ICCJ. Decizia nr. 1817/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1817/2012
Dosar nr. 3985/98/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 305/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 305 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Ialomiţa, secţia penală, a dispus condamnarea inculpatului V.S. la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 7 luni.
A făcut în cauză aplicarea art. 83 C. pen. şi art. 359 C. proc. pen. şi a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării pedepsei.
A respins ca neîntemeiată cererea formulată de procuror pentru extinderea procesului penal pentru o altă faptă.
În baza art. 118 lit. e) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea sumei de 100 RON şi l-a obligat pe inculpat la restituirea către stat a acestei sumei.
A stabilit onorariu definitiv pentru expertiză suma de 1.200 RON din suma de 2.200 RON solicitată de expert din care s-a plătit suma de 800 RON.
A obligat pe inculpat către expertul P.A. la plata sumei de 400 RON diferenţă onorariu expertiză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa din 12 august 2010, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul V.S. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reţinându-se că la data de 25 ianuarie 2010 în calitatea sa de agent de poliţie rutieră a primit suma de 100 RON pentru a nu-l sancţiona pe martorul B.L. pentru toate contravenţiile comise.
Din probele dosarului instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Inculpatul V.S., în calitate de agent şef de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Slobozia - Biroul Poliţiei Rutiere avea ca atribuţii principale de serviciu supravegherea şi controlul traficului rutier pe raza de activitate a Poliţiei Municipiului Slobozia.
Activitatea se desfăşura în ture de 8 ore, serviciul efectuându-se de o echipă compusă din doi poliţişti având în dotare un autoturism inscripţionat "Poliţie".
La data de 25 ianuarie 2010, inculpatul a intrat de serviciu în echipă cu agentul de poliţie martorul R.C. începând cu orele 1400.
În jurul orelor 19:00, autoturismul poliţiei se afla oprit în intersecţia b-dul M. cu şoseaua care merge către Călăraşi, autovehiculul fiind orientat cu faţa spre Călăraşi.
La acea oră, inculpatul a oprit pentru control un autoturism D., condus de martorul B.L., în autoturism aflându-se şi soţia acestuia B.M.G.
Cu ocazia controlului, inculpatul a constatat că B.L. avea poliţa de asigurare RCA expirată la 11 ianuarie 2010 şi, în acelaşi timp, că nu a plătit taxa de drum.
În această situaţie, inculpatul i-a comunicat lui B.L. că îi va aplica o amendă de 2000 RON şi îi va lua plăcuţele de înmatriculare.
Auzind acest lucru, B.L. a stăruit la inculpat să îl ierte întrucât nu are posibilitatea să plătească o amendă aşa mare, moment în care inculpatul i-ar fi spus "Păi şi?", fapt ce l-a făcut pe martor să înţeleagă că trebuie să-i dea ceva.
Întrucât B.L. nu avea bani asupra sa, i-a comunicat inculpatului că merge în oraş la bancomat ca să scoată bani, actele rămânând la inculpat.
De la bancomatul situat în zona I., soţia martorului a scos suma de 60 RON şi cum nu ajungeau banii pe care martorul B.L. dorea să îi dea inculpatului, a apelat la martorul B.M., un coleg de serviciu al lui şi i-a cerut împrumut suma de 50 RON.
Cei doi soţi s-au deplasat în zona MB-uri şi când au ajuns la blocul în care locuieşte B.M. martora B.M.G. a urcat scara întâlnindu-l pe B.M. care i-a predat suma de 50 RON.
Martorul B.L. şi soţia lui s-au întors la locul unde i-a oprit inculpatul, martorul B.L. dându-i inculpatului două bancnote a câte 50 RON fiecare.
Inculpatul a întocmit şi i-a înmânat martorului un proces-verbal de contravenţie pentru lipsa centurii de siguranţă şi lipsa R.C.A., contravenţii pentru care i-a aplicat 180 RON amendă şi avertisment, reţinându-i certificatul de înmatriculare ce urma să fie restituit după achitarea asigurării.
B.L. a achitat a doua zi amenda aplicată, iar la 27 ianuarie 2010 a încheiat o asigurare obligatorie, în următoarea zi achitând şi taxa de drum.
