ICCJ. Decizia nr. 2500/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2500/2012

Dosar nr. 1927/104/2011/a14

Şedinţa publică din 1 august 2012

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpaţii A.S., A.F. şi A.F.A., împotriva sentinţei penale nr. 29 din 22 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în temeiul art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului A.S.

Verificând, potrivit art. 3002 C. proc. pen. coroborat cu art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului A.S., Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 29 din 22 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în Dosarul nr. 1927/104/2011 a fost condamnat inculpatul A.S. în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de maximă siguranţă din Craiova, la:

- 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor asupra nepotului de frate, prev. şi ped. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., în seara zilei de 17 februarie 2011, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. în seara zilei de 17 februarie 2011;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.;

- 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991;

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate şi obligă inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie conform art. 57 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, iar în baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestului preventiv de la data de 20 februarie 2011 la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.

Prin încheierea din 20 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1246/104/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.S. pe o perioadă de 29 de zile de la data de 23 februarie 2011 până la 20 martie 2011 inclusiv, constatându-se îndeplinite condiţiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. a), b), e), f) C. proc. pen.; a fost emis mandatul de arestare preventivă din 20 februarie 2011.

S-a apreciat că există cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în care se poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, în sensul că a fugit imediat după comiterea infracţiunilor şi s-a ascuns, în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, aspecte reţinute din procesele-verbale de căutare a inculpatului din data de 19 februarie 2011 la domiciliul din Drăgăneşti Olt, prin demersurile făcute faţă de vecinii imobilului de la domiciliu, dar şi prin actele materiale de căutare a acestuia la imobilele pe care le deţine în Slatina şi apoi din nou în oraşul Drăgăneşti Olt la imobilele pe care le deţin soţia şi copiii. Întrucât cauza a fost intens mediatizată, s-a mai reţinut că pe această cale s-a luat la cunoştinţă de actele materiale de prindere a inculpatului, care a avut loc în municipiul Bucureşti, într-un imobil, situaţie care s-a apreciat ca fiind de natură să confirme o dată în plus constatarea de mai sus.

S-a reţinut cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - că sunt date certe că inculpatul a încercat să zădărnicească direct şi indirect aflarea adevărului prin influenţarea martorilor cauzei, aşa cum rezultă din convorbirile telefonice efectuate de inculpat cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare şi interceptare a acestora.

S-a constatat şi incidenţa cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. în sensul că există date că inculpatul exercită presiuni asupra părţii vătămate, care îi este nepot şi că încearcă să facă o înţelegere frauduloasă cu aceasta. S-a precizat că în acest sens sunt chiar relatările părţii vătămate care a arătat că, după ce a fost scoasă din bar şi inculpatul împreună cu persoanele ce-l însoţeau, au continuat să o lovească, l-au ameninţat că nu va mai reuşi să iasă din casă, nu numai el, ci şi familia sa, după care a susţinut că aceştia au afirmat că „au tot judeţul la picioarele lor, că plătesc şi că vor scăpa”. S-au mai reţinut şi consemnările din nota telefonică privind convorbirea din data de 18 februarie 2011, ora 13:12:08, în care inculpatul în cadrul convorbirii cu numitul V.I., afirma: „sunt la Craiova. Las-mă că sunt la spital la (...)”,ceea ce a determinat aprecierea, prin coroborarea probelor administrate, că s-a deplasat chiar la locul unde era internată victima, spre a realiza o înţelegere cu aceasta.

Tribunalul a reţinut şi cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că pe de o parte există probe ce dovedesc comiterea infracţiunilor de către inculpat, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar pe de altă parte este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri a fost respins ca nefondat prin încheierea din 23 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Măsura arestării preventive a fost prelungită şi menţinută succesiv atât prin încheierile pronunţate de Tribunalul Olt, cât şi prin cele ale Curţii de Apel Craiova.

Prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de inculpatul A.S., iar prin decizia nr. 2058 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri.

Cu privire la temeinicia arestării preventive, instanţa de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, menţinerea măsurii arestării preventive fiind în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea ordinii şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 23 din Constituţie, potrivit cărora măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit infracţiunea sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

S-a reţinut că probele administrate în cauză, ce au fost, de altfel, evaluate în cadrul hotărârii pronunţate de instanţa de fond, chiar nedefinitivă, justifica presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis in judecată şi condamnat: declaraţia părţii vătămate dată la data de 18 februarie 2011, declaraţia martorului A.I., declaraţia martorului J.I.V., declaraţia martorului C.I.M., declaraţia martorului cu identitate protejată P.M., declaraţia martorului cu identitate protejată D.G., depoziţiile martorului minor A.M.B., în vârstă de 13 ani la data audierii sale de procuror.

