ICCJ. Decizia nr. 2293/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2293/2012
Dosar nr. 1117/2/2011
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 328 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel București, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul B.M. şi a menţinut ordonanţa atacată din 6 decembrie 2010, dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bucureşti.
A obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a reţinut că petentul B.M. a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva ordonanţei din 6 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bucureşti şi a ordonanţei din 24 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 1504/II-2/2010 al aceleiaşi unităţi de parchet.
Prin ordonanţa din 6 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bucureşti s-au dispus următoarele:
1. În temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii C.V., B.D. şi C.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., faţă de comisarul şef de poliţie P.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi faţă de magistratul F.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, precum şi faţă de A.N. (autor necunoscut) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită şi cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 61 din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există.
2. În temeiul art. 38 C. proc. pen., raportat la art. 45 alin. (1) şi art. 42 C. proc. pen., disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind plângerea penală formulată de B.M. împotriva procurorilor C.V. şi B.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi împotriva judecătorului C.V. de la Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizare a infractorului, prevăzută de art. 246 C. pen., şi art. 264 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
3. În temeiul art. 273 C. proc. pen., trimiterea cererii de redeschidere a urmăririi penale în dosarul nr. 1241/P/2006, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei soluţii petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic în temeiul art. 278 alin. (3) C. proc. pen., iar prin ordonanţa din 24 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 1504/II-2/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bucureşti, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a apreciat că plângerea petentului este neîntemeiată, considerându-se că prin ordonanţa atacată s-a stabilit în mod justificat că nu există indicii privind săvârşirea faptelor de corupţie reclamate de către petent.
S-a menţionat că, potrivit art. 228 C. proc. pen., pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale, este necesar ca din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate să nu rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10.
În speţă, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece din cuprinsul plângerii penale formulată de petent şi înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bucureşti la data de 5 august 2010 şi din înscrisurile depuse de acesta, nu rezultă nici măcar indicii referitor la comiterea de către magistraţii C.V., B.D., C.V. şi F.N., respectiv de către comisarul şef de poliţie P.D., a faptelor reclamate de către petent.
S-a constatat că petentul prezintă acuzaţiile la modul generic, fără să indice aspecte concrete, rezultând că cele susţinute de către petent sunt mai degrabă o simplă bănuială a acestuia, fiind vorba despre propriile sale păreri, nefundamentate însă din punct de vedere probator.
Aşa cum rezultă din susţinerile petentului şi din documentele ataşate la dosar, s-a reţinut că acesta doreşte în continuare obţinerea unor soluţii favorabile din partea organelor judiciare, în legătură cu litigiul iniţial, generat de solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate şi de atribuire a unor terenuri din comuna Mihăileşti jud. Giurgiu.
Dat fiind cadrul procesual extrem de strict al plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţa de judecată investită în acest mod a considerat că nu poate analiza decât legalitatea şi temeinicia soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, deci numai corectitudinea acestei soluţii raportat la faptele penale reclamate şi la persoanele cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fără să se poată examina justeţea afirmaţiilor făcute de petent cu privire la celelalte cauze penale şi civile ale acestuia.
Din acest motiv, s-a constatat că toate susţinerile referitoare la primarul S.D., legătura acestuia cu numitul P.D., modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate a reclamantului B. exced prezentei cauze.
S-a arătat că înscrisurile depuse în faţa instanţei de judecată se referă la cauze penale şi civile anterioare formulării plângerii, fără să se dovedească fapte şi împrejurări de natură a infirma soluţia atacată, de neîncepere a urmăririi penale.
În această situaţie, s-a precizat că nu există nici un temei de desfiinţare a acestei soluţii şi de trimitere a cauzei la parchet, soluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire la infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, dispusă în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., fiind legală şi temeinică.
S-au apreciat ca fiind nefondate şi criticile referitoare la lipsa de rol activ a organului de urmărire penală, din perspectiva faptului că ar fi trebuit să observe că faptele întrunesc elementele constitutive ale altor infracţiuni.
