ICCJ. Decizia nr. 1879/2012. Penal. Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1879/2012
Dosar nr. 3383/109/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 280 din 2 iunie 2011, Tribunalul Argeş, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.D.I., pentru infracţiunea de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.V.L., pentru infracţiunea de complicitate la lipsire de libertate prevăzută de art. 26 raportat la art. 189 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.G.C., pentru două infracţiuni de favorizare a infractorului prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 229/ P din 22 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a trimis în judecată pe inculpaţii S.D.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. proc. pen., P.V.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. şi N.G.C. pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.
În actul de sesizare se reţine că partea vătămată N.G.C. a declarat faptul că în cursul anului 2008, l-a împrumutat pe inculpatul S.D.I., agent de poliţie în cadrul Postului de Poliţie Ungheni, numit în structurile poliţiei judiciare potrivit adresei nr. 22682 din 04 decembrie 2008 a I.P.J. Argeş - Serviciul Management Resurse Umane, cu suma de 31 milioane lei vechi, primind drept garanţie mai multe bijuterii din aur, pe care ulterior le-a amanetat, banii primiţi fiind însuşiţi în contul datoriei.
Partea vătămată a mai arătat că, deşi inculpatul S.D.I. i-a solicitat să-i dea diferenţa dintre suma împrumutată şi banii obţinuţi în schimbul bijuteriilor amanetate, a apreciat la rândul său că nu are nicio datorie întrucât a suportat şi alte cheltuieli cu ocazia diverselor deplasări în cazinouri şi localuri.
La data de 30 noiembrie 2008, în jurul orelor 23,00, în timp ce se afla în zona Poliţiei mun. Piteşti, N.G.C. arată că lângă el a oprit autoturismul inculpatului S.D.I. care i-a spus să urce întrucât merge în centru şi-l va conduce şi pe el. Cu toate acestea, la intersecţia cu strada Eroilor, inculpatul S.D.I. a efectuat manevra la stânga şi a oprit în faţa Spitalului de Pediatrie, acolo unde, în câteva secunde, pe bancheta din spate a urcat un tânăr, moment după care S.D.I. a pornit „în trombă” autoturismul, deplasându-se în direcţia cartierului Trivale, deşi partea vătămată l-a întrebat insistent „ce face şi unde-l duce”.
Cei trei, s-au deplasat astfel pe Calea Drăgăşani şi mai apoi pe o străduţă la stânga, la liziera pădurii din zona „Tancodrom”, aici N.G.C. declarând că S.D.I. i-a cerut pe un ton răstit să coboare din autoturism şi urmare a refuzului său, a fost tras afară din maşină cca. 10 metri, prin mocirlă în interiorul pădurii, acolo unde a fost lovit şi unde de altfel şi-a pierdut şi un pantof.
Potrivit părţii vătămate, tânărul care urcase pe bancheta din spate la Spitalul de Pediatric, identificat în persoana inculpatului P.V.L. a coborât şi el din autoturism şi a asistat la incident, iniţial chiar susţinându-l verbal pe inculpatul S.D.l. în atitudinea sa violentă, pentru ca, ulterior să-i solicite să înceteze ca urmare a faptului că N.G.C. a început să ţipe şi pe la porţile caselor din zonă au ieşit mai multe persoane.
Deşi nu voia să urce în maşină, partea vătămată a arătat că a fost forţată să urce pe bancheta din spate a autoturismului de inculpatul S.D.l., iar pe drumul de întoarcere către oraş a fost ameninţată şi de inculpatul P.V.L.
Ajungând în apropierea intersecţiei cu sensul giratoriu spre cartier Trivale, şi văzând o maşină de poliţie parcată, N.G.C. a sărit din autoturismul condus de inculpatul S.D.l., acesta din urmă continuându-şi deplasarea, deşi echipajul de poliţie a pornit în urmărirea sa cu semnalele acustice în funcţiune.
