ICCJ. Decizia nr. 2765/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2765/2012
Dosar nr. 42438/3/2011
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 742/F din 26 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 5221 C. proc. pen. raportat la art. 405 C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare în caz de extrădare formulată de petentul condamnat P.N.
A fost obligat petentul la 2 . 000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că petentul - condamnat P.N. a solicitat rejudecarea cauzei din Dosarul nr. 4883/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, admiterea în principiu a cererii şi în urma rejudecării cauzei, desfiinţarea sentinţei nr. 670 din 06 iunie 20008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, modificată prin Decizia penală nr. 137/ A din 03 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2535 din 25 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală .
A solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), ( 2 ), ( 3 ) şi ( 5 ) C. pen., rejudecarea cererilor de despăgubiri formulate de persoanele care s-au constituit părţi civile în cauză şi anularea mandatului de executare a pedepsei din 25. 06. 2010 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza sentinţei penale nr. 670 din 06 iulie 2008 pronunţată în acest dosar pentru pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
S-a arătat în motivarea cererii că atât urmărirea penală cât şi judecarea cauzei s-au desfăşurat în lipsa petentului. Nu a dat nici o declaraţie în cursul urmăririi penale şi nici în faţa instanţelor judecătoreşti care au pronunţat hotărârile în cauză. A plecat din ţară în data de 07 iunie 2000, în concediu de odihnă, în Bali - Indonezia, unde a rămas pentru că a găsit oportunităţi pentru a lucra la o societate comercială şi a-şi deschide o afacere proprie. A aflat de condamnare cu ocazia reţinerii sale în Indonezia, ocazie cu care a aflat şi că autorităţile din România l-au dat în urmărire internaţională pentru că s-a sustras de la executarea pedepsei şi că se formulase cerere de extrădare. Nu s-a sustras de la executarea pedepsei pentru că nu a avut cunoştinţă de un proces deschis împotriva sa sau de o condamnare. În opinia petentului, autorităţile române puteau afla uşor adresa sa din Indonezia, pe cale diplomatică, pentru că avea viză de şedere acordată de autorităţile indoneziene pe termen lung, obţinuse de la poliţia indoneziană permis de conducere pe care era aplicată fotografia sa, erau înscrise datele sale personale, iar la data de 13 februarie 2001, obţinuse prelungirea paşaportului românesc de la Ambasada României din Jakarta. Deci, nu a locuit în Indonezia clandestin şi nu luase act de nici o cercetare întreprinsă împotriva sa.
Petentul a mai susţinut că nu a angajat apărător ales la prima instanţă, nu recunoaşte săvârşirea vreunei infracţiuni, învinuirile care i se aduc se bazează pe declaraţiile coinculpatei V . I . M ., care nu se coroborează cu alte probe, şi pe interpretarea rău-voitoare dată activităţii sale de către experţi şi organele judiciare. F.N.A. a fost înfiinţat în paralel cu F.N.I. de către numita V.I.M. care deţinea funcţia de preşedinte-director general la societatea SC S . O .V.I. SA ce administra F.N.I. şi care a preluat administrarea şi la F.N.A. La data de 6 decembrie 1998 deţinea funcţia de director executiv la S C G . SA, care a avut o implicare redusă în activitatea F.N.A., rolul de prim-organizator şi conducător fiind asumat de I . M . V. Nu a avut nici o funcţie de conducere la SC S . O . V . I . SA din luna mai 1977, când C . E . N . T . R . O . C . O . O . P . a preluat pachetul majoritar de acţiuni de la această societate, iar administrarea a fost preluată de I . M . V. La S C G . SA, pierduse funcţia de director executiv din luna octombrie 1999, revenind la sfârşitul lunii martie 2000, în funcţia de consilier financiar.
Petentul a mai arătat că susţinerile din rechizitoriu preluate de sentinţă cu privire la contribuţia pe care ar fi avut-o la reevaluarea unităţilor din fondul F.N.A şi a activelor F.N.A, sunt invenţii ale numitei V.I.M., care în calitate de autoare a infracţiunii de înşelăciune a primit 8 ani de închisoare iar petentul, ca şi complice, a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare.
A mai susţinut că nu a executat nici o operaţiune nelegală în dauna F.N.A, nu a avut implicare în reevaluarea unităţilor de fond F.N.A, activitatea pe piaţa de capital la acea dată era la început, deci încriminarea pentru presupuse fapte comise cu intenţie în legătură cu aceste activităţi nu are nici un temei.