Instanţa a avut în vedere şi procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, respectiv discuţiile purtate la telefon de inculpatul A.S. fie cu soţia sa, fie cu alţi membrii ai familiei sau persoane, care au asistat la incidentul în cauză relevă efectuarea unor demersuri concrete realizate fie personal, fie prin intermediul altor persoane prin care se încerca determinarea martorilor oculari să declare aspecte care nu corespund realităţii atât cu privire la identitatea agresorului, cât şi cu privire la natura obiectului folosit în incident, modul în care s-a derulat acesta sau consecinţele produse: discuţiile purtate între A.S. şi A.S.T. la data de 18 februarie 2011 ora 14:00:50 pe parcursul căreia inculpatul îi precizează soţiei sale că trebuie să discute cu o martoră care era în bar pe care să o înveţe să spună că nu-l cunoaşte, că lovitura ar fi fost aplicată de o altă persoană şi că nu ar fi fost folosit un cuţit, ci un briceag, şi în cursul aceleiaşi zile la ora 14:25:29 când inculpatul îi spune soţiei „M. să declare că l-a tăiat băiatul lui B.”; discuţia purtată între inculpatul şi fiul său la data de 19 februarie 2011 ora 07:06:19 când inculpatul îi spune fiului său „întrebi pe român dacă mă văd pe cameră, dacă sunt probe împotriva mea”; discuţia purtată între inculpat şi patronul localului unde a avut loc agresiunea, apoi şi cu persoana care era în bar, M., inculpatul spunându-le ambilor ce să declare, atât ei dar şi „fata”, ulterior primind asigurări că vor spune exact aşa cum Ie-a indicat inculpatul. Astfel, la afirmaţia patronului barului că M. i-a spus că unde a dat inculpatul la uşă nu este decât puţin îndoită, inculpatul a replicat „Da, dar spui că aşa era!”, patronul acceptând să spună astfel, după care i-a predat telefonul numitului M. pentru a vorbi cu inculpatul. Inculpatul i-a spus şi acestuia ce să declare şi i-a cerut informaţii despre fata care era la bar, primind asigurări din partea martorului M. că „şi fata ştie ce să declare, că oricum ce a vorbit cu ea aşa va face întrucât nu iese din cuvântul său”).

Martorii B.I.F. şi M.V. au confirmat aspecte privind comportamentul violent al inculpatului, portul şi folosirea repetată a unui cuţit la agresarea sau ameninţarea persoanelor, dar şi încercarea de a se sustrage răspunderii în cazul efectuării unor verificări de către instituţii de stat, prin exercitarea unor diverse forme de presiune asupra persoanelor din cadrul instituţiilor respective. B.I.F. a declarat că în calitate de inspector fiscal în cadrul D.G.F.P. Olt în anul 2005 a început un control la mai multe societăţi comerciale administrate de inculpat, iar din verificările fiscale a rezultat un prejudiciu de aproximativ 7.900.000 RON. În acest context, în perioada aprilie-mai, I-a chemat pe inculpat la sediul D.G.F.P. Olt pentru a da notă explicativă; inculpatul a venit în biroul martorului (care din luna aprilie 2005 fusese delegat şef al Serviciului de Inspecţie Fiscală din cadrul D.G.F.P. Olt) şi I-a ameninţat cu un cuţit despre care i-a spus că I-a adus din autoturism, spunându-i totodată că va tăia cu acel cuţit orice persoană care îi va face rău. Ulterior, inculpatul I-a urmărit în mod repetat pe martor, cu autoturismul, a venit şi la poarta locuinţei martorului, producându-i acestuia şi familiei sale o stare de temere. Martorul a mai precizat că resimte aceeaşi stare şi în prezent, fiindu-i teamă de inculpat, de rudele şi prietenii acestuia.

Martorul M.V., audiat la acelaşi termen, a relatat un incident din ianuarie 2009 când îndeplinea funcţia de consilier judeţean şi, la solicitarea telefonică a inculpatului, s-a întâlnit cu acesta, împrejurare în care inculpatul I-a lovit cu un briceag în umărul stâng, a fost lovit apoi şi de un fiu al inculpatului.