Acelaşi echipaj de politie a revenit la faţa locului şi l-au preluat pe N.G.C. pe care l-au şi condus la sediul Poliţiei mun. Piteşti, acolo unde de altfel acesta a şi formulat plângerea.
Cu această ocazie, s-a efectuat o examinare criminalistică a părţii vătămate, din planşa foto rezultând existenţa unor urme de violenţă pe corpul părţii vătămate şi umezeală şi urme de vegetaţie pe îmbrăcămintea acesteia.
Cu privire la cele constatate, au fost audiaţi şi numiţii C.F.M. şi B.C.S., agenţii de poliţie de pe echipaj, fiind confirmat faptul că partea vătămată a sărit din autoturismul condus de inculpatul S.D.l., care a refuzat să oprească deşi a fost urmărit de echipajul de poliţie cu semnalele optice şi acustice în funcţiune, mai mult, conducătorul autoturismului A.R. a mărit viteza de deplasare şi a reuşit să scape astfel de agenţii de poliţie de pe echipaj.
Din declaraţiile celor doi agenţi de politie, a rezultat şi faptul că partea vătămată, speriată, chiar traumatizată de cele întâmplate, le-a spus ca a fost luată cu forţa în maşină de un poliţist pe care-l cunoaşte, dusă în zona „pinilor” şi ameninţată, toate acestea pe fondul unor neînţelegeri determinate de nişte sume de bani. Tot partea vătămată le-a solicitat celor doi agenţi de politie să-l conducă la sediul politiei pentru a discuta cu persoane cu funcţii de conducere, suspicionând că incidentul ar putea fi muşamalizat.
S-a mai reţinut în actul de sesizare că inculpatul N.G.C. a revenit asupra declaraţiilor anterioare, arătând că acuzele aduse celor doi inculpaţi sunt nereale şi retrăgându-şi plângerea pentru infracţiunile de lovire şi ameninţare.
Având în vedere, probatoriul administrat în cauză, tribunalul a considerat că situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu nu se confirmă în ce priveşte infracţiunea de lipsire de libertate.
Tribunalul a pornit în analiza celor întâmplate de la împrejurarea, foarte importantă că inculpaţii S. şi N. erau prieteni.
Instanţa de fond a considerat că procurorul a făcut o analiză a inadvertenţelor din declaraţiile inculpaţilor S. şi P., lăsând sub tăcere inadvertenţele din primele declaraţii ale inculpatului N.
Astfel, acesta a declarat că inculpatul S. l-a ameninţat cu pistolul, fapt ce s-a dovedit nereal, arma inculpatului fiind găsită la domiciliul acestuia, asigurată.
De asemenea, din descrierea modului cum relatează inculpatul N. că a fost lovit de către S. (pur şi simplu cu bestialitate) ar fi trebuit ca numărul de zile de îngrijiri medicale să fie mult mai mare (nu doar 2-3 zile).
S-a arătat că inculpaţii S. şi P. au trecut testul poligraf, împrejurare ce nu a fost avută în vedere chiar dacă acesta nu reprezintă o probă în dreptul românesc, dar poate oferi date preţioase despre atitudinea psihică a inculpaţilor în raport cu faptele comise.
Tribunalul a susţinut că raţionamentul procurorului s-a bazat pe interceptarea unor convorbiri telefonice ulterioare, iar în raport de acestea pe o sumă de prezumţii, fără însă a exista măcar date certe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că cei doi l-au transportat fără voie pe inculpatul N. într-o zonă de la marginea oraşului unde l-au agresat.
S-a apreciat că inculpatul N., aflat sub influenţa băuturilor alcoolice a sărit din autoturism în faţa echipajului de poliţie, unde a devenit recalcitrant în încercarea de a-l determina pe inculpatul S. să nu-i mai ceară datoria.
De altfel, inculpatul N. a revenit asupra declaraţiilor iniţiale, motivându-şi gestul tocmai prin dorinţa de a scăpa de datorie, explicaţie pe care instanţa de fond a găsit-o plauzibilă cu atât mai mult cu cât acesta s-a aflat sub influenţa alcoolului, aşa a socotit atunci că trebuie să reacţioneze(sărind din maşină).