În legătură cu încheierea contractului de cesiune cu persoana fictivă C.N., numita V.I.M. a semnat acel contract iar când a fost descoperită s-a apărat susţinând că petentul i-a adus acel contract, lucru nereal, în opinia petentului. Nu cunoaşte absolut nimic de existenţa acelui contract. Încheierea contractului de report a fost legală mai cu seamă că SC G . SA a restituit suma primită. Contractul s-a încheiat şi executat în toate prevederile lui.
Petentul a mai arătat că nu a avut nici o implicare în transferurile suplimentare de sume efectuate din patrimoniul F.N.A în acel al F.N.I. dispuse de V . M ., în calitatea sa de preşedinte. Nu a semnat nici un document şi nu avea interes să se implice în asemenea transferuri pentru că, susţine petentul, nu a avea nici o funcţie de conducere la nici o societate.
Petentul a solicitat, în probaţiune, reaudierea martorului C.N., audierea unor foşti şefi de agenţii de distribuire a unităţilor de fond.
Petentul şi-a întemeiat cererea, în drept, pe dispoziţiile art. 5221C. proc. pen.
Analizând cererea formulată de petentul-condamnat P.N., cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare în urma extrădării formulată de acesta, prima instanţă a reţinut că procedura reglementată de art. 5221C. proc. pen. are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului prin contradictorialitate, principiu ce nu s-a putut aplica la judecata în lipsă a acestuia, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat, dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. pen. reglementând obiectul verificărilor efectuate prealabil de instanţă în faza admiterii în principiu a cererii.
Din răspunsul dat de Ministerul Justiţiei - S . C . J . I . în materie penală prima instanţă a constatat că prima cerere de extrădare a condamnatului petent P.N. s-a solicitat în vederea executării pedepsei de 15 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă şi executorie.
Astfel, Preşedintele Indoneziei, la data de 22 martie 2011, a semnat Decretul de extrădare din 2011, iar la data de 22 aprilie 2011 s-a realizat extrădarea efectivă a petentului-condamnat P.N.
La data de 6 septembrie 2010, prin curier rapid, Ministerul Justiţiei a înaintat autorităţilor indoneziene şi a doua cerere de extrădare solicitată în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N. prin sentinţa penală nr. 670/6 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, Dosar nr. 4883/3/2008. În procesul-verbal întocmit la data preluării petentului-condamnat din Indonezia, nu se menţiona şi cererea de extrădare trimisă de autorităţile române în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N. de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 670 din 06 iunie 2008 (ce face obiectul prezentei cauze).
Cu privire la această a doua cerere de extrădare, autorităţile indoneziene au menţionat în corespondenţa cu Ministerul Justiţiei din România, că date fiind efectele regulii specialităţii, nu va fi posibilă punerea în executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 670 din 06 iunie 2008, decât cu acordul lor, care ar urma să se pronunţe în condiţiile transmiterii de către autorităţile române a unei cereri de renunţare la regula specialităţii, respectiv, o extindere a consimţământului autorităţilor indoneziene pentru a pune în executare şi pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N., prin sentinţa sus-amintită.
În aceste condiţii, autorităţile române, respectiv Ministerul Justiţiei, au înaintat Ambasadei României la Jakarta: cerere prin care se solicită consimţământul autorităţilor indoneziene pentru ca petentul-condamnat P.N. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la care au anexat şi un proces-verbal în care s-a consemnat faptul că petentul-condamnat P.N., în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză, a renunţat la regula specialităţii, fiind de acord să execute şi această pedeapsă de 12 ani închisoare.
În opinia primei instanţe, pentru punerea în executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, exista o condiţie imperativă, respectiv existenţa acordului autorităţilor indoneziene cu privire la extinderea consimţământului.
S-a mai argumentat că regula specialităţii, instituită de art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind Cooperarea Internaţională în materie penală, republicată, este de strictă interpretare, iar derogarea de la pct. 1 lit. a) se referă la consimţământul statului care a predat persoana extrădată pentru care autorităţile române competente urmează a transmite o cerere însoţită de actele prevăzute la art. 36 din aceeaşi lege şi de un proces-verbal în care se consemnează declaraţia persoanei extrădate, acest proces-verbal în care s-a consemnat voinţa petentului-condamnat P.N. fiind un act care însoţeşte cererea şi care nu înlătură efectele impuse de dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 302/2004 republicată, referitoare la regula specialităţii.
