ICCJ. Decizia nr. 186/2012. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 186/2012

Dosar nr. 13726/118/2010

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012

Prin Sentinţa penală nr. 25 din 24 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 1372/118/2010 s-au hotărât următoarele:

1. În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul N.I. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de dare de mită.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. i-au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

2. În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.N. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de dare de mită.

În baza art. 71 alin. (1),2 C. pen. i-au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 359 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a atras atenţia inculpaţilor asupra nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare stabilit.

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedepsele aplicate inculpaţilor N.I. şi N.M. perioada reţinerii de 24 de ore, începând cu data de 13 octombrie 2010 ora 18:00 la 14 octombrie 2010 ora 18:00.

3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achita pe inculpatul N.M. pentru comiterea infracţiunii de dare de mita prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu a fost comisă de acesta.

A constatat că inculpatul N.M. a fost reţinut 24 de ore începând cu data de 13 octombrie 2010, ora 18:00.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 1.500 RON ce a fost consemnată la Trezoreria Municipiului Constanţa în baza foii de vărsământ nr. 6 din 5 octombrie 2010 şi a chitanţei.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii N.I. şi I.N. la plata a câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de judecarea inculpatului N.M. au rămas în sarcina statului."

Pentru a pronunţa hotărâre, tribunalul, pe baza tuturor probelor administrate în cauză a reţinut următoarele:

În noaptea de 12/13 octombrie 2010 lucrătorii de poliţie din cadrul Postului de Poliţie TF Palas au depistat mai multe persoane, printre care şi pe inculpatul N.M., în timp ce sustrăgeau componente de cale ferată.

S-a procedat la efectuarea formalităţilor necesare, în sensul aducerii suspectului la postul de poliţie şi s-a consemnat în registrele de evidenţă constatarea infracţiunii menţionate cu număr de dosar 2732151/2010 .

S-a mai constatat că, pentru a se asigura transportul bunurilor sustrase inculpatul N.M., coparticipant la acea infracţiune s-a folosit de un autoturism "X", ce aparţinea fratelui său I.N., motiv pentru care autoturismul respectiv a fost adus la postul de poliţie.

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 2010, în jurul orei 8:00, s-au prezentat la postul de poliţie inculpaţii N.I. şi I.N., tatăl, respectiv fratele inculpatului N.M., care s-au interesat de situaţia juridică a acestuia din urmă şi pentru a cere amănunte legate de obţinerea autoturismului "X", proprietatea inculpatului I.N.

După ce inculpatul N.M. a ieşit din Postul de poliţie, inculpaţii N.I. şi I.N. l-au abordat pe lucrătorul de poliţie Ţ.M.G., care a înregistrat convorbirea purtată şi care i-a informat că, ceea ce s-a constatat este o infracţiune gravă pentru care se prevede pedeapsa între 12 şi 20 de ani, iar maşina a fost ridicată în vederea confiscării, lucru ce i-a nemulţumit pe cei doi inculpaţi şi l-au întrebat dacă aceasta chestiune este rezolvabilă, pentru că ei au venit pregătiţi.

După alte discuţii pe aceeaşi temă, la întrebarea adresată de lucrătorul de poliţie cât ar fi dispuşi să dea, inculpatul I.N. a arătat că este pregătit cu suma de 10 milioane ROL ce ar putea să i-o remită în 5 minute, însă martorul Ţ.M.G. a motivat că este prea multă lume prezentă şi ar trebui să se întâlnească la ora 14:00, când va rămâne singur în birou, ocazie cu care N.I. va da şi o declaraţie pentru a se închide dosarul, iar inculpatul I.N. va rezolva separat problema maşinii.

Martorul Ţ.M.G. a făcut un denunţ către DGA - Serviciul Naţional Anticorupţie Constanţa şi s-a stabilit să se organizeze un flagrant la următoarea întrevedere cu inculpaţii.

Aşa cum a rezultat din procesul-verbal de redare a înregistrării realizată în mediul ambiental, la data de 13 octombrie 2010, la ora 13:45 în biroul denunţătorului Ţ.M.G. s-au prezentat inculpaţii N.I. şi I.N. care şi-au anunţat prezenţa, iar lucrătorul de poliţie l-a întrebat pe inculpatul N.I. dacă la adus şi pe N.M., întrucât trebuie să-i restituie acestuia telefonul şi i-a cerut să-l cheme şi pe el în birou.

