ICCJ. Decizia nr. 2855/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2855/2012
Dosar nr. 10288/30/2010
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 427/PI din 14 octombrie 2011, Tribunalul Timiş a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi art. 44 C. pen., a fost achitat inculpatul K.R.A., pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut în data de 31 mai 2010, până în data de 1 iunie 2010.
A fost admisă acţiunea civilă promovată de partea civilă Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.
În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. cu aplicarea art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara suma de 4.145,592 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, iar în baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, instanţa de fond a reţinut că în data de 30 mai 2010 a avut loc o reuniune de familie la locuinţa soţilor S.C. şi S.M., situată în localitatea Dumbrăviţa, judeţul Timiş, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a inculpatului K.R.A. Petrecerea a început în jurul orei 12:00 şi a ţinut pe tot parcursul zilei de 30 mai 2010, desfăşurându-se în curtea imobilului. La petrecere au participat, printre alţii, inculpatul şi tatăl acestuia, K.Ş., ambii consumând cantităţi mari de alcool. În jurul orei 23:00 - 24:00, în curtea imobilului au mai rămas inculpatul, tatăl acestuia, martorii S.C. şi C.C. La un moment dat, tatăl inculpatului a plecat acasă, însă după aproximativ 20 de minute s-a întors, a intrat în curte şi l-a chemat pe inculpat afară în stradă. În stradă K.Ş. i-a reproşat fiului său că l-ar fi vorbit de rău împreună cu ceilalţi martori. K.Ş. a devenit agresiv, l-a strâns de gât pe inculpat, l-a lovit în piciorul drept şi i-a pus piedică cu intenţia de a-l trânti la pământ, lucru care s-a şi întâmplat. Inculpatul a ripostat lovindu-l pe tatăl său cu pumnul în faţă, în mod repetat şi cu intensitate. Altercaţia a durat aproximativ 5 minute, iar la final tatăl inculpatului a leşinat, pierzându-şi starea de conştienţă. Dându-şi seama că tatăl său a leşinat, inculpatul a încetat riposta şi a intrat în curtea imobilului cerând ajutor celor prezenţi. În urma actelor de agresiune ambii inculpaţi au suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare zile de îngrijiri medicale, după cum urmează: 25 de zile în cazul inculpatului; 25 de zile în cazul tatălui său, cu menţiunea că leziunile de violenţă i-au pus acestuia viaţa în pericol.
S-a constatat de către instanţa de fond că majoritatea aspectelor din situaţia de fapt prezentată la punctul anterior nu sunt contestate, fiind confirmate de martorii oculari prezenţi, de declaraţiile inculpatului şi ale victimei.
Prima instanţă a apreciat că aspectul cel mai important, care de altfel prezintă relevanţă penală, este modul cum s-au derulat evenimentele începând cu momentul în care inculpatul şi tatăl său au ajuns în stradă. Sub acest aspect s-a reţinut că doar inculpatul şi victima au fost prezenţi în stradă, ceilalţi martori care se mai aflau în curte (S.C. şi C.C.) neasistând în mod direct la ceea ce s-a întâmplat în stradă.
Din Raportul de expertiză medico-legală din 13 octombrie 2010 al I.M.L. Timişoara, avizat de Comisia din cadrul I.M.L. Timişoara, s-a reţinut că leziunile de violenţă constatate la victima K.Ş. (tatăl inculpatului), datorită topografiei şi gravităţii leziunilor, se puteau produce prin lovire directă şi repetată cu corp dur, fiind exclusă simpla cădere pe o suprafaţă dură ca mecanism de producere a leziunilor. De altfel, din actele medico-legale s-a reţinut că acestea precizează în mod expres că leziunile au fost provocate de lovituri repetate, situaţie incompatibilă cu mecanismul susţinut de inculpat întrucât o cădere accidentală pe dalele de beton exclude, în contextul cauzei, lovirea repetată a feţei de planul dur.