Răspunsul autorităţilor indoneziene cu privire la acordul lor ca petentul-condamnat P.N. să execute şi această pedeapsă de 12 ani închisoare, prin extinderea consimţământului acestora de a se pune în executare şi această pedeapsă nu a fost primit de autorităţile române competente, nici până în prezent, astfel încât nu s-a efectuat extrădarea petentului-condamnat P.N., în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, iar sub acest aspect, cererea petentului-condamnat P.N., de rejudecare în urma extrădării, este inadmisibilă.
Din analiza probelor administrate în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească, având în vedere susţinerile petentului-condamnat P.N. că nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarelor penale, în care avea calitatea de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi pentru care a fost condamnat prin sentinţe penale definitive, prima instanţă a constatat că în faza de urmărire penală, la data de 2 iunie 2000, cu 5 zile înainte de a pleca din ţară (petentul, aşa cum a menţionat în cerere, plecând din ţară la 07 iunie 2000), petentul-condamnat P.N. a dat declaraţie olografă în faţa organelor de urmărire penală, în prezenţa apărătorului ales.
Tot la data de 02 iunie 2000, s-a încheiat de organele de urmărire penală procesul-verbal de confruntare între petentul-condamnat P.N. şi I . T ., în prezenţa apărătorilor aleşi, în care sunt consemnate întrebările şi răspunsurile date de aceştia. Atât declaraţia cât şi procesul-verbal sunt semnate, alături de avocaţi, de petentul-condamnat P.N.
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală Interpol a comunicat I . G . P . R . - D . C . P . că petentul-condamnat P.N. a fost dat în urmărire internaţională la data de 26 ianuarie 2002, având în vedere că se sustrăgea de la urmărirea penală.
În dosarul de urmărire penală există o adresă a apărătorului ales al petentului-condamnat P.N., avocat Mihai Irimia, trimisă domnului procuror şef, prin care arată că a primit pe adresa cabinetului de avocatură, la data de 15 mai 2003, un înscris denumit „Declaraţie” compus din 14 file, din partea petentului-condamnat P.N. pe care îl depune, în original, la dosar. Această declaraţie era datată 18 aprilie 2003, semnată de petentul-condamnat P.N. care, în încheiere, a precizat că este prima declaraţie pe care o dă, o susţine şi o semnează, putându-se observa că semnătura şi caracterele literelor din declaraţia dată în data de 18 aprilie 2003 sunt aceleaşi cu cele din declaraţia dată la data de 02 iunie 2000 şi din procesul-verbal încheiat de organele de urmărire penală, la aceeaşi dată.
În declaraţia depusă la dosar de apărătorul ales, avocat Mihai Irimia, petentul-condamnat P.N. şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la învinuirile ce i se reţin în faza de urmărire penală, având cunoştinţă, nu numai de existenţa unui dosar de urmărire penală în care avea calitatea de inculpat, dar şi de învinuirile care i se reţineau şi de poziţia celorlalţi coinculpaţi faţă de persoana sa. Tot în această declaraţie, petentul-condamnat a menţionat ca domiciliu stabil adresa din Bucureşti, sector 2, str. Gheorghe Ţiţeica nr. 56, cu precizarea că este stabilit în străinătate, fără a indica ţara, oraşul, etc.
În Dosarul nr. 5861/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, petentul-condamnat a beneficiat de asistenţă juridică din partea domnului avocat A . P ., apărător ales, pe tot parcursul procesului penal. Mai mult, în calea de atac a apelului, în Dosarul nr. 5861/3/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost reprezentat de d-na avocat P . D ., apărător ales, care a formulat motive de apel.
Aceste motive au vizat lipsa de procedură faţă de inculpatul P.N., care a menţionat că domiciliul său este în Bucureşti, sector 2, încă din anii 1960, împreună cu părinţii acestuia, care nu s-au mutat niciodată, nu au înstrăinat imobilul, depunând şi fotocopie de pe actul de identitate al mamei sale şi de pe ultima factură telefonică din 02 iunie 2006.
Astfel, prima instanţă a constatat că susţinerile petentului-condamnat P.N. cu privire la împrejurarea că nu a dat nici o declaraţie, că nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului de urmărire penală şi a dosarelor pe rolul instanţelor de judecată şi că nu a beneficiat de asistenţă juridică, sunt nesincere, petentul sustrăgându-se parţial de la urmărirea penală şi de la judecată şi respectându-i-se dreptul la un proces echitabil, chiar dacă nu a fost prezent în faţa instanţelor de judecată, după cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâri penale definitive.