Martorul Ţ.M.G. i-a restituit lui N.M. telefonul şi portofelul, iar când i-a cerut inculpatului N.I. să dea şi o declaraţie acesta i-a amintit că are suma de bani, 1.500 RON şi nu ar mai avea rost să mai scrie o declaraţie, sugerându-i să o rupă pe cea dată iniţial.

N.M. s-a îndreptat spre uşă, iar în acest timp, inculpatul N.I. i-a cerut inculpatului I.N. să scoată banii din buzunar şi să-i ofere lucrătorului de poliţie, fapt ce s-a şi întâmplat, acesta din urma încredinţându-i că îşi vor putea lua maşina, iar dosarul se va închide, moment în care au intervenit lucrătorii de poliţie de la DGA care au organizat flagrantul, ocazie cu care a fost identificată şi ridicată şi suma de 1.500 lei.

Inculpaţii au recunoscut că au procedat în această manieră, inculpatul N.M. şi-a explicat gestul său prin aceea că era speriat de ceea ce i s-ar putea întâmpla fiului sau, N.M. şi că fiul sau I.N. ar putea rămâne fără maşină, I.N. a arătat că maşina ce fusese indisponibilizată la poliţie îi aparţinea, fiind doar împrumutată fratelui său pentru a face un transport şi era un bun foarte important pentru el. Ambii inculpaţi în faţa instanţei au încercat să acrediteze ideea că, dacă lucrătorul de poliţie nu ar fi avut o atitudine prin care a sugerat că situaţia juridică creată ar putea găsi şi o altă rezolvare decât cea legală nu ar fi iniţiat discuţiile legate de oferirea unei sume de bani. Au precizat că inculpatul N.M. nu are nicio legătură cu ceea ce au făcut ei.

Inculpatul N.M. a arătat în declaraţia dată la procuror şi în faţa instanţei că nu a asistat la discuţiile purtate de fratele, respectiv tatăl său, însă pe drum a aflat de la aceştia ce intenţionează, iar a doua oară s-a deplasat la poliţie numai pentru că lucrătorul de poliţie i-a spus că îi va restitui bunurile personale ce i-au fost reţinute.

Martorul Ţ.M.G. a arătat că iniţial discuţia a fost purtata cu inculpaţii N.I. şi I.N., când aceştia i-au oferit o sumă de bani pentru ca el să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, însă ulterior când au stabilit o a doua întâlnire s-au prezentat toţi trei inculpaţii şi toţi trei i-au oferit suma de 1.500 RON.

Coroborând declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile denunţătorului, procesele-verbale de înregistrare a convorbirilor şi planşele foto ataşate la dosar, instanţa a apreciat ca inculpaţii N.I. şi I.N. se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de dare de mită, întrucât aceştia cu ştiinţă, aflând de situaţia juridică a inculpatului N.M. care era cercetat într-un dosar penal pentru infracţiunea de furt, iar autoturismul folosit pentru comiterea faptei a fost indisponibilizat, au oferit lucrătorului de poliţie o sumă de bani tocmai pentru ca inculpatul N.M. să fie scos din cauză, iar autoturismul să fie restituit.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul N.M., instanţa a constatat că probele administrate în cauză nu converg spre ideea că inculpatul a avut vreo implicare în oferirea unei sume de bani lucrătorului de poliţie şi nici nu a promis sau dat vreo sumă de bani drept mită. Singurul lucru ce i s-ar putea imputa inculpatului N.M. este că a fost prezent în biroul lucrătorului de poliţie, atunci când fratele, respectiv tatăl său au dat banii cu titlu de mită, însă prezenţa sa nu a fost intenţionată şi cantonată pe rezoluţia infracţională a celorlalţi doi inculpaţi, ci el s-a prezentat la sediul poliţiei pentru că lucrătorul de poliţie i-a cerut acest lucru, motivând că trebuie să-i restituie cu acea ocazie telefonul mobil şi portofelul şi mai mult, el nici măcar nu a intrat din propria iniţiativă în birou, unde se reţine comiterea faptei, ci aşa cum se poate sesiza şi din planşe foto dar şi din procesul-verbal de redare a convorbirilor, lucrătorul de poliţie a fost cel care i-a cerut inculpatului N.I. să-l cheme şi pe el să intre în birou ca să-i dea telefonul.