Pe de o parte, s-a constatat că numitul P.D. a mai fost cercetat pentru infracţiunile prevăzută de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289 C. pen., şi art. 291 C. pen., pentru aceleaşi fapte reclamate de petentul B.M., în dosarul nr. 1241/P/2006, soluţionat prin rezoluţia din 15 noiembrie 2006 dată de procurorul C.V.
Pe de altă parte, s-a arătat că chiar prin ordonanţa atacată de petent s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în vederea cercetării magistraţilor sub aspectul infracţiunilor prevăzută de art. 246 C. pen. şi art. 264 C. pen.
Având în vedere specificul şi gravitatea răspunderii penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 C. proc. pen., s-a menţionat că este necesar în primul rând ca persoana care sesizează organele judiciare să indice cu claritate fapta comisă, împrejurările comiterii acesteia, oferind elemente de circumstanţiere în sensul indicării timpului, locului, împrejurărilor în care a fost comisă fapta, precum şi mijloacele de probă, iar în cazul în care este cunoscut, să indice făptuitorul.
S-a arătat că petentul B.M. nu a indicat asemenea elemente concrete, limitându-se la a susţine că „magistraţii C.V. şi D.B. au comis un abuz în serviciu contra intereselor personale şi publice, trafic de influenţă şi corupţie” prin respingerea plângerii formulată de petent „fără să constate abuzul poliţiştilor şi a fostului primar Stan Dumitru, nedispunând punerea în posesie şi neanulând actele false sau lovite de nulitate absolută”.
De asemenea, s-a relevat că, în plângerea penală, petentul mai arată că „traficul de influenţă asupra procurorilor şi judecătorilor s-a făcut de fostul preşedinte al Curţii de apel Bucureşti F.N.”.
S-a constatat că plângerea nu conţine datele prevăzute de art. 222 C. proc. pen., iar petentul nu a putut furniza asemenea date nici ulterior, aşa încât s-a apreciat că nu se poate invoca o lipsă de rol activ a organelor judiciare, care au desfăşurat cercetarea în baza actelor premergătoare raportat la cele menţionate în plângerea penală, fără să poată fi desfăşurate alte activităţi de cercetare.
De asemenea, s-a reţinut că petentul nu a explicat care a fost motivul pentru care a formulat plângere penală abia în anul 2010, deşi se presupune că faptele reclamate au avut loc în decursul anilor 2006-2007.
S-a mai precizat că şi în cuprinsul plângerii dactilografiate denumită „completare” la plângerea împotriva soluţiei procurorului, petentul a susţinut referitor la magistraţi că „acţiunile şi inacţiunile acestora sunt de mai mică importanţă, fiind vorba despre abateri de serviciu sau de erori intenţionate”.
De asemenea, cu ocazia dezbaterilor, petentul a susţinut că nu îşi mai menţine plângerea referitor la magistraţi, însă în lipsa unei manifestări exprese de voinţă în sensul retragerii plângerii cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire la aceştia, Curtea a înţeles să analizeze şi temeinicia acestei soluţii.
Împotriva acestei hotărâri petentul B.M. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 129 din Constituţie a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
În raport de principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este condiţionată de exercitarea acestuia în condiţiile legii.
Totodată, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Aceste exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 278/1 alin. (10) C. proc. pen., posibilitatea legală a declarării recursului împotriva unei hotărâri pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., este exclusă.
Potrivit dispozi ţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sentinţa judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecinţa menţinerii rezoluţiei sau ordonanţei de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.
Constatând că, în speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 8 iulie 2011, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi în dispozitivul sentinţei atacate.
Printre modific ările aduse Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor se regăseşte şi suprimarea unor căi de atac, respectiv şi a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materia plângerii împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca inadmisibil, în ordinea de drept, recursul declarat în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, întrucât petentul B.M. a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligând totodată petentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.M. împotriva sentinţei penale nr. 328 din 8 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2284/2012. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2312/2012. Penal → |
|---|