S-a reţinut că nu se poate invoca în susţinerea cererii conduita procesuală culpabilă a petentului-condamnat prin prisma prevederilor art. 32 din Legea nr. 302/2004 republicată şi ale art. 5221C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul P.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătându-se că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 74 şi 36 din Legea nr. 302/2004, referitor la efectele juridice ale declaraţiei sale prin care a renunţat la beneficiul regulii specialităţii, în ceea ce priveşte executarea pedepsei aplicată în cauza ce face obiectul cererii de rejudecare. S-a solicitat extrădarea iniţial în temeiul sentinţei penale nr. 423/2007, ulterior şi în temeiul sentinţei penale nr. 670/2008, iar cu privire la această din urmă hotărâre condamnatul a precizat că renunţă la aplicarea regulii specialităţii, aşa încât, în prezent, extrădarea vizează şi cel de-al doilea mandat de executare.
S-a mai menţionat că nu există probe în sensul că petentul s-a sustras parţial sau total de la desfăşurarea procedurii judiciare; acesta nu a angajat nici un avocat pentru a-l apăra nici la urmărirea penală şi nici în faţa instanţei şi a aflat întâmplător, din articole de presă postate pe internet, despre declaraţiile date de fosta preşedintă a SC S . O . V . I . SA, acesta fiind motivul pentru care a înţeles să facă cunoscut conducerii SC G. SA punctul său de vedere, printr-o declaraţie pe care a trimis-o pe adresa societăţii. În acest fel, a încetat orice interes faţă de modul de desfăşurare a procesului în care era implicată V . I . M . câtă vreme, înainte de a pleca din ţară, organele de urmărire penală nu îl informaseră că este implicat în cercetarea penală, referitoare la prăbuşirea F . N .I. ; condamnatul a susţinut că nu ştie cum a ajuns respectiva declaraţie la avocat.
Cu ocazia confruntării cu numitul I . T ., nu avea calitate de inculpat, urmărirea penală fiind începută ulterior la data de 18 ianuarie 2002, aşa încât în ce îl priveşte au fost efectuate doar acte premergătoare. Cu acea ocazie nu a fost asistat de un apărător ales, la dosarul de urmărire penală nu există o împuternicire avocaţială iar realitatea este că a fost convocat la Parchet prin telefon şi tot prin telefon a luat legătura cu oficiul juridic al SC G. SA, adresând rugămintea de a contacta un avocat specializat şi s-a întâlnit la Parchet cu un avocat trimis de SC G. SA pe care nu îl cunoştea, avocat care a semnat declaraţia şi procesul verbal de confruntare.
În ce priveşte plecarea din ţară, condamnatul a susţinut că era programată cu 6 luni înainte şi nu a avut legătură cu declaraţiile pe care le-a dat la Parchet în data de 02 iunie 2000, din aceste declaraţii nerezultând, de altfel, nimic de natură a-l avertiza cu privire la o posibilă învinuire.
S-a arătat că în hotărârea apelată s-a reţinut în mod eronat că în declaraţia despre care se susţine că a trimis-o avocatului şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la învinuirile ce i se aduceau în faza de urmărire penală şi că avea cunoştinţă de dosarul de urmărire şi de calitatea de inculpat, iar referitor la domiciliul menţionat în respectiva declaraţie, condamnatul susţine că instanţa i-a dat o relevanţă exagerată, indicarea adresei din sector ul 2 nefiind acoperitoare pentru faptul că nu s-au făcut demersuri de identificare a adresei din Indonezia, adresă pe care nu avea obligaţia legală de a o indica din proprie iniţiativă. Din cursul urmăririi penale se ştia că el se găseşte în Indonezia, aspect ce rezultă din adresa trimisă de însărcinatul cu afaceri al României în această ţară, prin care autorităţile române sunt informate că i s-a prelungit valabilitatea paşaportului până la 16 iulie 2004 şi în orice situaţie, autorităţile române aveau obligaţia de a respecta dispoziţiile legale de citare, admiterea faptului că ar fi ştiut de proces neputând acoperi neînştiinţarea sa legală cu privire la existenţa respectivului proces penal, în lipsa unei asemenea înştiinţări, neputându-se susţine că a avut cunoştinţă de existenţa dosarului penal şi că în acest fel s-a sustras de la urmărire şi de la judecată, soluţionarea recursului având loc în condiţiile nelegalei sale citări, având în vedere că în luna decembrie 2009 a fost arestat în Indonezia, cu ocazia soluţionării cererii de extrădare.