Instanţa de fond a apreciat că simpla prezenţă a inculpatului, doar ca urmare a cererii exprese a denunţătorului de a fi prezent la locul faptei, nu poate duce la concluzia că şi acesta a avut vreo contribuţie şi reprezentarea celor întâmplate acolo, în condiţiile în care acesta nu a fost prezent nici la prima întrevedere, când ceilalţi doi inculpaţi au făcut promisiunile aferente.

Chiar dacă denunţătorul a făcut afirmaţia că toţi trei inculpaţii s-au prezentat la birou şi toţi trei au oferit banii, aceste afirmaţii nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză şi a fost înlăturată.

Aşadar, instanţa nu a reţinut inculpaţii I.N. şi N.I. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de dare de mită, iar faţă de inculpatul N.M. a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor N.I. şi I.N., au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal, modalitatea concretă de comitere a faptei, constând în oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliţie cu scopul de a se ajunge ca o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni să nu mai fie cercetată într-un dosar penal, dar şi de derulare a evenimentelor, modul concret în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu lucrătorul de poliţie, natura relaţiilor sociale lezate prin comiterea unei asemenea infracţiuni şi impactul negativ pe care îl au asemenea fapte în general.

S-au avut în vedere şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, inculpatul N.I., are vârsta de 54 de ani, este căsătorit, are 4 copii majori, nu a mai intrat în conflict cu legea penală, pe parcursul procesului penal a avut o atitudine relativ sinceră în raport de contribuţia efectivă a sa la comiterea faptei, iar inculpatul I.N. este tânăr, are vârsta de 25 de ani, este căsătorit, are un loc de muncă, nu a mai intrat în conflict cu legea penală şi a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal. Din declaraţia martorului în circumstanţiere T.I., reiese că inculpaţii sunt cunoscuţi în comunitate ca persoane ce îşi câştigă existenţa prin muncă, şi nu au mai fost implicaţi în fapte de natura penală.

Pentru toate aceste aspecte învederate, instanţa i-a condamnat pe inculpaţii N.I. şi I.N. la câte o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, de 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.

Faţă de datele ce caracterizează persoana inculpaţilor N.I. şi I.N., care nu au antecedente penale, au dat dovada pe parcursul procesului penal că au înţeles consecinţele faptei lor, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în conformitate cu art. 81 C. pen. şi a stabilit un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpaţii N.I. şi I.N. Parchetul a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita achitare a inculpatului N.M., pentru individualizarea necorespunzătoare a pedepselor aplicate inculpaţilor N.I. şi I.N., apreciate ca fiind blânde, dar şi pentru că procesul-verbal întocmit de instanţă la termenul intermediar din 22 noiembrie 2010 când au fost vizionate CD-urile înregistrate cu ocazia flagrantului, este lovit de nulitate, în condiţiile în care procurorul nu a participat la operaţiunea respectivă de administrare de probe.

Apelanţii inculpaţi N.I. şi I.N. au criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita lor condamnare, în condiţiile în care faţă de ei sunt incidente prevederile art. 255 alin. (2) C. pen., în sensul existenţei unei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei.

Prin Decizia 68/P din 30 mai 2011 Curtea de Apel Constanţa a respins apelurile ca nefondate, apelanţii fiind obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Din Procesul-verbal din 13 octombrie 2010, în care este transcrisă convorbirea purtată de denunţător cu inculpaţii N.I. şi I.N., rezultă că, iniţiativa şi insistenţa rezolvării, evident pe alte căi decât cele legale, a indisponibilizării maşinii inculpatului I.N. şi a cercetărilor penale privindu-l pe inculpatul N.M., a aparţinut inculpaţilor N.I. şi I.N.