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că probatoriul administrat nu a fost de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, în cauză existând serioase dubii că cei doi au comis infracţiunile de lipsire de libertate şi complicitate la lipsirea de libertate.
Şi cum totdeauna dubiul profită inculpatului, tribunalul a considerat că, în speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracţiuni sub aspectul laturii obiective
În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului, tribunalul a reţinut că aceasta este definită de art. 264 alin. (1) C. pen., drept ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că pentru existenţa infracţiunii menţionate este necesar,sub raportul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă textul să fie dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârşit o faptă penală, existenţa unei infracţiuni constituind situaţia premisa, fără de care nu poate fi concepută infracţiunea de favorizare a infractorului.
În acest context, tribunalul a apreciat că, faţă de cele deja expuse, dat fiind că infracţiunilor de lipsire de libertate şi complicitate la lipsire de libertate le lipseşte latura obiectivă, nu se poate reţine că inculpaţii S. şi P. au comis aceste infracţiuni.
Prin urmare, s-a reţinut că lipseşte situaţia premisă pe care o reclamă infracţiunea de favorizare a infractorului.
Împotriva sentinţei penale nr. 280 din 02 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea criticilor s-a susţinut că în mod singular şi nefondat a acordat credibilitate inadvertenţelor din primele declaraţii ale inculpatului N.G.C., făcând abstracţie de probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii.
S-a considerat că achitarea inculpaţilor s-a bazat în mod greşit pe aplicarea principiului „in dubio pro reo", făcându-se abstracţie de toate probele administrate în dosar, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile agenţilor de poliţie C.F.M. şi B.C.S., certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Argeş şi interceptările unor convorbiri telefonice.
Prin decizia penală nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, împotriva sentinţei penale numărul 280 din data de 02 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în dosarul nr. 3383/109/2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu există o ordine de preferinţă în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiilor în raport de succesiunea lor în timp, şi a constatat, motivat, că declaraţiile inculpaţilor din faza de cercetare judecătorească se coroborează cu celelalte probe administrate, existând o îndoială rezonabilă asupra vinovăţiei inculpaţilor S.D.l. şi P.V.L., prezumţia de nevinovăţie nefiind răsturnată.
Cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice a apreciat că extragerea unor afirmaţii izolate nu pot avea forţă probantă în stabilirea situaţiei de fapt. De asemenea, a fost avut în vedere caracterul subiectiv al declaraţiilor inculpaţilor N.G.C. şi S.I.D. în contextul relaţiilor apropiate care existau între ei.
Având în vedere că în plângerea iniţială inculpatul N.G. nu făcea trimitere la fapta de lipsire de libertate, cât şi în cursul cercetărilor a declarat că nu a fost lipsit de libertate, precum şi rezultatele testului poligraf a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada laturii obiective a acestei infracţiuni.
Cu privire la infracţiunea de favorizare a infracţiunii s-a considerat că nu există situaţia premisă prevăzută expres de dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeindu-şi recursul pe cazul de casare prevăzut art. 3859 pct. 18, C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că deşi inculpaţii au invocat relaţia de rudenie dintre ei nu se explică de ce în considerarea aceloraşi relaţii nu au avut o discuţie civilizată cu privire la datoria pe care N. o avea la S.
Din probele dosarului rezultă comportamentul agresiv al inculpatului S., dovadă fiind sesizarea fratelui inculpatului N., numitul N.C. adresată I.P.J. Argeş cu privire la comportamentul inculpatului S.
Relevante în opinia Parchetului, în susţinerea vinovăţiei inculpatului S. pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată sunt şi declaraţiile celuilalt inculpat P.V.L. şi ale martorilor B. şi C., lucrători în cadrul S.P.R. Argeş.