Prin Decizia penală nr. 79/A din 7 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul P.N. împotriva sentinţei penale nr. 742 F din 26 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare statului.
S-a reţinut, în esenţă, că prin adresa Ministerului Justiţiei din 24 februarie 2012 s-a comunicat că Ambasada României la Jakarta a transmis cifrograma din 22 februarie 2012 privind decizia autorităţilor indoneziene de aprobare a cererii de extindere a consimţământului, astfel încât poate fi pus în executare şi mandatul din 25 iunie 2010 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza sentinţei penale nr. 670 din 6 iunie 2008 a aceleiaşi instanţe.
S-a constatat, totodată, că, deşi sentinţa apelată a reţinut o situaţie diferită de cea rezultând din adresa Ministerului Justiţiei din 24 februarie 2012, prima instanţă a avut în vedere în pronunţarea soluţiei un examen complet al condiţiilor de admisibilitate a cererii de rejudecare şi nu doar neîndeplinirea condiţiei privind extrădarea condamnatului, hotărârea fiind, deci, legală şi temeinică.
S-a apreciat că rejudecarea cauzei potrivit art. 5221C. proc. pen. raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 are ca scop salvgardarea dreptului la apărare a persoanei judecată şi condamnată în lipsă, or, în speţă, petentul a avut cunoştinţă de desfăşurarea urmăririi penale, a fost în unele faze ale procesului reprezentat de apărător ales, iar în lipsa sa apărarea a fost asigurată de un apărător din oficiu.
În consecinţă, dreptul său la apărare şi la un proces echitabil nu a fost încălcat, nefiind, deci, necesară reluarea procesului penal din stadiul judecăţii în primă instanţă.
Astfel, s-a reţinut că faţă de numitul P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale în data de 18 ianuarie 2002, dată la care a fost emis şi mandatul de arestare preventivă în lipsă, iar la 26 ianuarie 2002, acesta a fost dat în urmărire internaţională.
Cu toate că, aşa cum rezultă din adresa de la fila 143 şi 191 vol. I d.u.p, autorităţile române au fost informate încă din data de 20 februarie 2001 cu privire la faptul că Ambasada României la Jakarta a prelungit valabilitatea paşaportului simplu al lui P.N. şi că acesta urmează să primească permisul de şedere în Indonezia pe o perioadă de un an, mandatul de arestare preventivă nu a fost pus în executare şi nu au fost obţinute date suplimentare referitoare la prezenţa în Indonezia a condamnatului şi la adresa la care locuia.
S-a arătat că această împrejurare nu influenţează însă de o manieră determinantă soluţionarea cererii de rejudecare după extrădare, deoarece, pe de o parte, între România şi Indonezia nu exista un tratat de extrădare sau un tratat de cooperare judiciară în materie penală, motiv pentru care demersurile judiciare au fost mult îngreunate, iar pe de altă parte, prin probele administrate s-a dovedit că P.N. a avut cunoştinţă de procesul penal şi a acceptat să fie judecat în lipsă.
Singura declaraţie pe care acesta a dat-o în faţa organelor de cercetare penală este cea din 02 iunie 2000, înainte de formularea vreunei acuzaţii penale în ce îl priveşte, la aceeaşi dată fiind efectuată şi confruntarea cu una din persoanele puse sub învinuire la acel moment, fiind vorba despre inculpatul I . T . ; petentul P.N. a părăsit teritoriul României la 5 zile după această audiere, înainte de începerea urmăririi penale în ce îl priveşte.