În condiţiile în care inculpaţii N.I. şi I.N. i-au cerut denunţătorului Ţ.M.G. să rezolve problema în sens favorabil lor, ei fiind pregătiţi să-l recompenseze pentru riscurile asumate şi „alergătura" lui cu „tot deranjul", Curtea a apreciat că nu poate fi vorba de incidenţa prevederilor art. 255 alin. (2) C. pen., respectiv de constrângerea inculpaţilor de către denunţător la oferirea mitei. În aceeaşi ordine de idei, Curtea a apreciat că nu poate fi considerat act de constrângere din partea denunţătorului faptul aducerii la cunoştinţa inculpaţilor a măsurilor legale ce urmau a fi luate în cadrul cercetărilor penale, cu referire la inculpatul N.M. şi a maşinii ce se presupunea că a fost folosită de acesta la săvârşirea unei fapte penale.

Împrejurarea că denunţătorul nu a acceptat să primească pe loc suma de bani oferită drept mită de inculpaţii N.I. şi I.N., cerându-le să revină mai târziu, a fost, în aprecierea curţii de apel, un alt argument care exclude constrângerea, inculpaţii având posibilitatea să renunţe la oferirea mitei, însă aceştia nu au făcut-o, în dorinţa de a evita suportarea rigorilor legii, care le fuseseră aduse la cunoştinţă, continuând activitatea infracţională în deplină cunoştinţă de cauză.

În raport de aceste considerente, Curtea a constatat că fapta inculpaţilor N.I. şi I.N. de a promite şi oferi suma de 1.500 RON agentului de poliţie Ţ.M.G. pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească corespunzător atribuţiile ce-i reveneau în legătură cu cercetarea penală a inculpatului N.M. şi indisponibilizarea maşinii folosită de acesta la săvârşirea faptelor pentru care era cercetat, întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 alin. (1) C. pen.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că inculpaţii N.I. şi I.N. au acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe (art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen.), criticile formulate de inculpaţi fiind nefondate.

În privinţa inculpatului N.M., Curtea, constatând că acesta nu a participat la discuţiile din 13 octombrie 2010 când a fost promisă mita, iar la momentul înmânării acesteia către denunţător s-a aflat de faţă numai pentru că trebuiau să-i fie restituite nişte bunuri personale, a apreciat că, în mod temeinic şi legal nu s-a reţinut în sarcina lui săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.

În acest sens s-a reţinut că, din conţinutul procesului-verbal aflat la fila 27 din dosarul de urmărire penală şi încheiat la data de 13 octombrie 2010 rezultă, fără echivoc, împrejurarea că inculpatul N.M. a intrat în biroul denunţătorului la insistenţa acestuia din urmă şi în scopul de a i se restitui telefonul mobil iar mita a fost oferită de inculpatul I.N. la îndemnul inculpatului N.I., fără nicio contribuţie directă sau indirectă a inculpatului N.M.

Simplul fapt că inculpatul N.M. a luat cunoştinţă de hotărârea tatălui (N.I.) şi a fratelui mai mare (I.N.) de a oferi mită agentului de poliţie ce era desemnat cu efectuarea cercetărilor penale şi că a fost de faţă când s-a înmânat denunţătorului suma de 1.500 RON, nu au constituit, în aprecierea curţii, acte materiale care să contureze săvârşirea de către acesta a infracţiunii de dare de mită, cu atât mai mult cu cât respectiva infracţiune să săvârşeşte numai cu intenţie, formă de vinovăţie ce nu a fost probată.

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia de achitare a inculpatului N.M. întemeiată pe prev. art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. este legală şi temeinică, criticile formulate de către parchet nefiind fondate.

Având în vedere modalitatea de comitere a faptei, aşa cum rezultă ea din situaţia de fapt, reţinută conform probatoriului administrat în cauză şi datele favorabile ce caracterizează persoana inculpaţilor N.I. şi I.N., în sensul că aceştia se află la primul conflict cu legea penală şi îşi asigură existenţa ca muncitori necalificaţi, sunt căsătoriţi şi au un comportament social corespunzător, instanţa de apel a apreciat că pedepsele de câte 6 luni închisoare aplicate acestora, cu suspendarea condiţionată a executării sunt corect individualizate atât în cuantum cât şi ca modalitate de executare.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica din apelul parchetului privind greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor N.I. şi I.N., neimpunându-se majorarea cuantumului acestora.

Referitor la ultimul motiv de apel, privind vizionarea înregistrărilor audio-video în lipsa procurorului, s-a apreciat că în cauză nu intervine sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care Ministerul Public cunoştea termenul stabilit, acesta a fost doar un termen intermediar pentru a se lua la cunoştinţă de probele administrate în cursul urmăririi, astfel că drepturile Ministerului public nu au fot vătămate în niciun fel.