Faptele astfel reţinute au rezultat din procesul-verbal de contravenţie, relaţiile de la societăţile de telefonie mobilă, denunţul lui B.L., declaraţiile martorilor B.L., B.M.G., B.M. şi R.C. precum şi expertiza tehnică efectuată în cauză.
De subliniat că dialogul dintre inculpat şi martorul B.L. în care inculpatul sugerează ca acesta să-i dea o sumă de bani este redată după relatarea exclusivă a martorului, nefiind o altă persoană de faţă, soţia martorului aflându-se în maşină.
Ipoteza acestei discuţii intervenite între inculpat şi martor este confirmată de acţiunile ulterioare ale martorului care scoate bani din bancomat şi apelează la împrumutul sumei de 50 RON de la un coleg de serviciu, B.M.
Martorul B.L. a declarat că în momentul în care i-a solicitat cu împrumut suma de 50 RON lui B.M. i-a spus pentru ce îi trebuie: "menţionez că i-am spus lui B.M. de ce am nevoie de bani de la el", (declaraţia olografă din 16 martie 2010), sau "i-am spus ce am păţit şi l-am rugat să mă împrumute cu suma de 50 RON pentru a-i da poliţistului".
Martorul B.M. nu confirmă conţinutul discuţiei prezentate de B.L. arătând că "am fost sunat seara de B.L. şi mi-a spus că are nevoie de 40 - 50 RON împrumut fără a-mi preciza motivul" .
Un alibi al inculpatului l-a constituit faptul că ar fi lucrat în data de 26 ianuarie 2010 tot timpul împreună cu martorul R.C., care făcea parte din echipaj, susţinere ce este infirmată de probele dosarului.
Martorul R.C., în cele trei declaraţii date în dosar a susţinut atât versiunea prezenţei sale continue în preajma inculpatului în timpul serviciului cât şi aceea a lipsei sale în unele momente de lângă inculpat.
Astfel în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 26 ianuarie 2011 martorul R.C. a declarat că îşi "retrage" declaraţia din 25 iunie 2010 dată la procuror arătând că nu a corespuns adevărului. Martorul a afirmat că "am fost de serviciu cu inculpatul, însă consider că nu eram lângă inculpat în momentul în care a fost oprit B.L. pentru că nu am cunoştinţă de această cauză".
În aceeaşi declaraţie din 26 ianuarie 2011 martorul a mai arătat: "Eu aşa îmi explic că au fost perioade în care nu am fost împreună, întrucât aveam convorbiri telefonice efectuate".
Mai este de subliniat, potrivit relaţiilor de la societatea de telefonie mobilă, că ultimele apeluri între inculpat şi R.C. sunt înregistrate la orele 19:22:08 şi 19:38:24, perioadă de timp ce se suprapune cu momentul opririi de către inculpat a autoturismului martorului B.L.
Martora B.M.G. a confirmat susţinerile soţului său în legătură cu desfăşurarea cronologică a momentelor privind discuţia între acesta şi inculpat, deplasarea în oraş pentru obţinerea banilor de la bancomat şi de la martorul B.M., conţinutul discuţiei între soţul ei şi martor, revenirea la locul unde se afla poliţistul, deplasarea cu suma de bani a soţului ei la poliţist.
În raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză se concluzionează că "prin coroborarea datelor obţinute se poate afirma că cei doi poliţişti de circulaţie se aflau şi acţionau în ziua de 25 ianuarie 2011 schimbul II, cel mai probabil în zona de suprapunere a celor două celule GSM adică în localitatea Slobozia şi Cartierul Bora din Slobozia".
Cert este că, aşa cum au arătat martorul R.C., precum şi numitul G.D.I. în acea dată au fost şi intervale de timp când cei doi poliţişti au acţionat şi separat dar şi împreună.
Numitul G.D.I. a relatat că el a fost urmărit de cei doi poliţişti cu autoturismul poliţiei, iar cel mai înalt (R.C.) era la volan.
Martorul B.L. a arătat că inculpatul era singur când a fost oprit.
Este de observat din logica lucrurilor că în acea seară în care martorii B.L. şi soţia lui au venit în Slobozia pentru cumpărături, nu era iminentă cumpărarea unor alimente precum zahăr, ulei, orez în acea seară ca să impună solicitarea unui împrumut în jurul orelor 19:30.