Instanţa de apel a argumentat că aceste împrejurări trebuie coroborate cu faptele ulterioare începerii urmăririi penale, din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că P.N. a ştiut că este pus sub acuzare, motiv pentru care nu s-a mai întors în România pentru a participa la procesul penal, contrar susţinerilor petentului. Aceste aspecte rezultând din declaraţia olografă, scrisă şi semnată de P.N. şi necontestată de acesta, datată 18 aprilie 2003, deci ulterior începerii urmăririi penale (fila 193-206 vol. I d.u.p.). Din cuprinsul acestei declaraţii a reieşit că apelantul cunoştea învinuirile ce i se aduceau, declaraţia având menirea de a oferi un răspuns acestor acuzaţii, mai mult, cunoştea şi declaraţiile defavorabile pe care I . M . V . le făcuse la adresa sa, după ce a fost arestată în data de 28 martie 2003. De asemenea, P.N. a precizat că a luat cunoştinţă de acuzaţii din presă, fiind de notorietate că cele două cauze penale privind F . N . I . şi F . N . A . au beneficiat de o largă reflectare în mass-media, aşadar petentul urmărea desfăşurarea procesului penal şi era la curent cu stadiul procedurilor, afirmaţiile sale sub acest aspect fiind contradictorii, aşa cum rezulta din conţinutul motivelor de apel şi conţinutul declaraţiei olografe mai sus menţionate.
În cuprinsul respectivei declaraţii, condamnatul a precizat că se află în străinătate, fără a oferi date despre locul unde se găseşte şi indicând adresa din Bucureşti, sector 2, ca şi domiciliu stabil. Această adresă a fost indicată şi în declaraţia de apel formulată împotriva sentinţei nr. 670/2008, în care s-a reafirmat că aceasta este adresa de domiciliu, la care au locuit permanent părinţii săi, la care trebuie citat şi unde trebuie să-i fie comunicate actele procedurale (fila 156 vol. I din Dosarul de apel nr. 5861/3/2003), rezultând astfel voinţa sa de a alege acest domiciliu pentru corespondenţă.
Pe de altă parte, afirmaţiile sale în sensul că declaraţia olografă nu a trimis-o unui avocat, ci a adresat-o SC G. SA, fără să aibă legătură cu dosarul penal, au fost apreciate ca irelevante (important fiind conţinutul declaraţiei) şi infirmate chiar prin susţinerile avocatului ales M . I ., care a relatat că a primit acea declaraţie prin poştă, la data de 15 martie 2003, pe adresa cabinetului său şi că din conţinutul declaraţiei „rezultă că ar aparţine inculpatului P.N. şi că se referă la cauza penală în care este cercetat (fila 192 vol. I d.u.p.).
Voinţa petentului de a da explicaţii referitor la acuzaţiile ce i se aduc a reieşit chiar din formularea pe care a utilizat-o, căci înscrisul este intitulat „Declaraţie” încheindu-se cu formula „Aceasta este prima mea declaraţie pe care o dau, o susţin şi o semnez.”, aspecte ce nu justifică adresarea declaraţiei către SC G. SA .
Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la lipsa de apărare.
Referitor la asistarea sa de către un apărător ales la momentul audierii şi confruntării în data de 02 iunie 2000, s-a constatat că apelantul a recunoscut că a fost asistat de un avocat, contestând doar faptul că l-ar fi angajat personal.
S-a mai reţinut că, potrivit împuternicirilor avocaţiale ce nu pot fi ignorate în lipsa unor dovezi contrare, din actele şi lucrările dosarului rezultă că P.N. a avut apărător ales, atât la soluţionarea cauzei în faţa instanţei de fond cât şi a instanţei de apel. La fond s-a prezentat avocat P . A ., iar cu ocazia soluţionării apelului, petentul a fost reprezentat de avocat ales P . D . (conform împuternicirii depuse la fila 127 vol. I din Dosarul nr. 5861/3/2003), care s-a prezentat la aproape toate termenele de judecată, a formulat motive de apel şi le-a susţinut oral, participând şi la dezbaterile finale.
Faţă de cele reţinute, s-a concluzionat că instanţa de fond a stabilit în mod corect că nu a fost încălcat dreptul la apărare al condamnatului, aşa încât cererea de rejudecare după extrădare nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.