În raport de toate aceste considerente, apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestor hotărâri au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii N.I. şi I.N.

Parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că pedepsele aplicate inculpaţilor N.I. şi I.N. au fost greşit individualizate în raport de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) impunându-se majorarea acestora faţă de circumstanţele în care fapta a fost săvârşită şi poziţia procesuală a inculpaţilor. S-a mai susţinut că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii, instanţele dispunând confiscarea specială în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., fiind aplicabile dispoziţiile art. 254 alin. (3) C. proc. pen. împrejurare ce ar atrage incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. În ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului N.M. s-a arătat că este rezultatul unei grave erori de fapt, probatoriul administrat în cauză demonstrând faptul că inculpatul cunoştea motivele pentru care coinculpaţii N.I. şi I.N. s-au deplasat la sediul poliţiei şi că a fost prezent la momentul oferirii banilor.

Recurenţii inculpaţi au criticat soluţia de condamnare, arătând că se impunea achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru inculpatul N.I., în raport de faptul că acesta a fost provocat de către organele de poliţie, şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru inculpatul I.N. Criticile au fost încadrate în cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. De asemenea a fost invocat cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Analizând hotărârile recurate din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, dar şi din prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte reţine următoarele:

Asupra recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

Un prim motiv de recurs al parchetului se referă la soluţia de achitare a inculpatului N.M. întemeiată pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., apreciindu-se că aceasta rezultatul unei grave erori de fapt, care atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. în acest sens s-a susţinut că, din probatoriul administrat a rezultat faptul că inculpatul cunoştea motivele pentru care coinculpaţii N.I. şi I.N. s-au deplasat la sediul poliţiei, aflând de la aceştia că i-au propus martorului Ţ.M.G. o sumă de bani pentru restituirea autoturismului şi soluţionarea favorabilă a dosarului penal în care acesta era implicat N.M. şi că a fost prezent la momentul oferirii banilor, contribuind astfel direct la realizarea infracţiunii de dare de mită.

Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate. Astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt, se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte constată că situaţia de fapt stabilită de către instanţele inferioare nu este în contradicţie cu conţinutul probelor, şi, mai mult, ambele instanţe au reţinut aceleaşi împrejurări de fapt ca şi cele invocate în motivele de recurs ale parchetului - respectiv faptul că coinculpaţii N.I. şi I.N. i-au adus la cunoştinţă inculpatului N.M. împrejurarea că au promis o sumă de bani martorului Ţ.M.G. în vederea restituirii autoturismului şi soluţionării favorabile a dosarului penal în care era cercetat, precum şi faptul că acesta a fost prezent la momentul înmânării sumei de bani martorului denunţător.

Ceea ce se contestă în realitate de către parchet nu este situaţia de fapt stabilită, ci concluzia la care au ajuns ambele instanţe, care au apreciat că, simplu fapt că inculpatul cunoştea hotărârea tatălui şi a fratelui său şi că, ulterior, a fost prezent la momentul la care s-a înmânat denunţătorului suma de 1.500 RON, nu constituie acte materiale care conturează săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

Înalta Curte constată că această concluzie nu este rezultatul denaturării probelor, neputându-se susţine, în raport de niciuna din probele administrate, că inculpatul N.M. ar fi coautor la infracţiunea de dare de mită.

În primul rând, este de menţionat faptul că simpla prezenţă fizică alături de inculpaţii N.I. şi I.N., la momentul la care aceştia au oferit suma de bani martorului Ţ.M.G. nu poate constitui coautorat la infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 C. pen., atâta timp cât lipsesc total actele materiale de executare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni.

Este însă adevărat că, în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauzei, prezenta fizică a unui inculpat ar putea constitui un sprijin moral dat autorului, dacă a cunoscut intenţia acestuia din urmă şi a urmărit să îl încurajeze, prin prezenţa sa, în desăvârşirea hotărârii luate, situaţie în care s-ar reţine complicitatea sa morală la infracţiune.

În cauză nu se conturează nici elemente de natură a conduce la reţinerea complicităţii morale, pentru existenţa căreia este necesar ca sprijinul să fie acordat cu intenţie directă sau indirectă.