Din Raportul de constatare medico-legală din 1 iunie 2010 al I.M.L. Timişoara prima instanţă a reţinut că inculpatul, la rândul său, a suferit o serie de leziuni de violenţă: policontuzii prin heteroagresiune, contuzie şi escară mâna dreaptă, fractură parcelară scafoid tarsian picior drept. Fractura a fost imobilizată pe atelă gipsată. Contuziile au fost localizate la nivelul articulaţiei metacarpofalangiene deget III mâna dreaptă, articulaţiei metacarpofalangiene deget IV mâna dreaptă. Totodată, au fost constatate echimoze (vânătăi) la nivelul feţei dorsale a mâinii drepte şi falangelor proximale degetele II, III, IV, precum şi excoriaţii la nivelul articulaţiei cotului stâng, gambei stângi faţa anterioară.
Plecând de la premisa, dovedită în cauză, că leziunile constatate la tatăl inculpatului au fost provocate prin lovirea directă şi repetată cu un corp dur, prima instanţă a considerat că leziunile constatate la inculpat pot fi explicate şi interpretate în contextul agresiunii produse în speţă. Astfel, contuziile, echimozele şi excoriaţiile localizate la nivelul mâinii drepte a inculpatului (degetele II, III, IV, faţa dorsală) sunt urmarea aplicării de lovituri directe şi repetate cu pumnul tatălui său, iar fractura de la piciorul drept (de scafoid tarsian), excoriaţiile de la nivelul articulaţiei cotului stâng şi gambei stângi faţa anterioară sunt urmarea lovirii inculpatului de către tatăl său şi a căderii inculpatului la sol. S-a apreciat că acest mecanism de producere a leziunilor constatate la inculpat este confirmat în parte şi de tatăl acestuia.
Instanţa de fond a apreciat că leziunile constatate la tatăl inculpatului sunt urmarea unor acte de agresiune exercitate de inculpat, care constau în principal în lovirea directă şi repetată cu pumnul la nivelul feţei, reţinând că prin actul de sesizare a instanţei fapta a fost încadrată juridic drept tentativă la "infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen., încadrare juridică apreciată ca fiind corectă de către tribunal.
În speţă, s-a reţinut că actele de violenţă exercitate de inculpat au constat în lovirea cu pumnul, intensă, repetată, în zona feţei şi au avut drept consecinţă directă punerea în primejdie a vieţii victimei (urmare mai gravă faţă de cele 25 de zile de îngrijiri medicale şi în raport de care se va stabili încadrarea juridică). De asemenea, s-a reţinut că urmarea "punerea în primejdie a vieţii persoanei" este specifică atât tentativei de omor, cât şi infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) teza ultimă C. pen., însă ceea ce le deosebeşte este forma de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) în varianta punerii în primejdie a vieţii victimei, forma de vinovăţie nu poate fi decât intenţia depăşită (praeterintenţia) deoarece dacă făptuitorul acţionează cu intenţie indirectă (adică acceptă să pună în primejdie viaţa persoanei) ne aflăm în prezenţa tentativei la infracţiunea de omor.
Pentru determinarea poziţiei subiective a inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere următoarele împrejurări: zona vitală vizată de actele de agresiune (faţa şi capul victimei), numărul loviturilor (lovituri repetate), obiectul folosit (lovituri aplicate cu pumnul), intensitatea loviturilor. În legătură cu intensitatea loviturilor, prima instanţă a observat că la momentul internării la Spitalul Municipal de Urgenţă Timişoara victimei i s-a pus următorul diagnostic: edem cerebral posttraumatic difuz cu diminuarea spaţiilor lichidiene intracerebrale, fractură cominutivă de piramidă nazală cu deplasarea fragmentelor osoase, fractură arcadă zigomatică stânga şi dreapta, fractură etmoid, fracturi pereţi inferiori şi lateral orbite bilateral, fractură cominutivă a sinusurilor maxilare, hemosinus maxilar bilateral, insuficienţă respiratorie acută protezată mecanic, comă de gradul III, fractură Le Fort III, multiple plăgi contuze palpebrale bilateral şi labială inferioară. Prin urmare, s-a reţinut că la momentul prezentării victimei la unitatea medicală de urgenţă aceasta se afla în stare gravă, lucru evidenţiat, printre altele (cum ar fi numeroasele fracturi ale oaselor feţei), şi de menţiunea conform căreia victima se afla în comă de gradul III. A apreciat că inculpatul a acţionat cu intenţie eventuală (indirectă), în sensul că acesta a urmărit să vatăme integritatea corporală a tatălui său şi în acelaşi timp a acceptat să-i pună în primejdie viaţa, ipoteză în care încadrarea juridică este cea de tentativă de omor, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat (în art. 181 alin. (1), respectiv art. 182 alin. (2) C. pen.) fiind respinsă. A apreciat că inculpatul a săvârşit fapta în condiţiile stării de legitimă apărare asimilată (excesul justificat), prevăzută de art. 44 alin. (3) C. pen. S-a reţinut că condiţiile pentru reţinerea excesului justificat sunt aceleaşi ca şi în situaţia legitimei apărări, diferenţa fiind aceea că din cauza tulburării sau temerii făptuitorul a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Toate aceste condiţii vor fi analizate în continuare.