Instanţa de apel a reţinut că nu se constată o modificare a temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării preventive, având în vedere verificările cu privire la măsura arestării preventive ce au fost efectuate la data de 05 iunie 2012, constatându-se că acestea subzistă, respectiv art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pe, pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului fiind actual şi concomitent cu cel al influenţării probelor şi al încercării de a zădărnici aflarea adevărului şi a împiedica buna desfăşurare a procesului penal.

Din discuţiile telefonice purtate de inculpat la data de 19 februarie 2011 şi 01 martie 2011 a rezultat că se justifică presupunerea că inculpatul solicita membrilor familiei să întreprindă diverse acţiuni, inclusiv remiterea unor sume bani, pentru influenţarea desfăşurării procesului de faţă şi a angrenat în această activitate mai multe persoane cu influenţă în comunitatea din care face parte, iar aceste activităţi relevă un tip de comportament care se circumscrie acţiunilor prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate inculpatului îl poate prezenta pentru ordinea publică, Curtea de apel a apreciat că aspectele prezentate în încheierile pronunţate anterior în cauză privind luarea, prelungirea duratei şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului A.S. se justifică şi în prezent.

Aşa cum s-a reţinut, această condiţie rezultă din circumstanţele în care s-a acţionat, precum şi din datele referitoare la persoana inculpatului şi comportamentul acestuia în prezenta cauză, dar şi anterior prezentelor fapte - împrejurări faptice care au fost arătate mai sus şi care determină Curtea să constate că inculpatul ar putea avea o perseverenţă pentru acte de violenţă, iar instanţa a apreciat că sunt indicii temeinice în baza cărora se pot trage concluzii privind riscul ridicat pe care lăsarea în libertate a acuzatului îl prezintă, în primul rând pentru societate şi în al doilea rând pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Comiterea faptelor într-un local public, în prezenţa mai multor persoane, urmată de exercitarea unor activităţi pentru împiedicarea aflării adevărului şi sustragerea de la urmărirea penală, sunt tot atâtea alte circumstanţe care caracterizează într-un mod nefavorabil inculpatul.

S-a apreciat astfel că este incontestabil faptul că un asemenea tip de comportament justifică a se reţine pe lângă datele care confirmă încercarea inculpatului de a zădărnici în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi sau a martorilor şi concluzia existenţei unui pericol concret pentru ordinea publică, astfel de fapte sunt de natură să afecteze încrederea publică în capacitatea organelor judiciare de a ocroti valorile prev. de art. 1 C. pen. şi de a acţiona eficient împotriva celor care le încalcă, aceste împrejurări fiind din cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În privinţa pericolului pentru ordinea publică ce ar putea fi creat prin lăsarea în libertate a unui inculpat, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza L împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 2001) că prin gravitatea deosebită a infracţiunii de care este învinuit acuzatul şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita „o tulburare a societăţii” de natură a justifica o detenţie preventivă.

În cauză, în raport cu probele administrate până la acest moment procesual, s-a constatat îndeplinirea a cel puţin două din aceste condiţii respectiv împiedicarea aplicării justiţiei şi tulburarea ordinii publice prin raportare la gravitatea şi natura acuzaţiilor aduse inculpatului şi reacţia particulară a opiniei publice faţă de acestea, astfel cum de altfel, argumentat s-a reţinut şi anterior la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului.

Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii temeinice cu privire la un interes public real, care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

S-a constatat astfel că temeiurile care au determinat menţinerea arestării preventive a inculpatului A.S. până în acest moment procesual, se justifică şi în prezent, respectiv că măsura arestării preventive dispusă faţă inculpat este cea mai adecvată în raport de scopul măsurilor preventive şi al procesului penal.

Faţă de considerentele expuse, Curtea de apel, potrivit art. 3002 C. proc. pen. coroborat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat că măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul A.S. este temeinică şi legală, fiind realizate cerinţele dispoziţiilor legale menţionate, precum şi cele prev. de art. 136 C. proc. pen. şi art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că a dispus menţinerea acestei măsuri întrucât temeiurile care au fundamentat-o până în prezent nu au încetat şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

S-a constatat totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, dar neprivativă de libertate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanţă de toate acuzaţiile care i-au fost aduse, în contextul expus în paragrafele anterioare.