Astfel, deşi aflase de promisiunea făcută lucrătorului de poliţie care instrumenta dosarul său şi cunoştea faptul că tatăl şi fratele său urmau să îi ofere acestuia o sumă de bani, inculpatul N.M. nu i-a însoţit pe aceştia în biroul denunţătorului Ţ.M.G., pentru a le acorda, prin prezenţa sa un suport moral, o încurajare, o garanţie că va interveni în ipoteza în care se refuza primirea banilor. Prezenţa sa în birou şi, în acest fel, la comiterea faptei, a fost determinată numai de solicitarea expresă a martorului denunţător, care l-a chemat pentru a-i restitui telefonul şi portofelul ce-i fuseseră reţinute în seara anterioară. Ca atare nu se poate susţine că inculpatul prin prezenţa sa a urmărit sau măcar a acceptat să acorde un sprijin moral coinculpaţilor şi nici că aceştia ar fi acţionat încurajaţi de faptul că şi inculpatul N.M. era de faţă.

În raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată nefondate criticile formulate de către parchet, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.nefiind incident în cauză.

Un al doilea motiv de recurs vizează greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor N.I. şi I.N. care sunt apreciate mult prea reduse astfel că nu ar reflecta gradul de pericol social concret al faptei. Nu a fost criticat modul de individualizare a executării pedepsei.

Analizând hotărârile din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. se constată pedepsele aplicate inculpaţilor, de 6 luni închisoare, au fost corect individualizate în raport de toate criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Astfel, deşi fapta prezintă un grad de pericol social ridicat, rezultat din circumstanţele în care a fost comisă, (oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliţie în scopul de a pronunţa o soluţie favorabilă pentru o persoană cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni), ambii inculpaţi beneficiază de circumstanţe personale favorabile, se află la prima încălcare a legii penale, au un bun comportament în societate, fiind cunoscuţi ca persoane ce îi câştigă în mod onest existenţa (depoziţia martorului T.I.) şi au avut o poziţie procesuală relativ sinceră. În aceste condiţii stabilirea unei pedepse egale cu minimul prevăzut de lege este pe deplin justificată, fiind, şi în opinia instanţei de recurs, aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen., chiar şi în condiţiile suspendării executării acesteia.

Ultima critică a parchetului, încadrată în cazul de casare art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., se referă la faptul că instanţa de fond a dispus confiscarea specială a sumei de 1.500 RON, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen.

Înalta Curte apreciază că, deşi întemeiate, criticile parchetului nu pot conduce la casarea hotărârilor sub acest aspect. Aceasta întrucât nu se poate susţine că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii atâta timp cât s-a dispus confiscarea specială a sumei de bani ce a făcut obiectul dării de mită. Împrejurarea că instanţa de fond a făcut referire numai la un text cu caracter general deşi existau şi dispoziţii speciale, constituie mai mult o problemă de acurateţe juridică, nefiind de natură a atrage incidenţa cazului de casare art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, iar cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea căii de atac vor rămâne în sarcina statului, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de 300 RON, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Asupra recursului formulat de inculpatul N.I. Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen., iar cu ocazia dezbaterilor recurentul a reluat apărările formulate pe parcursul întregului proces penal, invocând grava eroare de fapt care a condus la pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în condiţiile în care din materialul probator administrat rezulta faptul că ar fi fost provocat de către lucrătorii de poliţie.

Înalta Curte va analiza criticile recurentului din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ce poate fi luat în considerare şi din oficiu, conform 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 385 alin. (3) C. proc. pen. atunci când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Raportându-se atât la dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. cât şi la conceptul de provocare astfel cum acesta a fost definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Constantin şi Stoian împotriva României, Bulfinski împotriva României şi Aii împotriva României, respectiv exercitarea unei anumite influenţe asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost comisă, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii şi de a oferi probe pentru a se începe urmărirea penală, Înalta Curte constată că, concluzia instanţelor, care au exclus varianta unei asemenea acţiuni din partea denunţătorului Ţ.M.G., este în totală concordanţă cu conţinutul probelor administrate.