Prima instanţă a constatat că atacul a fost unul material, tatăl inculpatului exercitând acte de violenţă fizică asupra inculpatului cu intenţia de a-i vătăma integritatea corporală. De asemenea, s-a constatat că atacul a fost direct, în cazul de faţă realizându-se chiar un contact fizic nemijlocit între tatăl inculpatului şi acesta, atacul a fost imediat, în sensul că în speţă acest atac a fost în curs de desfăşurare (actual) şi a constat în săvârşirea unei infracţiuni contra persoanei, infracţiune care nu se consumase în momentul ripostei, atacul a fost injust întrucât actele de violenţă exercitate de tatăl inculpatului nu erau permise de lege, atacul a fost îndreptat împotriva celui care a ripostat (a inculpatului) şi faptul că atacul a pus în pericol grav (pericol concretizat în final) integritatea corporală a inculpatului, în sensul că agresiunea, prin modul cum a fost concepută şi executată, putea să-l vatăme grav pe inculpat, vătămare care într-o mare măsură s-a şi produs (leziunile provocate inculpatului necesitând pentru vindecare 25 de zile de îngrijiri medicale). S-a mai constatat că apărarea a presupus săvârşirea unei fapte de natură penală îndreptată împotriva persoanei şi că apărarea (riposta) s-a realizat în acelaşi interval de timp în care s-a desfăşurat atacul, că apărarea (riposta) a fost îndreptată exclusiv asupra tatălui inculpatului (a agresorului) şi că apărarea a fost precedată de atac, întrucât tatăl inculpatului a fost cel care declanşat acţiunile violente (strângându-l pe inculpat cu mâinile de gât). A reţinut că ultima condiţie referitoare la proporţionalitatea apărării faţă de atac nu este îndeplinită în cauză. Intenţia tatălui inculpatului a fost aceea de a-i vătăma fiului său integritatea corporală, aspect ce rezultă din modul în care acesta a conceput şi executat atacul: l-a prins de gât şi a încercat să-l trântească la pământ, reuşind acest lucru. Tatăl inculpatului nu a urmărit şi nici nu a acceptat să acţioneze pentru suprimarea vieţii fiului său. În schimb, pentru argumentele prezentate la punctul precedent, apărarea a constat în acţiuni violente de natură să primejduiască cu intenţie (eventuală) viaţa agresorului, constituind astfel, în împrejurările în care s-a derulat incidentul, o apărare disproporţionată cu atacul.
Instanţa de fond a apreciat însă că depăşirea limitelor legitimei apărări s-a produs în cazul de faţă ca urmare a stării de tulburare în care se găsea inculpatul şi a apreciat că depăşirea limitelor legitimei apărări a fost determinată de starea de tulburare în care se găsea inculpatul, fiind incidentă starea de legitimă apărare asimilată, prevăzută de art. 44 alin. (3) C. pen., astfel că a considerat că soluţia care se impune este achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, raportat la soluţia de achitare a inculpatului K.R.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen., cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen., şi inculpatul K.R.A., care a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., precizând că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii.
Prin Decizia penală nr. 23/A din 9 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva Sentinţei penale nr. 427/PI din 14 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen. cu aplic. art. 73 C. pen. a condamnat pe inculpatul K.R.A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.
În baza art. 71 C. pen., a dispus interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 65 C. pen., a dispus interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani de la executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare şi în baza art. 862 C. pen., a stabilit un termen de încercare de 8 ani. În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş după rămânerea definitivă a hotărârii; b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe perioada suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin hotărârii pronunţate.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul formulat de către inculpatul K.R.A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat în apel, şi în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina statului.