La termenul de judecată din 17 mai 2012 reprezentantul Parchetului, odată cu susţinerea orală a recursului declarat a suplimentat motivele de recurs invocând şi cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi implicit pct. 9 C. proc. pen.
S-a învederat că instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat cu privire la cele rezultate din transcrierea convorbirilor telefonice din care rezultă starea de îngrijorare a inculpatului S.D.I. şi P.V.L. privind parcursul ce îl va urma dosarul cauzei, efortul celor doi inculpaţi de a-l determina pe N.G. să revină asupra declaraţiilor iniţiale, precum şi faptul că despre săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 189 alin. (2) aveau cunoştinţă şi alte persoane.
Totodată, s-a arătat că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat cu privire la atitudinea inculpaţilor de a nu opri autoturismul la solicitarea celor doi poliţişti care supravegheau traficul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.
1. Cu privire la critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră nefondată.
Contrar celor susţinute de către reprezentantul Parchetului, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor, pronunţându-se motivat asupra acestora.
În Codul de procedură penală român prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal în art. 52, statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre definitivă”.
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „ego omnes”;
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Toate aceste cerinţe sunt argumentate pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
Faptul că inculpaţii au fost inconsecvenţi în declaraţiile date în faţa organelor judiciare, este nerelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”. Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Faptul că instanţele de judecată au dat prioritate declaraţiilor date în faza cercetării judecătoreşti, înlăturându-le motivat pe cele date în faza de urmărire penală, reprezintă o transpunere a jurisprudenţei C.E.D.O. (caz S. şi C. împotriva României), în care se arată că depoziţiile date de către părţi în şedinţă publică şi sub jurământ trebuie să fie prioritare altor declaraţii făcute de acestea în cursul urmăririi penale. Inculpaţii au oferit explicaţii plauzibile cu privire la schimbarea depoziţiilor lor, astfel încât în mod corect au fost luate în considerare declaraţiile date în faza de cercetare judecătorească, instanţa având posibilitatea să stabilească faptele în mod corespunzător prin examinarea directă a probelor prezentate de către inculpaţi.
Astfel, inculpatul N.G.C. a retractat încă din faza de urmărire penală afirmaţiile făcute în plângerea penală, motivând această schimbare în sensul că a încercat să profite de ocazia ivită pentru a-l determina pe S.D.I. să nu-i mai ceară datoria.
Contradicţiile existente în plângerea iniţială a inculpatului N.G.C. au fost sesizate de către instanţe şi combătute cu probe.
Susţinerile acestui inculpat din plângerea iniţială, în sensul că a fost ameninţat de inculpatul S. cu pistolul din dotare, nu se confirmă, întrucât la domiciliul inculpatului a fost găsită arma.
Mai mult, în plângerea iniţială inculpatul N.G. a susţinut că a fost lovit cu „bestialitate” deşi din certificatul medico-legal rezultă un număr de îngrijiri medicale de 2-3 zile.
De altfel, în aceeaşi plângere inculpatul N. a arătat că a consimţit să urce în autoturismul condus de inculpatul S.D.I., nu a opus rezistenţă la traseul parcurs, plângându-se doar că a fost ameninţat şi lovit. Gestul de a sări din maşina condusă de inculpatul S., a fost explicat de către inculpatul N. prin prisma faptului că dorea să scape de datorie, explicaţie plauzibilă, coroborat şi cu starea de ebrietate în care acesta se afla. Acest aspect este confirmat şi de către martorul C.F.M. care l-a întrebat pe inculpatul N.G. despre motivul care l-a determinat să facă un asemenea gest, acesta învederându-i „Ne-a spus că a avut o altercaţie cu cei din autoturism”. Faţă de cele reţinute, coroborat şi cu rezultatul testului poligraf, nu se poate reţine vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunea de lipsire de libertate.
Din procesul verbal de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice nu rezultă cu certitudine că inculpatul N. şi-a schimbat depoziţia cu scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală şi astfel a încercat să favorizeze pe cei doi inculpaţi.
Acesta a adus argumente credibile cu privire la noua sa atitudine procesuală.