Împotriva încheierii primei instanţe, inculpatul A.S. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi, rejudecând, pe fond, revocarea măsuri arestării preventive.

Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, încheierea atacată fiind legală, temeinică şi corespunzător motivată cu privire la subzistenţa temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului şi care impun în continuare menţinerea măsurii.

Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit C. proc. pen., menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. a), b), e) şi f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege.

În ce priveşte primul temei care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, prevăzut de art. 148 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că subzistă, în ambele teze alternative ale reglementării sale legale.

În analiza primei cerinţe legale, se constată că prima instanţă a făcut o evaluare amplă şi detaliată a pericolului de sustragere a inculpatului, prin raportare la comportamentul acestuia anterior prezentării în faţa autorităţilor şi la cel viitor, care se desprinde din actele dosarului.

Sub acest aspect, faptul că inculpatul a fugit imediat după comiterea infracţiunilor şi s-a ascuns, în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, aspecte reţinute din procesele-verbale de căutare a inculpatului din data de 19 februarie 2011 la domiciliul din Drăgăneşti Olt, precum şi din actele materiale de găsire şi prindere a acestuia, în momentul în care cauza era mediatizată şi inculpatul avea cunoştinţă că împotriva sa s-a formulat o acuzaţie oficială şi se derulează o anchetă, conduc la concluzia că acesta a efectuat demersuri pentru a se sustrage de la urmărirea penală.

În ce priveşte temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., la dosar există date certe că inculpatul a încercat să zădărnicească direct şi indirect aflarea adevărului prin influenţarea martorilor cauzei, aşa cum rezultă din convorbirile telefonice efectuate de inculpat cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare şi interceptare a acestora.

Poziţia inculpatului de sustragere de la urmărirea penală şi de zădărnicire a anchetei organelor judiciare a fost confirmată de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, respectiv discuţiile purtate la telefon de inculpatul A.S. fie cu soţia sa, fie cu alţi membri ai familiei sau persoane care au asistat la incidentul în cauză şi din care rezultă demersurile constante ale inculpatului de influenţare a probatoriului, atât cu privire la identitatea agresorului, cât şi cu privire la natura obiectului folosit în incident şi modul în care s-a derulat acesta sau consecinţele produse.

S-a constatat şi incidenţa cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. din relatările părţii vătămate, nepotul inculpatului, rezultând date că inculpatul exercită presiuni asupra acesteia şi că încearcă să facă o înţelegere frauduloasă cu aceasta, prin exercitare de ameninţări şi violenţe şi prin intimidarea acesteia.

În acelaşi sens, instanţa de apel a făcut referire în mod amplu la declaraţiile martorilor B.I.F. şi M.V., care au confirmat aspecte privind comportamentul violent al inculpatului, portul şi folosirea repetată a unui cuţit la agresarea sau ameninţarea persoanelor, dar şi încercarea de a se sustrage răspunderii în cazul efectuării unor verificări de către instituţii de stat, prin exercitarea unor diverse forme de presiune asupra persoanelor din cadrul instituţiilor respective.

În ce priveşte ultimul temei prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea reţine că pentru infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de tentativă la omor, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum şi ca acesta să repete asemenea fapte. Totodată, natura infracţiunii şi modalitatea de comitere (într-un local public, în prezenta mai multor persoane), precum şi datele privind persoana inculpatului (cunoscut ca o persoană înclinată spre violentă, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor, având antecedente de fapte violente, care au continuat prin exercitarea de violenţe şi intimidări asupra părţii vătămate) relevă nu doar o periculozitate infracţională dată şi de perseverenţa acestuia, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.

De asemenea, hotărârea de condamnare a inculpatului în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.

În ce priveşte rezonanţa socială deosebit de puternică generată de faptele şi atitudinea inculpatului, fac dovadă deplină declaraţiile părţii vătămate şi a martorilor, care relevă un comportament violent, ce a creat o stare de insecuritate, de natură să intimideze participarea acestora în cadrul procesului penal.

În raport de toate aceste aspecte, se constată că temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a inculpatului A.S. neputând fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate, care nu se justifică în funcţie de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1927/104/2011.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 august 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2495/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2501/2012. Penal. Excepţie de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2500/2012. Penal