.D.C. un cuţit".

Martorul Ţ.V. nu a putut fi audiat de instanţele de fond, acesta fiind plecat în străinătate. În faza de urmărire penală nu a recunoscut că, la data de 6 iunie 2004, a aplicat o lovitură cu cuţitul părţii vătămate, precizând cu ocazia audierii din data de 11 august 2009, că inculpatul H.C.D. a lovit cu un cuţit, în spate, pe partea vătămată. Această depoziţie, instanţa de recurs o va lua sub beneficiu de inventar întrucât martorul Ţ.V. a fost cercetat pentru comiterea tentativei de omor săvârşite asupra părţii vătămate până când, personal, l-a indicat, ca autor, pe inculpatul H.C.D. În plus, se reţine că, în urma testării sale la poligraf, a rezultat că au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat.

Din actele dosarului a reieşit că au existat doi martori în apropierea locului săvârşirii faptei, respectiv L.I.V., fiul părţii vătămate L.V., şi C.A.A.

Martorul L.I.V. a fost audiat după patru ani de la comiterea faptei, când era în vârstă de 13 ani. Semnificativ este şi faptul că, a relatat, pentru prima dată, abia în faţa instanţei de apel, că a văzut când inculpatul a lovit partea vătămată cu cuţitul, în timp ce în faza de urmărire penală şi în faţa primei instanţe susţinuse că a privit spre tatăl său numai după ce acesta a strigat că a fost tăiat, observând că inculpatul are un cuţit în mână. Instanţa de recurs reţine că acest din urmă aspect se coroborează cu depoziţiile iniţiale ale părţii vătămate care a precizat că, după ce Ţ.V. l-a atacat cu cuţitul şi "a vrut să mă lovească din nou", H.C.D. l-a prins de mână şi l-a ţinut pe Ţ.V.

Cât priveşte elementele de fapt relevate prin depoziţiile martorei C.A.A., se constată că acestea au fost diferite în cele două faze ale procesului penal sub aspectul locului unde s-au aflat părţile şi persoanele prezente, la faţa locului, la momentul incidentului, justificând acestea prin afecţiuni medicale (dovedite cu acte medicale), care îi cauzează pierderi de memorie.

Martorul Z.C. a relatat că partea vătămată nu a fost categorică în privinţa indicării persoanei care a lovit-o cu cuţitul, spunându-I că a fost agresat fie de inculpat, fie de martorul Ţ.V.

Declaraţia martorului B.D., că personal a observat când inculpatul l-a lovit cu cuţitul pe partea vătămată, nu poate fi luată în considerare la stabilirea situaţiei de fapt deoarece probele administrate nu au dovedit că la locul faptei acesta ar fi fost prezent, singura dovadă fiind exclusiv declaraţia sa, depusă tocmai în apel.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţele de fond au stabilit o corectă situaţie de fapt, care se fundamentează pe probatoriul administrat, nefiind dincolo de orice îndoială că inculpatul ar fi cauzat, cu un obiect tăietor înţepător, leziunile părţii vătămate, constatate prin actul medico-legal.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta nu a fost săvârşită de inculpat.

În conformitate cu aceste dispoziţii legale, prima instanţă a respins corect acţiunea civilă promovată de partea vătămată L.V., soluţie menţinută de instanţa de apel, aşa încât critica părţii civile privind greşita respingere a cererii de acordare a despăgubirilor civile este neîntemeiată.

Referitor la critica recurentei părţi civile L.V. privind obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare, prilejuite de judecarea apelului, instanţa de recurs consideră că nici aceasta nu poate fi primită.

Într-adevăr, instanţa de apel a obligat partea vătămată L.V. să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în cazul declarării apelului, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins apelul.

Cum prin Decizia penală 204 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă L.V. împotriva Sentinţei penale nr. 511 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Iaşi, în conformitate cu dispoziţiile legale anterior enunţate, în mod legal, instanţa de apel a obligat partea civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de partea civilă L.V. împotriva Deciziei penale nr. 204 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va obliga recurenta parte civilă L.V. la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de partea civilă L.V. împotriva Deciziei penale nr. 204 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1841/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215...  ICCJ. Decizia nr. 1847/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1844/2012. Penal