Astfel, afirmaţia „i-am minţit, am minţit în asta ultima”, fără a se detalia în ce împrejurări s-a denaturat adevărul nu poate avea forţă probantă în stabilirea situaţiei de fapt. De altfel, relevantă în atitudinea organului de urmărire penală în a-l determina pe inculpatul N. să facă anumite declaraţii este discuţia dintre inculpaţii S.D.I. şi P.V.L.:
„S.D.I. – L-am chemat vineri cu avocat
P.V.L. – Şi ce zicea asta?
S.D.I. – Asta?
P.V.L. – Plângea?
S.D.L. – Nu că plângea, a zis „că dacă nu declară pe invers, adică pe bune.
P.V.L. Pe invers să declare că de fapt l-am sechestrat. Pe noi ne scoate şi el îl bagă.”
C.E.D.O. a stabilit că îndoiala profită persoanei acuzate. Acest principiu este de natură a respecta şi dreptul la siguranţă individuală care s-ar vedea înlăturat dacă o persoană ar fi condamnată pe baza unor probe incerte, neconcludente, din care elementul de siguranţă lipseşte, cu desăvârşire, şi care nu sunt de natură a fundamenta temeinicia în fapt şi în drept a acuzaţiei în materie penală.
Regula in dubio pro reo constituie un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunţă pe probabilitate, ci pe certitudine dobândită pe bază de probe descrise, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori nu există şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie, inculpatul va trebui să fie achitat.
Faţă de cele reţinute, în mod corect cele două instanţe au apreciat că există dubii cu privire la vinovăţia inculpaţilor şi corect s-a dispus achitarea acestora.
Cu privire la critica Parchetului întemeiată pe cazurile de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10, 9 C. proc. pen., în sensul că hotărârea nu este motivată şi instanţa nu s-a pronunţat pe o serie de probe, Înalta Curte o consideră nefondată. Nu se poate susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la interceptările telefonice sau cu privire la „atitudinea inculpatului de a nu opri autoturismul la solicitarea celor doi poliţişti”, atâta timp, aşa cum rezultă din considerentele deciziei (pag. 7) aceasta se referă la transcrierile convorbirilor telefonice, cât şi la depoziţiile celor doi poliţişti care l-au urmărit pe inculpat.
Faptul că nu face o analiză amănunţită a tuturor convorbirilor telefonice aceasta nu echivalează cu o nepronunţare asupra acestei probe, fapt care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen.
Instanţa de apel a făcut o apreciere a acestei probe în urma examinării tuturor actelor şi lucrărilor, făcând referire la cea pe care a considerat-o relevantă în contextul probator administrat.
Faptul că inculpatul S.D. l-a însoţit pe inculpatul N.G. la procuror, că a discutat despre testul poligraf se justifică prin prisma relaţiilor de rudenie existente între aceştia, prin faptul că s-au împăcat şi nu poate constitui un argument în condamnarea inculpatului N.D. pentru infracţiunea de favorizare a infractorului.
De asemenea, nu prezintă relevanţă în stabilirea vinovăţiei inculpatului, faptul că alte persoane din anturajul inculpatului aveau cunoştinţă de fapta prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., făcând diverse afirmaţii în acest sens, atâta timp cât puteau afla despre ce fapte sunt cercetaţi de la inculpaţii însuşi.
Faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra atitudinii inculpatului de a nu opri autoturismul nu reprezintă o probă sau o cerere esenţială de natură să influenţeze soluţia, ci poate constitui un element de fapt, care circumstanţiază contextul în care s-au desfăşurat evenimentele.
Faţă de aceste considerente, motivele de recurs invocate de către parchet sunt nefondate.
Analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată a nu fi incident vreun alt motiv de reformare al hotărârii, iar în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Onorariile parţiale pentru apărarea din oficiu a intimaţilor inculpaţi S.D.I., P.V.L. şi N.G.C. până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 50 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1603/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1895/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