A reţinut instanţa de apel că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că se impune reţinerea în speţa de faţă a legitimei apărări, mai precis a excesului justificat prev. de art. 44 alin. (3) C. pen., întrucât este evident că eventualul atac la care a fost supus inculpatul a fost unul surprinzător, întrucât pe parcursul petrecerii, la un moment dat, victima i-a spus fiului său că este nesimţit, fără însă ca această afirmaţie să fi fost însoţită de vreun gest agresiv, iar inculpatul, fiind chemat în stradă de victimă, nu se aştepta a fi atacat, nemaiavând conflicte asemănătoare, ambii fiind în stare de ebrietate, aceştia consumând băuturi alcoolice pe parcursul întregii zile, însă, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile legale cu privire la atac, nu se poate vorbi în speţă de o depăşire a limitei legitimei apărări, în varianta excesului justificat, cum este numit în doctrină.
A constatat instanţa de apel că din cercetarea tuturor elementelor stării de fapt nu se poate trage concluzia că inculpatul ar fi fost într-o asemenea situaţie de tulburare sau de temere încât reacţia acestuia să fie de asemenea anvergură încât să conducă la producerea unor leziuni părţii vătămate, de natură să-i pună viaţa în primejdie, aceasta fiind internată în spital în comă de gradul III, caracterizată prin abolirea vieţii de relaţie, cu menţinerea spontană a funcţiilor vitale.
Din examinarea acestor elemente rezultă că reacţia inculpatului a fost de mult mai mare anvergură decât eventualul atac al victimei, care, de altfel, nu a fost probat cu certitudine, astfel că comportamentul victimei nu putea să creeze o asemenea tulburare sau temere care să conducă la reţinerea situaţiei prev. de art. 44 alin. (3) C. pen., a excesului justificat, ci doar eventual a excesului scuzabil, situaţie în care nu se mai poate considera ca fapta să fi fost săvârşită în stare de legitimă apărare, însă şi acest lucru doar în situaţia în care atacul asupra inculpatului s-ar dovedi indubitabil, în schimb se impune reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere că inculpatul, evident, a fost provocat, această situaţie rezultând din probele dosarului, aşa cum s-a reţinut în secţiunea referitoare la starea de fapt.
A reţinut instanţa de apel că faţă de această situaţie se impune condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat în forma prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen., fapta fiind gravă, atât în raport cu gradul de pericol social generic reţinut de către legiuitor, cât şi în mod concret, având în vedere că victimei i-au fost provocate leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 40 de zile îngrijiri medicale, însă ceea ce este mai grav, viaţa victimei a fost pusă în primejdie, aceasta fiind internată în spital, în stare de comă de gradul III.
În privinţa individualizării judiciare a pedepsei, în afară de criteriile prev. de art. 72 C. pen., gradul de pericol social al infracţiunii, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, urmările socialmente periculoase produse, circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, însă a prezentat o poziţie oscilantă pe parcursul procesului penal, a apreciat instanţa de apel că se impune reţinerea circumstanţei atenuante legale prev. de art. 73 lit. b) C. pen., inculpatul fiind provocat, creându-se astfel o stare datorită faptului că acesta a fost agresat verbal şi fizic, iar datorită reţinerii acesteia, se impune coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de legea penală.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost corect soluţionată, întrucât inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4.145,592 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Împotriva aceste decizii a formulat recurs inculpatul K.R.A. şi a solicitat în principal admiterea recursului şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât intenţia nu este probată în cauză, arătând că nu a avut intenţia de a suprima viaţa victimei, iar instanţa de apel a omis să dea eficienţă principiului in dubio pro reo şi în subsidiar a solicitat trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara, întrucât soluţia pronunţată este nelegală, deoarece limitează soluţia şi motivarea doar pe actele medicale, susţinând că există o contradicţie între actele medicale existente la dosarul cauzei şi apreciind că ar fi necesară în cauză efectuarea unui noi expertize.
Examinând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate de recurentul-inculpat, dar şi din oficiu conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul K.R.A. este nefondat pentru următoarele considerente.