Cât priveşte critica referitoare la soluţionarea recursului fără legala îndeplinire a procedurii de citare datorită faptului că începând cu data de 02 decembrie 2009 P.N. a fost arestat în Indonezia, s-a constatat că acesta este un motiv prevăzut expres de dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., pentru care există un remediu specific, diferit de procedura rejudecării cauzei după extrădare, eventuala judecare a recursului în condiţii de lipsă de procedură putând fi invocată şi supusă analizei instanţei de recurs prin formularea unei contestaţii în anulare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs condamnatul invocând, în esenţă, nerespectarea şi greşita aplicare a prevederilor naţionale şi internaţionale în materie ( art. 3859pct. 172C. proc. pen. ), crearea în mod eronat a unui nou motiv de respingere a cererii de rejudecare constând în sustragerea parţială a inculpatului de la urmărire penală şi judecată, eroarea gravă de fapt comisă de instanţe prin stabilirea că inculpatul s-a sustras de la urmărire şi prin aprecierea că acesta poate constitui temei pentru respingerea cererii ( art. 3859pct. 18 C. proc. pen. ), inexistenţa unor activităţi de sustragere de la urmărire, nelegala citare a petentului-condamnat la soluţionarea cauzei a cărei rejudecare o solicită.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859alin. (3) raportat la art. 3858C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum în mod just s-a apreciat şi prin hotărârile anterior pronunţate procedura de rejudecare reglementată de dispoziţiile art. 5221C. proc. pen. are ca scop principal asigurarea exercitării complete şi efective, de către persoana condamnată în lipsă, a dreptului la apărare, ca şi componentă a dr eptului la un proces echitabil.
Aşadar, instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri de rejudecare după extrădarea condamnatului, trebuie să aprecieze, între altele, dacă dreptul la apărare al condamnatului judecat în lipsă a fost încălcat şi care sunt motivele condamnării în lipsă a persoanei care solicită rejudecarea respectivei cauze. Aceasta deoarece, deşi este indiscutabil că prezenţa persoanei cercetată sau judecată constituie un element esenţial asigurării derulării unui proces echitabil, lipsa voluntară a acuzatului de la derularea procedurii judiciare nu poate constitui pentru autorităţi un impediment în derularea acesteia şi nici nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Se constată astfel că, potrivit jurisprudenţei fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, sustragerea de la judecată nu constituie o limitare disproporţionată a dreptului la un tribunal şi nici a dreptului la un proces echitabil (cauza Mihaies vs. Franţa, 25 mai 1998).
Aplicând aceste consideraţii cauzei de faţă se constată că procedura judiciară finalizată prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a petentului şi a cărei reluare acesta o solicită s-a circumscris noţiunii de „proces echitabil” deoarece petentul prin propria sa voinţă a hotărât să părăsească România în cursul derulării urmăririi penale şi a ales să nu se întoarcă în ţară în timpul derulării procesului despre care avea cunoştinţă, cel puţin din mass-media, după cum el însuşi admite.
Totodată, petentul condamnat a fost apărat, în proces, de avocaţi aleşi şi din oficiu şi a indicat ca domiciliu ales o adresă din România.
Rezultă că absenţa petentului condamnat de la desfăşurarea procesului penal nu s-a datorat culpei autorităţilor române ci propriei sale voinţe, asimilabilă unei renunţări de a participa la judecata cauzei în care era parte. Aşadar, nu pot fi acceptate susţinerile petentului în sensul că autorităţile judiciare trebuiau să-l citeze în Indonezia deoarece era de notorietate că se află în acel loc, atâta vreme cât nu a existat o informare din partea petentului cu privire la adresa la care locuieşte potrivit art. 177 C. proc. pen.
Se constată, de asemenea, că este nefondată şi apărarea privind greşita aplicare a legii şi nerespectarea normelor în materie deoarece instanţele nu au creat o condiţie nouă pentru respingerea cererii petentului ci au verificat îndeplinirea prevederilor legale aplicabile, reţinând în mod just că petentul prin atitudinea sa, de sustragere de la urmărire şi judecată nu poate invoca, ulterior, o încălcare a drepturilor procesuale ce ar determina, în mod obligatoriu şi cu necesitate rejudecarea cauzei în prezenţa sa, cu atât mai mult cu cât toate aceste drepturi - circumscrise dreptului la un proces echitabil - au fost respectate.
Totodată, este neîntemeiată şi critica relativă la greşita reţinere a împrejurării că petentul s-ar fi sustras de la procesul penal, ansamblul acţiunilor sale - ce au început cu plecarea din România şi s-au finalizat cu întoarcerea în ţară doar în urma unei proceduri de extrădare - demonstrând că nu a dorit să fie prezent la instrumentarea şi judecarea cauzei în care a avut calitatea de inculpat.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, precum şi rigurozitatea motivării acesteia, criticile invocate în recurs fiind neîntemeiate şi neexistând cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să conducă la casarea deciziei atacate, a cărei menţinere se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva Deciziei penale nr. 79/ A din 07 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2685/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3091/2012. Penal → |
|---|