În acest sens se are în vedere procesul verbal de redare a discuţiei purtate de martorul denunţător Ţ.M.G. cu inculpaţii N.I. şi I.N., din care rezultă foarte clar că hotărârea de a săvârşi infracţiunea este anterioară oricărei discuţii cu martorul denunţător, inculpaţii venind „pregătiţi" pentru „rezolvarea problemei" încă de la prima întâlnire cu acesta.

Astfel, după ce martorul le-a adus la cunoştinţă faptul că infracţiunea comisă de inculpatul N.M. este foarte gravă, că acesta riscă o pedeapsă cuprinsă între 12 şi 20 de ani de închisoare şi confiscarea autoturismului, cei doi inculpaţi au iniţiativa promisiunii unei sume de bani pentru „rezolvarea problemei" afirmând că „am venit pregătiţi .. partea dumneavoastră". În aceste condiţii, orice alte atitudini ulterioare ale denunţătorului - împrejurarea că nu a refuzat primirea unei sume de bani, că a stabilit o întâlnire cu inculpaţii N.I. şi I.N. la interval de câteva ore, perioadă în care s-a organizat flagrantul - nu se mai pot circumscrie conceptului de provocare, cu atât mai mult cu cât simpla propunere este suficientă pentru reţinerea în sarcina inculpaţilor a infracţiunii de dare de mită.

În fine este de precizat că recurentul a invocat şi cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând menţinerea pedepsei stabilită de către prima instanţă.

Înalta Curte constată că dispoziţiile anterior arătate sunt invocate doar formal, în condiţiile în care în apel pedeapsa aplicată nu a suferit niciun fel de modificări. Ca atare, în condiţiile în care nu se formulează critici în privinţa cuantumului pedepsei, ci solicită menţinerea acesteia, nu se impune o analiză a hotărârilor sub acest aspect.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul inculpatului N.I., soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Asupra recursului formulat de inculpatul I.N. Nici acest recurs nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (2) C. proc. pen., cazurile de casare invocate cu ocazia dezbaterilor, respectiv art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 şi 18 C. proc. pen., putând fi însă analizate şi din oficiu, conform art. 385¹ alin. (2) C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul invocă faptul că nu ar fi autorul infracţiunii de dare de mită, astfel că solicită achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

În primul rând se constată că apărarea formulată în recurs este în totală contradicţie cu poziţia procesuală a inculpatului de pe tot parcursul procesului penal când nu a negat niciun moment faptul că i-ar fi propus şi, ulterior, oferit martorului denunţător o sumă de bani în vederea soluţionării favorabile a dosarului fratelui său şi pentru restituirea autoturismului, însă a precizat că a acţionat fiind provocat de lucrătorul de poliţie.

Pe de altă parte, nici nu se arată care sunt probele al căror conţinut ar fi fost denaturat şi care ar fi condus la o eroare în stabilirea situaţiei de fapt cu consecinţa greşitei condamnări a inculpatului.

Examinând hotărârile din această perspectivă, Înalta Curte constată o totală concordanţă între situaţia de fapt reţinută de tribunal şi curtea de apel şi conţinutul probatoriului administrat în cauză, cazul de casare invocat nu nefiind incident în cauză.

Astfel, procesele-verbale de redare a discuţiilor ambientale purtate de inculpaţii cu denunţătorul în dimineaţa zilei de 13 octombrie 2010 confirmă faptul că inculpatul I.N. i-a propus denunţătorului „rezolvarea problemei", întrucât „au venit pregătiţi", iar înregistrările audio video de la momentul flagrantului, precum planşele foto ataşate la dosarul de urmărire penală susţin concluzia instanţelor în sensul că acesta a şi oferit suma de bani denunţătorului.

În ceea ce priveşte pedeapsa ce i-a fost aplicată, se reţine, ca şi în cazul celuilalt recurent, că nu se formulează niciun fel de critici, ci se solicită doar menţinerea acesteia, situaţie în raport de care hotărârile nu vor mai fi cenzurate din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât o atare analiză s-a făcut în recursul parchetului.

Ca atare, se constată nefondate criticile recurentului, şi, având în vedere că nu se pot reţine alte cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu în condiţiile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul I.N. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de inculpaţii N.I. şi I.N. împotriva Deciziei penale nr. 68/P din 30 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi N.I. şi I.N. la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1862/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 186/2012. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 186/2012. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs