ICCJ. Decizia nr. 2218/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2218/2012
Dosar nr. 74796/3/2011
Şedinţa publică din 22 iunie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 885 din 19 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală. în Dosarul nr. 74796/3/2011, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de revizuientul C.L.D., de revizuire a sentinţei penale nr. 574 din 20 iulie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 30269/01/3/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
S-a reţinut de instanţa fondului, în esenţă, că prin rechizitoriul nr. 1218/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul C.L.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174-175 lit. c) C. pen., reţinându-se că, la 04 mai 2009, inculpatul i-a aplicat soţiei sale, C.N., mai multe lovituri de cuţit în urma cărora victima a decedat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului instanţa a reţinut că în dimineaţa de 04 mai 2009, inculpatul C.L.D. s-a dus la imobilul din Bucureşti, sector 5, unde a locuit anterior cu victima C.N., soţia sa. Între cei doi a început o discuţie contradictorie cu privire la acţiunea de divorţ pe care o introdusese victima şi cu privire la copilul lor minor (în vârstă de 1 an şi 6 luni) care era de faţă. Pe fondul acestei situaţii, inculpatul a luat un cuţit din casă şi a lovit-o în mod repetat pe victima C.N. în zone corporale vitale (abdomen, torace, etc.) cauzându-i leziuni grave în urma cărora victima a decedat la faţa locului.
Această situaţie de fapt s-a reţinut pe baza declaraţiilor inculpatului de la urmărirea penală şi de la cercetarea judecătorească (în care a recunoscut şi regretat constant săvârşirea faptei), a proceselor-verbale de sesizare, verificare, deplasare la faţa locului, ridicare a cuţitului folosit de inculpat, a raportului medico-legal de necropsie din 2009 privind-o pe victima C.N. şi planşă foto, a raportului de intervenţie S.M.U.R.D. din 04 mai 2009, cu C.D.-ul şi a procesului-verbal de transcriere a convorbirii inculpatului către 112 apel unic de urgenţă, a procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi planşă foto, cu copiile xerox ale acţiunii de divorţ şi actele anexate, ultima introdusă de victimă (Dosar nr. 34354/302/2009 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti), a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 2009 - D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic. De asemenea relevante au mai fost considerate şi declaraţiile martorilor C.N., M.I.G., M.C., S.A., S.N. (din faza de urmărire penală şi a cercetării judecătoreşti), cu raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 2009 privindu-l pe inculpat.
Astfel, din analiza declaraţiilor sale rezultă că inculpatul C.L.D. a susţinut că în data de 04 mai 2009 s-a prezentat la domiciliul victimei (soţia sa - C.N.) pentru a-şi vedea fiica, C.A.K. însă, după ce soţia sa i-a spus că va câştiga copilul în instanţă, inculpatul a mers la bucătărie a fumat o ţigară, după care a luat un cuţit şi s-a întors în camera în care se afla atât soţia sa, cât şi fiica şi i-a aplicat primeia mai multe lovituri de cuţit în spate după care în abdomen. Victima a căzut la pământ, iar inculpatul a anunţat autorităţile. În urma acestei agresiuni C.N. a decedat, legătura de cauzalitate dintre loviturile aplicate de inculpat şi moartea acesteia fiind stabilite prin raportul medico-legal de necropsie.
Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind vorba aşadar despre erori esenţiale de fapt care afectează o hotărâre definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări, care nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei.
Cu toate acestea, chiar dacă necunoaşterea unor fapte sau împrejurări trebuie înţeleasă în sens mai larg (nu doar ca o nemenţionare a lor în actele şi lucrările dosarului, ci şi ca o imposibilitate de dovedire a lor, cu consecinţa neluării lor în considerare la soluţionarea cauzei), este inadmisibil ca prin promovarea unei cereri de revizuire să se obţină practic o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele ordinare.
Prin urmare, cererea de revizuire, pentru a fi admisibilă, trebuie să privească fapte sau împrejurări noi care să poată conduce la concluzia nevinovăţiei condamnatului revizuent, şi nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situaţii deja cunoscute şi verificate de către instanţele de fond şi de control judiciar.
Potrivit prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Legea se referă la situaţii de fapt noi, în sensul că din diverse motive, ele au rămas necunoscute instanţei de fond, şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate. Or, poziţia petentului condamnat, cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, a fost cunoscută şi evaluată de instanţele investite cu judecarea cauzei pe fond.
Revizuirea reprezintă deci o cale extraordinară de atac care pune în discuţie autoritatea unei hotărâri penale definitive, fiind limitată de legiuitor la anumite cazuri expres prevăzute în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă serioase aparenţe de temeinicie.
Motivele invocate de condamnat, respectiv faptul că în cauză instanţa a procedat la condamnarea sa, reţinând o greşită încadrare juridică, aplicând o pedeapsă într-un cuantum mult prea mare, nereţinând circumstanţa atenuantă legală a provocării, nu se regăsesc printre cele expres şi limitativ enumerate de textul de lege menţionat.
De asemenea, aşa cum s-a arătat în referatul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. trebuie să se dovedească netemeinicia hotărârii judecătoreşti de condamnare a inculpatului. Or, chiar în măsura în care s-ar fi schimbat încadrarea juridică şi s-ar fi reţinut circumstanţa atenuantă legală a provocării, în cauză nu ar fi fost pronunţată o soluţie de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal, astfel încât nici din acest punct de vedere cererea de revizuire nu poate fi considerată admisibilă.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. de petentul condamnat C.L.D. cu privire la sentinţa penală nr. 574 din 20 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 30269/01/3/2009.
Reiterând solicitările şi motivele de la instanţa de fond, revizuientul a formulat apel împotriva hotărârii acestei instanţe.
Prin Decizia penală nr. 65/A din 1 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientul C.L.D. împotriva sentinţei penale nr. 885 din 19 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
A obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că revizuirea ca şi cale extraordinară de atac nu poate fi privită ca o cale mascată de atac ordinară care să permită la nesfârşit reanalizarea aceloraşi chestiuni deja puse în discuţie cu ocazia judecării pe fond a cauzei şi care au primit răspunsurile adecvate cu acel prilej.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs revizuientul C.L.D. reiterând motivele formulate în faţa instanţei de apel referitor la greşita încadrare juridică a faptei, greşita individualizare a pedepsei apreciind că aceasta este mult prea aspră, instanţele nereţinând în favoarea revizuientului circumstanţe atenuante ce ar fi avut ca efect reducerea cuantumului pedepsei.
Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Revizuirea este reglementată ca fiind o cale extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorate recunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Totodată revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.
Cazurile de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi sunt singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii privitoare la eventuala nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau a unor raţionamente jurisdicţionale pretins eronate, este exclusă în raport de dispoziţiile procesual penale ce reglementează revizuirea dar şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României potrivit căruia, părţile interesate care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
În cazul de faţă se constată că, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi apel există o solicitare din partea revizuientului de reanalizare a probelor ce au fost deja supuse judecăţii.
Motivele invocate de condamnat, respectiv că în cauză instanţa a procedat la condamnarea sa, reţinând o greşită încadrare juridică, aplicând o pedeapsă într-un cuantum mult prea mare, nereţinând circumstanţa atenuantă legală a provocării, nu se regăsesc printre cele expres şi limitativ enumerate de textul de lege menţionat.
În raport de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuientul C.L.D.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.L.D. împotriva Deciziei penale nr. 65/A din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2205/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2214/2012. Penal → |
|---|