De altfel, martorul B.L. a declarat că i-a spus martorului B.M. că are nevoie de bani întrucât a fost oprit de poliţie, aspect asupra căruia în declaraţia la urmărirea penală acesta a spus că nu îşi mai aminteşte dacă i-a zis sau nu despre acest fapt.
Ar mai fi de subliniat aspectul relevat de martorul B.L., care nu a avut iniţiativa denunţului, potrivit declaraţiei sale din 26 ianuarie 2011 dată în faţa instanţei când a relevat că singurul căruia i-a vorbit de cele întâmplate în 25 ianuarie 2010 a fost şeful de post din comuna Ciulniţa, care însă nu i-a dat nici o sugestie.
În acest fel probele administrate formează convingerea săvârşirii faptei de către inculpat.
În drept, tribunalul a reţinut că activitatea infracţională a inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, text de lege enunţat în şedinţă publică în baza căruia inculpatul urmează a fi condamnat.
Cu privire la cererea de extindere a procesului pentru alte fapte formulată de procuror în sensul art. 336 C. proc. pen. pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, aceasta neîntemeiată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Atât probele din dosar, cât şi elemente ale laturii obiective ale infracţiunii prevăzută de art. 260 alin. (2) C. pen. care, între altele, prevăd nepedepsirea în cazul retragerii declaraţiei mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre, au format convingerea tribunalului că în cauză nu se impune extinderea procesului penal.
Pe baza actelor din dosar instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului reţinând că acesta nu are antecedente penale, a fost apreciat la locul de muncă aspecte în raport de care a aplicat art. 81 C. pen. şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, a făcut aplicarea art. 83 C. pen. şi art. 359 C. proc. pen. şi a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor care conduc la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Conform art. 118 lit. e) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea sumei de 100 RON şi a obligat pe inculpat la restituirea către stat a acestei sumei.
Cu privire la cuantumul onorariului pentru expertiza tehnică acesta a fost apreciat în limita valorificării sale ca probă ştiinţifică în dosar, reţinând instanţa că expertul a relatat ample aspecte ce nu interesau în cauză şi faţă de cheltuielile stricte cu efectuarea lucrării şi partea de valorificare a redus cuantumul acestora la suma de 1200 RON şi având în vedere că din această sumă inculpatul a plătit 800 RON, a obligat pe inculpat către expert la plata diferenţei de 400 RON.
Conform art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpat la 1.400 RON cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând hotărârea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, acesta solicitând achitarea pentru că fapta de care este acuzat nu există; făcând referire la probele administrate, a arătat că acestea nu fac în nici un mod dovada că inculpatul a acţionat aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare şi cum a reţinut instanţa de fond, motivele pe larg ale apelului regăsindu-se în susţinerile orale ale apărătorului.
Prin Decizia penală nr. 305 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul V.S. împotriva Sentinţei penale nr. 305 din 21 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 3985/98/2010.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond rejudecând:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul V.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
A menţinut din sentinţă doar dispoziţiile privind onorariul expertului.
În baza art. 192 alin. (3) cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
Analizând actele dosarului şi sentinţa penală apelată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu sub toate aspectele de drept şi de fapt, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:
Curtea a reţinut că la data de 25 ianuarie 2010, în jurul orelor 19:15 - 19:20, denunţătorul B.L., care conducea autoturismul D. a fost oprit de inculpatul V.S., agent de poliţie rutieră, pe Bd. M. din Slobozia, fiind sancţionat de acesta cu amendă în cuantum de 180 de RON şi avertisment pentru săvârşirea a două contravenţii, respectiv pentru conducerea autoturismului fără a purta centura de siguranţă şi lipsa asigurării obligatorii de răspundere civilă, fiind întocmit şi procesul-verbal de contravenţie din aceeaşi dată. Curtea a mai reţinut că la acel moment inculpatul se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, avea la dispoziţie un autoturism de poliţie pe care îl folosea, în tură cu acesta exercitându-şi atribuţiile de serviciu şi martorul R.C., care însă la momentul sancţionării denunţătorului B.L. nu se afla împreună cu inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu existând momente în care cei doi parteneri de tură pot fi în locuri diferite funcţie de ceea ce se petrece în trafic.
Curtea a mai reţinut de asemenea că în aceeaşi seară, la ora 19:38 soţia denunţătorului, martora B.M.G., a scos de la un bancomat B. suma de 60 de RON, şi tot în aceeaşi seară, în jurul orelor 19:30, martora B.M.G. a mers la domiciliul martorului B.M. şi a luat de la acesta suma de 50 de RON cu titlu de împrumut.
Referitor la conjunctura în care inculpatul a aplicat sancţiunile contravenţionale lui B.L., acesta a formulat după aproape două luni, respectiv la data de 16 martie 2010, un denunţ împotriva inculpatului, arătând că inculpatul i-a menţionat că valoarea amenzii de care este pasibil pentru contravenţiile săvârşite este de 2000 de RON, moment în care martorul l-a rugat pe poliţist să îl ierte că va fi atent, i-a cerut voie să părăsească zona pentru a merge să facă rost de bani, a plecat cu autoturismul, lăsând actele la inculpat; soţia sa, împreună cu care era, a scos de la bancomat suma de 60 de RON, şi deoarece martorul a apreciat că o sumă de 100 de RON ar fi suficientă pentru a fi iertat, a mers şi la martorul B.M. cerând un împrumut de 50 de RON; denunţătorul a mai arătat că după ce a reuşit să adune suma de 100 de RON, s-a întors la inculpat, i-a dat acestuia suma de bani şi a fost sancţionat cu amendă de 180 de RON, putând să achite în 48 de ore doar 60 de RON.
Curtea a reţinut că şi declaraţiile ulterioare ale martorului denunţător B.L. sunt în acelaşi sens, cu mici completări, acesta menţionând ulterior că poliţistul i-a cerut şi rovigneta, pe care nu o avea, şi că la rugămintea sa de a fi iertat, inculpatul l-a întrebat "păi şi (…)?", sugerându-i aşadar că este dispus la o înţelegere, iar în declaraţia dată în faţa instanţei acesta a arătat că nu a formulat denunţ imediat, ci doar la data de 16 martie 2010, după aproape două luni de la data sancţionării, deoarece a fost sunat de o persoană care s-a recomandat a fi D. de DNA, care i-a cerut să se întâlnească, l-a întrebat despre amendă şi a dat declaraţia iniţială, fără a i se spune că i se va întocmi dosar pentru dare de mită, acesta reiterând că se afla în maşină cu soţia B.M.G., care nu a fost de faţă la nici un moment al discuţiilor pe care le-a purtat cu inculpatul, dar a fost informată de martor, soţia fiind şi cea care a scos banii de la bancomat şi care a luat banii de la martorul B.M.
Curtea a reţinut aşadar că ceea ce rezultă în mod cert din actele dosarului şi probele administrate este că martorul denunţător a fost sancţionat contravenţional de inculpat la data de 25 ianuarie 2010, pentru săvârşirea celor 2 contravenţii, cu suma de 180 de RON, fiind întocmit procesul-verbal la ora 19:20, că în jurul orei 19:30 acesta a fost cu soţia sa la B.M. de la care a împrumutat suma de 50 de RON şi că la ora 19:38 a scos de la un bancomat B. suma de 60 de RON.
Curtea a constatat că aceste fapte sunt singurele care sunt dovedite în această cauză iar acestea sunt de fapt evenimente de viaţă, nu au nici o conotaţie penală, infracţiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond inculpatul neexistând în materialitatea sa.
Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, art. 66 arătând că învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să-şi probeze nevinovăţia.
Probele pe care se bazează în prezenta cauză, atât actul de acuzare cât şi sentinţa de condamnare, sunt declaraţiile martorului denunţător, prin care acesta arată că i-a dat inculpatului suma de 100 de RON inculpatului pentru a fi iertat de o amendă într-un cuantum mai mare, declaraţii care sunt date însă la un interval de timp de două luni de la data la care martorul a fost sancţionat, Curtea neputând ignora împrejurarea în care acest martor a arătat că a depus denunţul, în contextul în care nu a intenţionat să formuleze un asemenea denunţ, dar după ce a fost căutat de o anumită persoană de la DNA care l-a chestionat asupra amenzii pe care a plătit-o cu câtva timp în urmă, a dat declaraţiile în sensul arătat. Sigur că această împrejurare ar fi rămas fără relevanţă în măsura în care fapta de care inculpatul este acuzat ar fi fost dovedită ca fiind săvârşită, contextul în care organele judiciare află despre săvârşirea de infracţiuni fiind nerelevant de obicei, dar în cauza de faţă, reţinând lipsa de probe care să confirme acuzaţia, nu poate fi privită decât prin raportare la toate probele administrate, la întreg contextul care a generat declanşarea procedurii împotriva inculpatului. Dincolo de declaraţiile acestuia, Curtea a mai reţinut că parchetul şi instanţa de fond şi-au mai întemeiat acuzaţiile şi condamnarea pe declaraţiile martorului R.C., coleg al inculpatului, împreună cu care acesta se afla în tură la data respectivă, declaraţii pe alocuri contradictorii ale acestuia, dar care contradicţii se referă doar la împrejurarea aflării celor doi împreună la momentul surprinderii şi sancţionării denunţătorului de către inculpat, pe declaraţiile soţiei martorului denunţător, care s-a aflat cu acesta în maşină, pe declaraţiile martorului B.M. care a împrumutat cu 50 de RON pe martorul denunţător, pe extrasele de cont care atestă scoaterea de la bancomat a sumei de 60 de RON la aceeaşi dată, pe expertiza tehnică şi înscrisurile depuse de la serviciile de telefonie mobilă care atestă locurile în care s-ar fi putut afla la orele convorbirilor inculpatul şi colegul său, R.C.
Curtea a reţinut însă că, în pofida acestor mijloace de probă administrate nu a fost dovedită, dincolo de orice putinţă de tăgadă, vinovăţia inculpatului cu privire la acuzaţiile care i se aduc, toate acestea constituind doar indicii care nu se coroborează cu nici o probă indirectă sau directă care să facă dovada vinovăţiei inculpatului.
Astfel, martorul R.C. a arătat într-o primă declaraţie că nu îşi aminteşte de contravenţia aplicată de inculpat denunţătorului, numele acestuia fiindu-i necunoscut, martorul precizând că există momente în care pot fi separaţi cei 2 lucrători în echipă datorită evenimentelor din traseu, aceleaşi fiind declaraţiile acestuia şi din faţa instanţei, martorul completând nu era împreună cu inculpatul la momentul sancţionării denunţătorului, anterior orei 20:00, şi că apelurile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul confirmă lipsa sa efectivă de la locul în care se afla inculpatul. În declaraţia dată la data de 25 iunie 2010, la procuror, acest martor a arătat că se afla împreună cu inculpatul inclusiv la momentul sancţionării denunţătorului, dar în afara acestei împrejurări nici în această declaraţie martorul nu arată nimic referitor la sancţionarea denunţătorului, arătând că nu a constatat existenţa unor discuţii contradictorii, a arătat că nu a fost efectiv de faţă la nici un fel de dialog între cei doi, ci doar a confirmat prezenţa sa în acelaşi loc cu inculpatul, dar nu şi la maşina denunţătorului unde au avut loc discuţiile, martorul confirmând însă că denunţătorul nu a plecat de la acel loc şi a revenit, procesul-verbal fiind întocmit în acelaşi moment al surprinderii, denunţătorul nemairevenind. Curtea a reţinut că această depoziţie a fost ulterior retrasă de martorul R.C., care a revenit aşadar la prima declaraţie, confirmând că nu era deloc de faţă, nici în acelaşi loc cu inculpatul la momentul sancţiunii aplicate denunţătorului, Curtea apreciind că această declaraţie corespunde adevărului faţă de concordanţa cu prima declaraţie dată într-un moment mai apropiat în timp faţă de cea dată în faţa procurorului şi faţă de coroborarea acesteia şi cu listing-ul apelurilor telefonice date între inculpat şi acest martor, care confirmă convorbiri telefonice între cei doi la orele 19:22 şi 19:38, adică exact în perioada imediat următoare în care denunţătorul a fost sancţionat, procesul-verbal fiind încheiat la ora 19:20 de către inculpat, înscrisurile depuse de operatorii de telefonie mobilă atestând şi locaţiile unde se aflau cei doi, aspect care dovedeşte că martorul nu se afla împreună cu inculpatul la momentul sancţionării denunţătorului, toate aceste împrejurări făcând neconcludentă orice declaraţie a acestui martor sub aspectul săvârşirii faptei de către inculpat de vreme ce acesta nu se afla împreună cu inculpatul, ci într-un alt loc, revenirea sa la locul în care se găsea inculpatul fiind ulterioară momentelor relevante. Curtea a arătat totuşi că şi dacă ar fi fost reţinută declaraţia acestui martor dată în faţa procurorului, aceasta nu reprezenta nici un fel de probă cu privire la fapta reţinută, nici în cuprinsul acelei declaraţii martorul nefăcând vreo menţiune referitoare la observarea predării vreunei sume de bani sau a pretinderii de către inculpat a unei sume sau a revenirii denunţătorului la locul faptei pentru a relua discuţiile cu inculpatul.
Martora B.M.G. a arătat că nu a fost de faţă la discuţiile dintre inculpat şi soţul său, ştie de la acesta că urma să fie sancţionat după ce a fost oprit de poliţie, martorul spunându-i că trebuie să meargă să facă rost de bani, susţinerile referitoare la extragerea de la bancomat a sumei de 60 de RON şi preluarea sumei de 50 de RON de la B.M. fiind concordante cu ale denunţătorului, or, aceste declaraţii, nu fac nici o dovadă că inculpatul a pretins vreo sumă de bani sau că a acceptat vreo sumă de bani, martora neputând declara dacă inculpatul era singur sau împreună cu alte persoane la revenirea lor la maşina poliţiei, neputând da nici un detaliu semnificativ sau mai puţin semnificativ care să ateste cel puţin că au revenit la locul incidentului, din declaraţia martorei nerezultând nici măcar faptul că soţul său i-a spus că a dat vreo sumă de bani poliţistului. Or, depoziţia acestei nu reuşeşte, în opinia Curţii, să confirme nici măcar toate susţinerile soţului său, şi cu atât mai puţin poate să dovedească fapta de care inculpatul este acuzat. Curtea a arătat, pe de altă parte, că declaraţia acesteia nici nu ar fi putut fi în alt sens decât concordant cu a martorului denunţător dată fiind calitatea acestora de soţi şi trebuie privită aşadar în consecinţă.
Faţă de cele anterior arătate, Curtea a arătat că declaraţia martorului B.M. care arată că într-adevăr a predat suma de 50 de RON soţiei denunţătorului la data de 25 ianuarie 2010, la ora 19:30, dar că nu cunoaşte motivul pentru care denunţătorul i-a cerut suma, neinteresându-l, împrumutul fiind acordat în virtutea relaţiei de prietenie pe care o aveau, martorul arătând că nu a cunoscut faptul că denunţătorul a fost oprit de poliţie la acea dată sau altă dată, la fel ca şi extrasele de cont care atestă extragerea de la bancomat a sumei de 60 de RON la ora 19:38 nu dovedesc decât împrejurările menţionate, adică faptul că soţia denunţătorului avea la data de 25 ianuarie 2010, la orele 19:38 asupra sa suma de 110 RON sumă obţinută în modurile arătate, însă aceasta nu poate fi în nici un caz o dovadă că această sumă a fost predată inculpatului în acea seară.
Curtea a arătat totodată că, deşi denunţătorul a arătat că a fost oprit, a discutat cu inculpatul, a decis să meargă să strângă bani anterior încheierii procesului-verbal de contravenţie, acesta fiind încheiat după ce s-a întors şi a predat suma de bani poliţistului, procesul-verbal a fost încheiat la ora 19:20, aşadar anterior momentelor în care a fost extrasă suma de la bancomat şi preluată suma de la B.M., astfel încât acea sumă a fost utilizată probabil în alte scopuri de către denunţător, fiind de altfel puţin probabil ca inculpatul, în intenţia sa de a primi bani pentru a aplica o amendă într-un cuantum redus, să fi încheiat întâi procesul-verbal de contravenţie în care se menţionează suma de plată a amenzii şi ulterior, după semnarea acestuia de către contravenient, să îi ceară acestuia o sumă de bani faţă de favoarea pe care i-a făcut-o astfel, procesul-verbal fiind încheiat desigur anterior plecării denunţătorului. Pe de altă parte, chiar dacă procesul-verbal ar fi fost încheiat la o oră mai înaintată decât cea menţionată în cuprinsul său, denunţătorul l-a semnat fără nici o obiecţie, or, semnându-l în aceste condiţii, este evident că a asumat tot cuprinsul său, inclusiv ora la care a fost încheiat, acest proces-verbal făcând dovada conţinutului său până la proba contrară, probă care nu a fost făcută.
Aşa cum Curtea a arătat anterior, cu referire la declaraţia martorului R.C., colegul inculpatului, a arătat că şi înscrisurile operatorilor de telefonie mobilă şi expertiza tehnică efectuată în cauză, care a dovedit că inculpatul şi R.C. se aflau în zone diferite la ora sancţionării denunţătorului sunt fără relevanţă, acestea din urmă fiind probe administrate fără a fi concludente şi pertinente, aspectele pe care acestea le dovedesc neavând nici o relevanţă sub aspectul dovedirii faptei de către inculpat.
Reţinând aceste aspecte, Curtea s-a limitat la a arăta că declaraţiile inculpatului au fost constante în sensul negării săvârşirii faptei şi vor fi reţinute doar sub aceste aspecte, Curtea făcând aplicarea dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen. în ceea ce priveşte valoarea probantă a declaraţiilor inculpatului în procesul penal, declaraţii referitoare la oprirea în trafic şi sancţionarea denunţătorului, care sunt concordante cu probele administrate. Susţinerile inculpatului în sensul că era prezent la acel moment şi martorul R.C. au fost înlăturate de Curte faţă de probele administrate care dovedesc că cei doi nu se aflau împreună la momentul sancţionării denunţătorului, Curtea apreciind că insistenţa inculpatului de a-l plasa pe colegul său împreună cu el este determinată de încercarea de a-şi construi un alibi, inculpatul aflându-se în aceiaşi eroare referitor la importanţa prezenţei sau nu a acestui martor la momentul sancţionării denunţătorului, ca şi procurorul, în faţa căruia martorul a înţeles să dea declaraţia într-o altă formă, fiecare dintre aceştia apreciind că poate dovedi altceva prin prezenţa acestui martor la locul săvârşirii pretinsei fapte. Această susţinere a inculpatului nu a fost apreciată de Curte ca fiind o dovadă a lipsei de consecvenţă sau de sinceritate a inculpatului, poziţia acestuia nefiind una care să impună declararea adevărului, însă în contextul în care inculpatul a fost acuzat de infracţiunea de luare de mită, a încercat, răsturnând cumva sarcina probei, să dovedească nevinovăţia sa prin invocarea acestei împrejurări, deşi acuzaţia nu a produs proba vinovăţiei sale, dincolo de orice îndoială. Curtea nu a reţinut astfel această susţinere pentru că nu se coroborează cu nici o altă probă, probele dovedind dimpotrivă, contrariul, dar nici nu poate aplica vreo sancţiune inculpatului pentru că a înţeles să invoce această probă în apărarea sa.
Curtea a constatat aşadar că singurele elemente dovedite cu certitudine sunt prezenţa inculpatului la data de 25 ianuarie 2010, pe Bd. M. din Slobozia, unde îşi desfăşura activitatea de agent de poliţie rutieră, oprirea de către acesta a autoturismului D. condus de martorul denunţător B.L., sancţionarea contravenţională a acestuia de către inculpat pentru săvârşirea celor două contravenţii, cu suma de 180 de RON, fiind întocmit procesul-verbal la ora 19:20, extragerea sumei de 60 de RON la ora 19:38 de la un bancomat B. şi predarea sumei de 50 de RON de către B.M. soţiei denunţătorului în jurul orei 19:30 însă aceste împrejurări, chiar coroborate cu denunţul martorului, depus după aproape două luni, într-un context rămas încă neelucidat, şi declaraţia soţiei acestuia nu pot fi considerate probe care să dovedească dincolo de orice dubiu vinovăţia inculpatului cu privire la infracţiunea de luare de mită pentru care acesta a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.
Nici o probă nu dovedeşte că inculpatul a pretins sau primit vreo sumă de bani sau alte foloase, sau că a acceptat promisiunea unor sume de bani sau nu a respins-o în scopul de a sancţiona pe martorul denunţător cu o amendă într-un cuantum redus, nu s-a realizat flagrant la acel moment, nu s-a efectuat nici un act de cercetare faţă de inculpat într-o perioadă de două luni de la acea dată, pretinsă a săvârşirii infracţiunii, martorul sancţionat nu a depus denunţ împotriva inculpatului nici la acea dată şi dacă nu ar fi fost abordat în sensul depunerii unui astfel de denunţ cel mai probabil că nici nu ar fi depus denunţul nici la data de 16 martie 2010, denunţătorul a fost sancţionat de către inculpat pentru cele două contravenţii săvârşite, sancţiunile aplicate fiind legale.
Or, o soluţie de condamnare a unei persoane se bazează pe probe directe sau indirecte, chiar indicii care însă, coroborate între se pot converti într-o probă cu caracter de certitudine cu privire la vinovăţia inculpatului, probe în sensul dovedirii faptei de luare de mită de către inculpat neexistând însă în prezentul dosar, împrejurare faţă de care Curtea a apreciat că nu se poate dispune decât o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reţinând că fapta de luare de mită nu există în materialitatea sa, astfel încât în baza art. 379 pct. 2 lit. a), a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi în fond rejudecând l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, menţinând din sentinţă dispoziţiile referitoare la onorariul expertului, proba fiind administrată la solicitarea inculpatului, cheltuielile judiciare din apel rămânând în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 305 din 17 noiembrie 2011 a declarat recurs Ministerul Public. În motivele de recurs au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 punctele 18 şi 172 C. proc. pen.
În acest sens a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul greşitei achitări a inculpatului V.S., pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la cheltuielile judiciare stabilite de către instanţa de fond.
Analizând hotărârea recurată, instanţa va respinge calea de atac formulată ca nefondată pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. criticile formulate de Ministerul Public sunt nefondate, instanţa de apel nu a comis o gravă eroare de fapt.
Ministerul Public invocă eroarea de fapt în ceea ce priveşte greşita achitate a inculpatului V.S. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Instanţa de recurs găseşte critica nefondată.
Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, ar demonstra existenţa unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă rezultă contrariul. O eroare gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar şi faptele reţinute de instanţa de fond, şi nu dintr-o omisiune în administrarea unei probe concludente şi utile (caz de casare care se examinează în cadrul art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.) sau din interpretarea unor probe.
Instanţa de recurs apreciază că nu există o stabilire greşită a situaţiei de fapt, nu au fost ignorate probe şi nici nu s-a acordat încredere excesivă unor probe.
Instanţa de apel, a cărei hotărâre este criticată în motivele de recurs, a analizat infracţiunea pentru care este acuzat inculpatul V.S. conform rechizitoriului, dar şi apărarea inculpatului referitoare la inexistenţa infracţiunii.
De altfel, din modul de formulare a criticilor din recursul Ministerului Public, rezultă că s-a invocat netemeinicia motivării instanţei de judecată şi nu existenţa unei erori grave de fapt.
Pentru existenţa infracţiunii de corupţie este necesar ca primirea sumei de bani, de 100 de RON, să fi existat şi să fi fost legată de îndeplinirea unui act de serviciu.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că acuzaţiile formulate nu sunt susţinute de probe. Banii scoşi din bancomat de către martorul denunţător B.L., precum şi suma predată de martorul B.M. soţiei denunţătorului sunt evenimente ce au survenit astfel cum indică instanţa de apel, după întocmirea procesului-verbal de contravenţie. Denunţătorul a fost sancţionat contravenţional de către inculpat anterior obţinerii sumelor despre care se afirmă că i-ar fi fost date inculpatului.
În acord cu instanţa de apel, instanţa de recurs apreciază că nu se poate proba, dincolo de orice dubiu, că banii scoşi de la bancomat şi împrumutaţi au fost daţi inculpatului. Dubiul care determină achitarea decurge din ora de încheiere a procesului-verbal de contravenţie anterioară orei de scoatere a banilor din bancomat.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., instanţa de recurs constată că Ministerul Public a criticat decizia sub aspectul omisiunii menţionării persoanei care suportă cheltuielile judiciare avansate de stat.
Critica formulată de Ministerul Public este nefondată, având în vedere că într-o asemenea situaţie cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate nici sub acest aspect.
Apreciind recursul ca nefondat va face aplicarea art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 305 din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat V.S. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1821/2012. Penal. Infracţiuni la legea... | ICCJ. Decizia nr. 4173/2012. Penal → |
|---|