Înalta Curte are în vedere că din coroborarea declaraţiilor inculpatului, a părţii vătămate, precum şi a martorilor S.C., S.M. şi C.C., s-a stabilit în mod indubitabil că incidentul violent a avut loc în stradă, în faţa imobilului soţilor S., că tatăl inculpatului a fost cel care l-a chemat pe inculpat afară, în stradă, şi incidentul a durat aproximativ 5 minute, iar conform declaraţiilor inculpatului, acesta şi tatăl său s-au agresat reciproc, incidentul fiind declanşat de tatăl său, care l-a prins de gât, iar în final tatăl inculpatului a leşinat, pierzându-şi starea de conştienţă.
Înalta Curte constată că fapta a fost corect încadrată juridic şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174, alin. (1), rap. la art. 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen.
Esenţial în încadrarea juridică a faptei inculpatului este forma şi modalitatea de vinovăţie cu care s-a acţionat. Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective al infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, precum şi comportamentul ulterior al inculpatului.
Inculpatul K.R.A. a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, având în vedere zona vitală vizată de actele de agresiune - faţa şi capul victimei K.Ş., numărul loviturilor, cât şi intensitatea loviturilor aplicate victimei, căreia la momentul internării i s-a pus următorul diagnostic: edem cerebral posttraumatic difuz cu diminuarea spaţiilor lichidiene intracerebrale, fractură cominutivă de piramidă nazală cu deplasarea fragmentelor osoase, fractură arcadă zigomatică stânga şi dreapta, fractură etmoid, fracturi pereţi inferiori şi lateral orbite bilateral, fractură cominutivă a sinusurilor maxilare, hemosinus maxilar bilateral, insuficienţă respiratorie acută protezată mecanic, comă de gradul III, fractură Le Fort III, multiple plăgi contuze palpebrale bilateral şi labială inferioară). Prin urmare, s-a reţinut că la momentul prezentării victimei la unitatea medicală de urgenţă aceasta se afla în stare gravă, lucru evidenţiat şi de menţiunea conform căreia victima se afla în comă de gradul III.
Astfel, inculpatul K.R.A., chiar dacă nu a urmărit să vatăme integritatea corporală a tatălui său, K.Ş. a acceptat să-i pună în primejdie viaţa, inculpatul acţionând cu intenţie indirectă, astfel că Înalta Curte constată că fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., rap. la art. 174, alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen. Totodată, constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, iar faptul că inculpatul K.R.A. a acţionat cu intenţie indirectă este dovedit de rezultatul produs asupra victimei, tatăl său, de punere în primejdie a vieţii acestuia, de starea de comă de gradul III instalată în urma loviturilor, astfel că aplicarea principiului in dubio pro reo şi solicitarea de achitare a inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. sunt nefondate.
Cu privire la solicitarea inculpatului referitoare la trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru efectuarea unei expertize, de asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât rapoartele medicale efectuate în cauză arată modalitatea concretă în care au fost produse leziunile, numărul de îngrijiri medicale, în care se concluzionează în mod clar că a fost pusă în primejdie viaţa victimei.
Astfel, din Raportul de expertiză medico-legală din 13 octombrie 2010 al I.M.L. Timişoara, avizat de Comisia din cadrul I.M.L. Timişoara, s-a reţinut că leziunile de violenţă constatate la victima K.Ş., datorită topografiei şi gravităţii leziunilor, se puteau produce prin lovire directă şi repetată cu corp dur, fiind exclusă simpla cădere pe o suprafaţă dură ca mecanism de producere a leziunilor. Totodată, raportul de constatare medico-legală concluzionează că victima K.Ş. necesită 25 de zile îngrijiri medicale, iar leziunile de violenţă au pus viaţa victimei în primejdie.
Astfel, încadrarea juridică a faptei este corectă şi pedeapsa aplicată de instanţa de apel a fost corect individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. care stabilesc criteriile generale de individualizare ţinându-se seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Înalta Curte, ţinând seama de aceste împrejurări, precum şi de administrarea legală şi completă a probelor de către prima instanţă şi de instanţa de apel, constatând că nu există niciun alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatul K.R.A. împotriva Deciziei penale nr. 23/A din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul K.R.A. împotriva Deciziei penale nr. 23/A din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2884/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2848/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
